Mă îndoiesc, deci exist
E nevoie de foarte mult dubiu, nu în sensul în care să fim nesiguri – nu poţi să apari pe scenă şi să fii nesigur despre ceea ce vrei să comunici. Dar, până să ajungi acolo şi până să iei nişte decizii în „bucătăria internă”, unde eşti tu cu tine însuţi, îndoiala carteziană îţi cere să porneşti de la gândire pentru a ajunge, prin gândire, la ceva ferm. Ubi dubium, ibi libertas. Din punctul acesta de vedere, când a ajuns la New York, Matei era deja obişnuit cu sentimentul de a fi vulnerabil. Faptul că te autoevaluezi şi te întrebi: fac ce trebuie, sunt unde trebuie te ajută să-ţi depăşeşti îndoiala. În marea metropolă, oricine se simte vulnerabil, pentru că, fie că recunosc sau nu, absolut toţi vor să fie acolo. Unii să locuiască, alţii să concerteze sau să ţină evenimente sau să realizeze ceva, chiar dacă mai apoi se întorc acasă. Acest lucru creează şi o presiune extraordinară, pentru că, practic, acolo nu e nevoie de nimeni. Foarte mulţi fac ceea ce faci şi tu, şi altul. Atunci, trebuie să-ţi motivezi existenţa.
E precaut în a aprecia dacă a găsit maniera exactă prin care să-şi alimenteze prezenţa în spaţiul american, pentru că aceasta ar însemna că tot ce şi-a dorit a realizat deja. Are 33 de ani, se simte încă foarte tânăr şi nu vrea să spună: „Gata, asta a fost!”
„Sunt lucruri de care am devenit mai conştient, care ţin de felul în care aş vrea să îmi las o mică amprentă dacă se poate, pe care chiar vreau să o las!” La New York a învăţat mai mult în această privinţă, deşi spune că şi la noi lumea a devenit mai conştientă de felul în care un tânăr artist poate deveni util şi indispensabil societăţii.
Găseşte-ţi vocea!
A absolvit Universitatea Naţională de muzică din Bucureşti în 2004, şi-a continuat studiile la Colegiul Mannes din New York, unde a studiat cu Pavlina Dokovska, obţinând masteratul în 2006, precum şi Diploma de artist în 2008. E deosebit de onorat că a fost invitat să urce pe scena Festivalului Enescu, unde vin nume absolut extraordinare, dar, din perspectiva lui, nu a răzbătut încă. „Eu vreau mai mult şi cu adevărat să pot spune peste douăzeci, treizeci de ani, dacă o să fim cu toţii sănătoşi şi încă aici, că am realizat ceva important. La ora asta, sunt doar încercări.”
În ceea ce îl priveşte – şi e valabil şi pentru alţi tineri muzicieni –, a fost important să înţeleagă că nimeni nu e de neînlocuit, deşi toţi vor să găsească ceva care să îi facă de neînlocuit. „E un paradox. Într-un fel, în planul 100, trebuie să fii conştient că oricum nu vei fi de neînlocuit şi în planurile 1, 2 şi 50 eşti dator să te gândeşti în ce fel ai putea să încerci să fii de neînlocuit. Şi atunci îţi dai frâu liber gândului şi imaginaţiei, puterii creative, nu numai prin studiul a câte 5, 6 ore pe zi la pian. Asta făceam, şi asta fac, chiar dacă nu am destul timp, încerc să îmi menţin un regim de lucru cât mai disciplinat, apropiat de cel pe care îl aveam în ţară. Dar, mai mult decât atât, trebuie să gândeşti, să îţi faci un plan, să încerci să găseşti ceva ce te pasionează cu adevărat şi care nu a fost făcut de altcineva sau, dacă a fost făcut, e în alt fel decât poţi face tu.
A da şi a lua
Matei este profesor de pian la Şcoala de Muzică Lucy Moses din New York. Nu e o resemnare faţă de visul oricărui tânăr pianist, acela de a se vedea tot timpul pe scenă, gata să concerteze o dată la două săptămâni, dacă nu zilnic. „E o experienţă necesară. Dacă poţi fără, cu atât mai bine, dar puţini în lume îşi permit. Sincer, mă ajută la cântat şi la studiul meu. A fi profesor înseamnă foarte mult, atât pentru cel căruia îi dai, cât şi pentru tine. Înveţi lucruri pe care poate le-ai ştiut, dar nu le-ai acordat suficientă atenţie sau pe care poate niciodată nu le-ai descoperit.”
