Mai presus ca laserul nu e decât fiinţa umană

În copilărie, ca mulţi alţii, Daniel Ursescu era bun la matematică. În Generală, diriginta l-a împins să meargă la olimpiade şi abia acum îşi dă seama că îi datorează foarte mult. Învăţa, ca să fie părinţii mândri de el şi ca să treacă bine evaluările şi bacalaureatul. A ajuns la un liceu de frunte din Piatra-Neamţ, într-o clasă în care erau selectaţi cei mai buni elevi la matematică din oraş. Dintr-odată, nu mai era cel mai bun. A înţeles la timp că trebuie să opteze fie pentru un domeniu inovativ – automatică-programare, fie pentru ceva mai tihnit, cum era fizica. Se gândea că, în programare, lucrurile evoluează rapid şi că la fiecare doi ani va fi nevoit să înveţe un limbaj nou. Îşi imagina că îi va fi destul de greu să menţină echilibrul corect dintre învăţare şi aplicare în practică. La terminarea liceului, când s-a pus problema unei cariere, a analizat la ce e el bun.

Mama era laborant-chimist şi tata lucra ca maistru pe şantier, aşa că l-au susţinut, dar n-a prea avut parte de îndrumarea lor. Pentru că a încheiat clasa a XII-a ca olimpic la fizică, a ales fizica. În primul an, speriat de competiţia pe care o puteau reprezenta colegii săi, „a tras aşa de tare”, încât la final, cu o singură excepţie, avea numai note de zece. S-a mai relaxat apoi, în anul doi şi trei, când a văzut că poate face faţă la cursuri fără probleme.

Cu aerul său de science geek, e greu să ţi-l imaginezi pe Daniel în rol de organizator de proteste. Dar, ajuns preşedintele Ligii Studenţilor din Facultatea de fizică, în perioada 1995-1996, a participat activ la grevele împotriva introducerii taxelor în învăţământ. E mândru că, după respectivele greve, studenţii au căpătat putere în cadrul Universităţii şi, cu 25% dintre voturi în Consiliul Ştiinţific şi în Senat, şi-au permis să-şi aleagă singuri decanul. S-a implicat şi în sistemul de repartizare a cazărilor în căminele studenţeşti din campus, pe care a reuşit să îl reglementeze pe criterii de corectitudine şi transparenţă.

În anul V, a aplicat la o bursă a guvernului francez. Deşi concursul se adresa masteranzilor, pentru că a făcut cea mai bună lucrare, a fost admis să studieze la Institut National des Sciences Appliquées (INSA) – Strasbourg. Pentru proaspătul fizician, care nu ieşise niciodată din Europa de Est, toată experienţa practică pe care o oferea Vestul era surprinzătoare. Acolo, universităţile şi institutele se luptau să obţină echipamente de ultimă generaţie pe care poţi să înveţi tot felul de tehnologii. Îl uimea naturaleţea cu care oamenii îşi făceau treaba în laborator şi în atelier, fără a se lăsa copleşiţi de calcule şi modele abstracte. „Dacă era de tăiat cu ferăstrăul o bucată de material, o tăiau; dacă trebuia să o polizeze, o polizau; dacă trebuia să facă investigaţii la spectometrul cu raze X, făceau; dacă trebuia să scrie articole, scriau. Acordau prioritate egală acelor activităţi.”

Un fost coleg de facultate, plecat la Massachusetts Institute of Technology (MIT) ca să-şi facă studiile de masterat şi doctorat, a nimerit în grupul unui savant care a primit premiul Nobel pentru condensarea Bose-Einstein. Relatarea acestuia, dar şi experienţa pe care a deprins-o în Franţa i-au dat lui Daniel imboldul necesar pentru a aplica la un doctorat în cadrul universităţii Heinrich Heine din Duesseldorf, chiar dacă nu ştia boabă de germană. De la Düsseldorf a fost trimis să lucreze la diferite experimente la Universitatea din Konstanz, în sudul Germaniei. Pentru că nu se înţelegea deloc cu coordonatorul lucrării sale de doctorat care avea pretenţia ca studenţii să muncească 12-14 ore pe zi, a schimbat profesorul, tema, universitatea şi s-a mutat la GSI Darmstadt. În cei şase ani şi jumătate petrecuţi în Germania, a înţeles că într-o cercetare valoroasă pentru societate teoria ocupă o parte mult mai mică (10% -20%) decât cea de dezvoltare experimentală. „Toată civilizaţia occidentală a găsit acest echilibru. Acolo mecanismul funcţionează, investiţia în cercetare se întoarce în economie.”

Teza sa de doctorat îmbina aspectele teoretice legate de fizica plasmei cu măsurători şi experimente ale unor studii de plasmă neomogenă şi emisii de laser din această plasmă cu analiza de date. Dar poate cea mai valoroasă descoperire din perioada trăită în mediul ştiinţific extern a fost aceea că poţi munci fără să fii stresat şi să îţi şi placă orice faci. „Am fost ca un burete, am încercat să absorb toate aceste experienţe.” În final, conducătorul tezei de doctorat i-a propus să rămână un an ca student post-doctoral. A rămas. La terminarea studiilor doctorale, obiceiul este să pleci să munceşti într-un alt laborator, într-o altă ţară. Nemţii aleg, de regulă, să plece în SUA. Lui i se născuse cel de-al doilea copil şi, pentru că nu voia să fie tată doar cu numele, Daniel Ursescu a ales să revină în ţară.

Lampa lui Aladin

A optat să înceapă să lucreze la Institutul National de Fizica Laserelor, Plasmei şi Radiaţiei de la Măgurele în proiectul- pilot „Infrastructura luminii extreme”, demarat în 2007. În cadrul lui, o unitate de cercetare la nivel mondial avea să fie construită în România. De cum a venit, a început experimentele legate de acest laser cu lumină ultraintensă şi a dezvoltat şi un laser cu raze X. A pus pe picioare, practic, de la zero, împreună cu dr. Răzvan Dabu, un laborator cu cel mai performant sistem generator de pulsuri ultrascurte din Europa de Est – TEWALAS.

Anul trecut, a primit o ofertă de muncă din Olanda: se căuta un specialist UV – Vid (ultraviolet de vid) pentru nişte sisteme de litografie. A refuzat pe motiv că „România are un proiect – ELI-NP, care urmează să primească aprobare de la Bruxelles”. Daniel Ursescu este astăzi printre primii zece cercetători din toată lumea care lucrează în pilonul românesc al ELI, proiect menit să exploateze progresele majore care au avut loc în ultimul deceniu în tehnologia laserelor de mare putere.

Oamenii şi-au dat seama că pot produce, cu ajutorul laserului, un câmp electromagnetic foarte intens. Practic, aşezi laserul pe masă şi poţi face o mulţime de experimente la care acum câţiva ani nici nu îndrăzneai să visezi. Un laborator de 30 m lungime şi 10 m lăţime e tot ce ai nevoie. Câmpurile electromagnetice ajută la producerea de radiaţii – particule sau unde – cu aplicaţii în cele mai diverse domenii. Undele radio sunt radiaţii, microundele sunt radiaţii, undele electromagnetice emise de televizor sunt radiaţii. În sensul strict al cuvântului, când aprinzi un bec, produci radiaţii. Exagerând un pic, noi suntem radiaţii. Există un dicton care spune „Power is nothing without control”. Practic, radiaţiile reprezintă o formă de putere la îndemâna omului pe care, pe măsură ce o cunoşti, o poţi stăpâni. Cu ajutorul radiaţiilor se verifică sudurile, caroseria maşinii etc. Tot aşa, dacă vrei să verifici procesorul calculatorului tău, n-ai decât să trimiţi nişte radiaţii prin cipul procesorului, ca să afli dacă tranzistorii s-au lipit bine sau prost. Cu un singur laser foarte intens, de 10 milioane de euro, vei putea înlocui instalaţii de 1 miliard de euro. E un fel de „lampă a lui Aladin”. Iei laserul, pregăteşti bine experimentul şi produci radiaţiile de care ai nevoie – neutroni, protoni, electroni, raze X, gamma, totul în acelaşi loc. Nu mai este nevoie de megafacilităţi separate pentru toate acestea. Este o tehnologie emergentă cu un potenţial aplicativ extraordinar. E o minirevoluţie, cum a fost descoperirea razelor X în 1895. Cum s-a trecut de la televizorul pe lămpi la cel cu tranzistori, de la cel cu tub la cel cu leduri.

„Noi ne aşteptăm ca orice investiţie să aducă profit imediat. Cercetarea nu funcţionează aşa, este o investiţie pe care ţi-o recuperezi pe termen lung. Dacă aş lua laserul ăsta puternic şi l-aş duce la mine în laborator ca să produc ceva cu el, n-aş mai face cercetare, aş fabrica.” Admite că ar fi tentat să aibă un produs sau o tehnologie pe care să le comercializeze în propria firmă. De fapt, are brevetat propriul laser care generează pulsuri multiple, pe care nu a reuşit însă să îl valorifice financiar. „Dacă ai inventa un anumit tip de şurub sau o radieră la creion, ţi-ar aduce imediat bani. Dar, pe termen mediu şi lung, nu poţi progresa ca societate dacă nu ai şi o viziune axată pe tehnologiile high-tech, bazată pe cunoaştere. Resurse au ruşii, putere de muncă au chinezii. Noi, europenii, mai avem doar know-how.”

Aşa că celor de la OSIM, care şi-au exprimat scepticismul faţă de laserul inventat de el, le-a spus: „Vă rog să nu mă puneţi în situaţia ridicolă de a cumpăra drepturi de proprietate intelectuală de la vreun francez sau american, pentru că dumneavoastră n-aţi vrut să îmi patentaţi brevetul.” A primit acceptul lor la câteva săptămâni după ce s-a aprobat proiectul ELI-NP, la Bruxelles.

În institutele româneşti, foarte puţine dintre brevete sunt valorificate. Invenţiile mor într-un sertar, devin domeniu public şi la revedere… Statistic, din zece brevete, doar unul produce. Ar trebui să faci o investiţie de 80.000 de euro, ca să scoţi ceva financiar. Un manager de institut de cercetare nu îşi va putea permite să plătească cei 80.000 de euro ca să breveteze o idee. Va prefera să cumpere calculatoare şi imprimante ca să asigure locul de muncă unor oameni.

În schimb, la nivel mondial, există tendinţa ca unele corporaţii foarte puternice să achiziţioneze pachete de brevete. Dacă o firmă are în portofoliu 15 brevete, se cumpără tot portofoliul, ba chiar şi firma. Se ajunge în situaţia în care, la bursă, valoarea de schimb nu mai sunt acţiunile, ci proprietăţile intelectuale pe care le deţii. Investitorii străini sunt interesaţi să deţină dreptul asupra acestor pachete de brevete, ceea ce l-ar putea încurca pe un eventual competitor care nu are dreptul să folosească tehnologia respectivă.

Nelinişti metafizice

„Cercetarea este o meserie extraordinară, pentru că îţi permite să fii din nou copil, să iei toate lucrurile pe care le ai la îndemână şi toate cunoştinţele pe care le-ai acumulat, să le combini, să le testezi, să le pui cap la cap şi să descoperi, să investighezi, să testezi fenomene şi lucruri noi.” Deloc de neglijat sunt frământările sale de a înţelege raţional elemente ale fizicii care nu pot fi percepute prin simţuri. „Am avut nelinişti metafizice. Ajuns la masterat, nu înţelegeam, în esenţă, ce este fotonul. M-am dus la şeful de catedră, domnul prof. Tiberiu Tudor, şi i-am zis că, deşi studiez fizica de când eram copil, procesele în care se propagă fotonul, cum se întâmplă interferenţa şi o grămadă de alte procese, care mai de care mai mirabile, există nişte aspecte în aceste modele care nu se lasă prinse în înţelegerea obişnuită şi eu încă n-am înţeles ce este fotonul?” Mi-a răspuns: „Daniel, stai liniştit, ai dreptate. Nu eşti tâmpit. Mulţi oameni de ştiinţă au aceleaşi căutări ca şi tine. Ca fizicieni, ştim ce este fotonul doar în cadrul unui model sau altul, întrebarea despre ce este fotonul în realitate rămâne încă fără un răspuns definitiv.”

Îşi aminteşte că există un poster cu Einstein care spune: „Gândurile lui Dumnezeu sunt tot ce vreau să ştiu. Restul sunt detalii”. Acestea sunt vorbele care i se potrivesc foarte bine cercetătorului Daniel Ursescu.

Aude în jurul său oameni sătui de România, care ar vrea să plece. El se încăpăţânează să rămână. Chiar dacă iarna şi primăvara, până când se aprobă bugetul ministerului de resort, se poate întâmpla să nu îşi ia salariul. „Pentru mine, este şi o problemă de perspectivă: laserul e un lucru extraordinar, mai presus decât laserul nu e decât fiinţa umană.”

Articol preluat din Revista Cariere de august. Pentru detalii legate de abonare, click aici