Din punct de vedere discografic, prima sa ieşire pe piaţa muzicală internaţională datează din 2009, când, la Casa Naxos, a lansat un CD cu lucrări de George Enescu. Deşi au trecut patru ani de atunci, într-un fel, simte că trăieşte în umbra acelei înregistrări, pentru că durează până când discul primeşte recenzii şi e ascultat de un număr semnificativ de oameni. Matei l-a redescoperit cu plăcere, zilele acestea, printre rafturi la Cărtureşti şi în standurile amenajate de organizatorii Festivalului Enescu la Ateneu şi la Sala Palatului. În România se găseşte şi discul lansat anul trecut, cu Laura Buruiană, cu „Cele două sonate pentru pian şi violoncel” de Brahms. Discografia lui Matei Varga include două DVD-uri editate de AIX Records („Mozart and Schumann” şi „Mixtures I: A Classical Surround Sampler”). Piesele şi concertele sale au fost difuzate în SUA de posturile de radio National Public Radio şi WQXR. Cel mai recent album- solo, conţinând lucrări pentru pian de George Enescu, a fost lansat de casa de discuri Naxos, în septembrie 2010.
Vârsta nu îl sperie şi nici marea scenă internaţională avidă după child prodigies, în care competiţiile (deci şi premiile) dedicate artiştilor ajunşi la maturitate sunt tot mai rare. El însuşi a fost câştigătorul multor premii în concursurile internaţionale de interpretare, printre care, Maria Canals Competition in Barcelona, Porto International Piano Competition şi Concursul George Enescu de la Bucureşti. „Dacă poţi să fii extraordinar de la 19 ani, de ce să aştepţi până la 30?”
Pe de altă parte, concertul pianistului Radu Lupu (67 de ani) de la Ateneu e cea mai bună dovadă că arta interpretativă se desăvârşeşte cu trecerea anilor. „Am ascultat „Sonatele” de Schubert cântate de el pe disc, înregistrate cu ceva ani în urmă şi le-am adorat. Şi mi-am spus că nu se poate mai bine. După un număr de ani, el îţi arată, pe viu, că se poate şi mai bine. E clar că evoluţia există, e aproape inevitabil.”
În cadrul Festivalului Enescu, Matei a interpretat o lucrare contemporană semnată de Michael Hersch într-un concert susţinut de Filarmonica Banatul din Timişoara. Reacţia publicului a fost extraordinară. „Poate şi pentru că mă simt atât de acasă la Bucureşti şi cu cei care vin să mă asculte. Poate a fost şi o reacţie la prezenţa mea.” Matei ştie că există tendinţa de a spune că muzica de secol XXI nu prinde aşa de mult aici ca în alte locuri, dar e o diferenţă de onestitate în favoarea românilor. La New York lumea se duce la astfel de concerte pentru că „sună bine”, pentru că „trebuie”. La sfârşit spun: „A fost foarte interesant”, ceea ce nu e exact ce îşi doreşte un artist să audă. Oricine vrea să audă că a fost emoţionant, că a fost frumos sau că a fost intens sau inspirator. Se vede treaba că nici lor muzica contemporană nu le vorbeşte la fel de mult ca un Brahms, un Mozart sau un Chopin.
Fii tu însuţi
Există pianişti faţă de care are o admiraţie fără limite, dar cel mai apropiat în spirit se simte de Dinu Lipatti. Krystian Zimerman, Grigory Sokolov şi Paul Lewis, Murray Perahia, Richard Goode, Martha Argerich… Ca tânăr pianist trebuie să ai deschiderea şi lipsa de orgoliu de a vedea cât de extraordinari sunt aceşti monştri sacri. Dar, dacă tu lucrezi în fiecare zi, încercând să îţi atingi punctul maxim, e foarte important să nu faci o atracţie obsesivă pentru un anume artist. „Pentru că atunci vrei să îl copiezi, şi asta poate să devină periculos. E periculos să vrei să fii altcineva. Într-un fel mă simt norocos, pentru că nu vreau să intru în pielea unei anumite figuri. Nu că nu i-aş adora pe foarte mulţi, dar nu pot să spun: Ăsta e cine aş vrea să fiu!”
Matei Varga vine o dată pe an în România, pentru că părinţii săi locuiesc aici. Nu s-a înstrăinat de ţară, el a fost dintotdeauna un cetăţean al lumii. A călătorit de foarte mic şi i-a plăcut. „Deşi sunt şi întotdeauna voi fi român, probabil şi american în curând, îmi place sintagma de cetăţean al lumii. Nu vreau neapărat să spun: sunt român-american.” Simte nevoia să se detaşeze de sfera politicului şi de aici, şi din America. Pentru el tot universul e în partitură, în jurul ei şi în jurul compozitorului. De altfel, scena muzicală internaţională nu e deloc închisă pentru români. Anul trecut, în octombrie, Matei Varga a susţinut un recital la Sala Mică de la Carnegie Hall, unde a interpretat în premieră americană o lucrare de Lipatti alături de soprana Laura Tătulescu şi de pianistul Vlad Iftinca – pianist acompaniator la Metropolitan Opera, şi el stabilit la New York. Exact în acelaşi timp, în Sala Mare de la Carnegie cânta Angela Gheorghiu. „Se mai poate afirma că nu e loc pentru români? Nici vorbă! Se poate spune că a fost o coincidenţă plăcută, dar nu se întâmplă fără motiv. Sigur e loc!”
Articol preluat din Revista Cariere de septembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici