Mesterul Manole nu lucreaza in productie de serie

Ce este Ordinul Arhitectilor din Romania si de ce era nevoie de aparitia acestui for?

OAR s-a infiintat in baza legii nr.184 din 2001. Era nevoie de aceasta lege pentru ca, pe de o parte, profesiunea de arhitect sa fie garantata, iar pe de alta parte, sa se stabileasca care sunt atributiile arhitectilor si cum pot fi ei organizati. Un alt element pe care aceasta lege si infiintarea OAR il reglementeaza este dreptul la semnatura. Serviciile de urbanism ale primariilor din Romania nu mai recunosc azi decat semnatura unui arhitect. In acest fel, se evita anomaliile: cladiri proiectate cu lipsuri si cu incapacitati tehnice, kitsch-ul, disconfortul ulterior al familiei care va locui in acea cladire s.a.m.d. Pana prin 2000, cunoastem foarte multe cazuri in care autorizarea constructiilor se facea de catre diversi tehnicieni, care nu intotdeauna erau arhitecti. Erau silvicultori, tehnicieni, mecanici, orice alta profesiune. Lucrul acesta nu ar fi posibil in strainatate, pentru ca un proiect presupune o anumita responsabilitate. Nu este suficient sa proiectezi o casa, ci trebuie sa te angajezi ca aceasta casa e viabila, are rezistenta in timp, are moralitate, are o tinuta si o personalitate.

Este un lucru foarte bun, pe care arhitectura l-a castigat dupa multi ani de discutii nu neaparat cu celelalte meserii liberale, ci mai degraba cu cei care au tangenta cu profesiunea de arhitect. Aici este bine sa discutam despre misiunea arhitectului si despre cum este privit arhitectul din exterior, de catre cei care ii comanda o misiune. Cum ar trebui sa fie privita aceasta profesie si, mai ales, care este datoria si deontologia la care ar trebui sa raspunda arhitectul, atunci cand se angajeaza intr-o misiune contractuala.

Legea 184 are trei componente de baza. Prima este regulamentul OAR, care arata in linii mari modul de organizare a OAR. A doua este codul deontologic, pe care toti arhitectii trebuie sa-l respecte. A treia componenta cuprinde metodologia de calcul a onorariilor minime, sub care nici un arhitect nu are dreptul sa coboare, pentru ca, in acel moment, se pot produce anomalii, de genul concurentei neloiale, de pilda. Onorariile, sunt apreciate procentual din valoarea de investitii, care inseamna absolut tot ceea ce concura la finalizarea si la punerea in opera a constructiei respective, incepand cu structura, arhitectura, instalatii, echipari etc. Acest procent variaza intre 3 si 9%. Cu cat valoarea investitiilor este mai mare, cu atat acest procent scade. Exista o derogare prin care arhitectii pot face o reducere de 25% din tarif. Sub acest discount nu ai voie sa cobori, pentru ca altfel ai dezechilibra balanta recunoasterii si remunerarii.

Toti cei care vor sa profeseze trebuie sa se inscrie in OAR?

Sa luam cazul Bucurestiului. In Capitala profeseaza peste 2.500 de arhitecti. In intreaga Romanie sunt circa 5.000 de arhitecti activi. Cei care doresc sa aiba drept la semnatura trebuie neaparat sa se inscrie in OAR. Dar poti profesa arhitectura si fara a fi membru al Ordinului, numai ca nu poti autoriza o constructie. Foarte multi arhitecti sunt plecati peste hotare. In Paris, de pilda, sunt peste 500 de arhitecti romani.

Arhitectii din Romania sunt bine platiti, si in ce mod?

Arhitectii nu sunt platiti la adevarata lor valoare. Fie din considerente care tin de subiectivism, fie pentru ca nu s-a cunoscut care este rolul arhitectilor, fie pentru ca multa lume gandeste despre arhitecti ca sunt niste simpli desenatori, care pun pe hartie un gand care este tot al celui care comanda un proiect, nu s-a putut aprecia valoarea si remunerarea corecta a arhitectului. In strainatate, aceste lucruri sunt de mult timp stabilite si nimeni nu mai comenteaza. Sistemul lor a trecut peste aceste asperitati cu zeci de ani in urma. Practic, totul se reduce la un sistem de recunoastere intre parteneri, intre cel care comanda si cel care executa. In strainatate, comanditarii recunosc ca nu sunt pregatiti in acest domeniu. Daca alte profesiuni liberale, cum este avocatura sau medicina, astazi nu se mai comenteaza, cu arhitectura lucrurile nu stau la fel. Cand cineva se duce la un doctor, nu indrazneste sa-i spuna "As vrea sa ma operez pe stanga, nu pe dreapta! Si, daca se poate, sa nu ma doara!" Acolo esti la vointa si capacitatea acelui medic, pentru ca ai incredere in el. In cazul arhitecturii, totul este comentabil si asta se intampla din cauza ca cel care angajeaza un arhitect nu stie care este rolul acestuia si nici prin cap nu ii trece ca arhitectul are un rol educational, de capacitate profesionala, de model de viata, care poate fi imprumutat, mai mult sau mai putin, celui care comanda.

Pe langa slaba remuneratie, cu ce alte probleme se mai confrunta?

Cu nerecunoasterea. Remunerarea este nesatisfacatoare, aprecierea este partiala, rolul arhitectilor este nerecunoscut etc.

Daca ai traduce arhitectura dintr-o perspectiva etimologica, aceasta se poate face prin "stiinta", sau mai degraba, "arta de a construi". A construi presupune baza stiintifica de a pune in practica o idee. Este o combinatie extrem de sensibila intre arta si stiinta. Poate nu intamplator si arta, si arhitectura incep cu litera "a". Mie mi se pare ca aceasta este cea mai buna definitie a profesiunii noastre. Inainte de a pune in practica un proiect, exista un interval de timp in care un arhitect are nevoie sa gandeasca, sa-si imagineze, sa viseze. Acest interval nu se materializeaza imediat in niste linii, in niste schite pe hartie. O mare perioada de timp, totul sta in mintea autorului, in imaginatia lui. Treptat, schitele se transforma in ceva palpabil, intr-un plan. Acest interval de gandire nu este decodificat ca fiind tehnic si, ca urmare, nu este bine platit. Lumea se gandeste ca are nevoie de un proiect, dar nu isi pune problema ca, pana sa se ajunga la un proiect, acesta necesita un interval in care autorul se gandeste, se hotaraste, vrea sa stie cum va arata cladirea din punct de vedere functional, volumetric, ambiental, care e feeling-ul, care sunt elementele care definesc personalitatea constructiei. Aceste elemente sunt cele care diferentiaza un arhitect bun de unul mai putin bun: calitatea cladirii este recunoscuta de ceilalti. Ei sunt "cantarul", cei care pot spune, intr-un final, "Da, aceasta cladire este una valoroasa". Dar foarte putine sunt constructiile care sunt apreciate din primul moment si devin lider de imagine in arhitectura.

Stiinta incepe acolo unde perioada de gandire ia sfarsit: intervalul cuprins intre finalizarea proiectului pe hartie si constructia propriu-zisa.

Cum credeti ca se pot rezolva aceste probleme? Depinde de arhitecti? Ce trebuie sa se intample pentru ca lumea sa devina constienta ca in spatele unui proiect stau zile si nopti de gandire?

In parte, vinovati sunt arhitectii, pentru ca ar trebui sa aiba un anumit caracter profesional, o sira a spinarii. Trebuie sa fie constienti de faptul ca nu trebuie sa faca niciodata derogari de la parcursul moralitatii profesionale. Un arhitect trebui sa stie ca un proiect nu se face batand din palme. Acel interval de gandire, de visare, nu trebuie niciodata scurtat, in ideea ca si el, arhitectul, trebuie sa traiasca si, prin urmare, va accepta un pret mai mic. Acesta este primul pas gresit in relatia dintre comanditari si executanti. In acest caz, arhitectul se subevalueaza constient, premeditat. O alta cauza a acestui comportament este lipsa de experienta a arhitectului. Pur si simplu, nu are aplecarea spre lucruri profunde. Nu trebuie sa ne ferim sa recunoastem aceste lucruri. Sunt unii carora nici prin cap nu le trece ca trebuie sa depuna un efort. Ei trec direct la a desena un proiect, dupa prima idee care le-a venit. Lucreaza in serie. Bineinteles, este nevoie si de constructii de serie, dar…

In ceea ce ii priveste pe cei care apeleaza la arhitecti si merg pe principiul "Sa platesc cat mai putin, dar sa obtin maximul de calitate si de cantitate", acestia se vor intalni cu arhitectii de serie. Aceasta este o intalnire fericita. Disconfortul incepe sa apara atunci cand acelasi comanditar isi doreste ceva de calitate si apeleaza la arhitectii care isi cunosc valoarea. Acest comanditar nu se va intelege cu un arhitect conceptual.

Cum anume se poate face performanta in arhitectura?

In arhitectura trebuie sa ai niste abilitati innascute. Insa sunt foarte putini cei care au un talent innascut pentru a face arhitectura. Sunt oameni care isi doresc sa devina arhitecti, dar care nu-si regasesc anumite sensibilitati. E vorba doar de o dorinta de a deveni arhitecti. Majoritatea celor care profeseaza in acest domeniu au la baza dorinta. Peste 50% dintre ei, ca sa nu spun mai mult. As spune ca performanta in arhitectura face doar un procent foarte mic, de 7-10%. Exceptia o fac si mai putini, cam 3% din numarul arhitectilor. Exista o masa de 70% medii si mai sunt cam 20% buni.

Lumea exterioara profesiei nu decodifica performanta in acest domeniu asa cum o decodifica arhitectii. Daca intrebi o persoana de ce ii place o cladire, nu stie sa spuna exact. Nu opereaza cu aceleasi criterii. Performanta in arhitectura inseamna personalitate, iesirea din normalitate – in sens pozitiv – si trecerea in domeniul exceptiei, aprecierea indelungata si instantanee. Personalitatea presupune un stil, o maniera, niste valori; trebuie sa fie indeplinite niste conditii care tin de ambient – acea cladire trebuie sa-i dea o stare de beatitudine celui care traieste in ea. Locatarul nu poate defini exact aceasta stare, dar poate spune ca se simte bine, tonifiat. Daca eu, ca arhitect, reusesc ca prin creatia mea sa-i induc beneficiarului aceasta stare de beatitudine, inseamna ca am facut performanta. Nu spun eu asta, il las pe comanditar s-o spuna. Inseamna ca mi-am atins scopul.

Imi puteti da niste exemple de cladiri care raspund cerintelor performantei?

As pacatui, ca multi altii, daca as aprecia numai anumite cladiri din perioada interbelica si nu as gasi nimic valoros in perioada actuala. Sa incepem "plimbarea" pe bulevardul Magheru. Pentru mine, foarte valoroasa este cladirea hotelului "Ambasador", ca si ce se mai poate vedea din cladirea care are la parter si mezanine cinematograful "Patria". Au fost realizate intr-o perioada in care tendinte aparute in Vest s-au propagat instantaneu si la Bucuresti. Asta demonstreaza ca noi, in anii ’30, am facut performanta in domeniul arhitecturii. Cladiri din Bucuresti erau fotografiate imediat in reviste de specialitate din Vest. Acum nu se mai intampla acest lucru. O alta cladire este blocul Malaxa, de pe strada Rosetti, colt cu Magheru. E moderna si astazi, dupa 70 de ani.

Apropiindu-ne de perioada contemporana, singura interventie a anilor de dupa razboi, pe care personal o consider foarte valoroasa, este hotelul Intercontinental. Acesta are inmagazinata in el o valoare care nu a fost recunoscuta dupa un interval de timp, ci instantaneu, prin ’70-’71, cand s-a terminat constructia. Cladirea a fost publicata in reviste imediat dupa ce a fost finalizata, ca dovada a faptului ca a fost catalogata drept un exemplu de calitate valabil si in Franta, si in Romania.

#squarebanner#

Sa dau acum si un contraexemplu. Pentru mine, Teatrul National nu a fost o reusita. Categoric, cladirea Teatrului National, inainte de a i se face toata butaforia actuala, avea o calitate. Simteai foarte usor care este ideea.

Ajungem in perioada de dupa 1990. Mergem in continuare pe bulevardul Magheru – nu spre sud, ca incolo nu am ce remarca – si ajungem in Piata Victoriei. Singura cladire care ma impresioneaza si care poarta marca timpului este cladirea Europe House. Este o reusita. Are personalitate.

Daca merg mai departe si intru in Piata Victoriei, sigur ca ma uit in dreapta si apreciez la fel de mult ca si acum 20 de ani creatia lui Duiliu Marcu: Palatul Victoria. Aceasta cladire are o tinuta impecabila, este moderna si astazi. Acesta este calificativul maxim pe care il poti acorda unei constructii: sa spui despre ea ca e moderna si dupa 70 de ani. Inseamna ca personalitatea sa a rezistat in timp. In momentul in care o cladire ramane moderna si dupa 50 de ani, dupa parerea mea, ceea ce se numea maniera, atunci cand ea a fost construita, a devenit stil. Cum e, de pilda, si Palatul Telefoanelor.

Ne intoarcem in Piata Victoriei. Daca ma uit in stanga, vad cladirea Victoria Tower. Este o cladire care dovedeste ca a fost construita astazi nu prin forma, ci doar prin materiale. Nu pot spune despre ea ca este moderna.

Cum castiga arhitectii un proiect? La noi se fac concursuri de proiecte?

Acest procedeu este cunoscut in Europa. Acesta este sistemul de recunoastere. Un investitor, atunci cand pleaca la drum, isi doreste nu numai sa realizeze o constructie, ci si ca ea sa reprezinte ceva. Acel investitor are intr-adevar ambitia de a aduce ceva in plus. In strainatate, sunt putini investitori care sa puna accentul doar pe cantitate. Majoritatea intra in rezonanta cu dorinta societatii de a face un pas inainte. In aceste conditii, este normal ca omul care da banii sa vrea sa aiba din ce alege si atunci lanseaza un concurs. In afara, prin concurs nu se intelege ce se intelege la noi: toata Romania trebuie sa gandeasca un proiect pentru Bucuresti. Acolo, mai importanta e ideea de concurenta, nu de concurs. Sunt invitati 5-6 mari arhitecti, apreciati de investitor, si cel mai bun proiect castiga. Asa ar trebui sa se intample si la noi. Ei bine, la noi, comanditarul vrea sa construiasca maine, nu conteaza cum va arata cladirea, important e sa fie noua, materialele sa fie de actualitate, de unde si falsul sinonim "modern = sticla si beton". Indiferent cum arata, indiferent de gabarit, daca are sau nu calitati, faptul ca pe acea cladire se regasesc sticla si betonul inseamna pentru un investitor autohton ca acea cladire este automat moderna. Este un sinonim artificial si gratuit, care nu duce la nimic bun, decat la kitsch, uniformizare, lipsa de valoare s.a.m.d.

Exista solidaritate de breasla in lumea arhitectilor?

Cred ca breasla arhitectilor nu face exceptie de la regula nationala in ceea ce priveste solidaritatea. Am convingerea ca solidaritatea porneste de la simpla recunoastere a calitatii produse de cel de langa mine. Cand voi putea sa apreciez un lucru, reusind sa disociez ideea mea, modul meu de a realiza acelasi lucru, voi parcurge prima treapta a solidaritatii. Din pacate, mai avem mult de invatat. Trebuie sa degustam o calitate si, dupa ce am simtit-o, sa o si apreciem. Noi, romanii, suntem mari degustatori ai calitatii – uneori, chiar in exces, devenim "gustangii" – dar, din pacate, niciodata nu reusim sa trecem si la aprecierea a ceea ce am gustat si ne-a facut placere. Cam asa stau lucrurile si in breasla arhitectilor. In general, aceasta profesiune sufera dintr-o nevralgie a absolutismului, in sensul ca fiecare dintre noi ne imaginam ca ceea ce gandim e mai bun decat ceea ce gandesc ceilalti. Ba, exagerand, as putea spune ca ne imaginam ca noi gandim cel mai bine. Aceasta incapacitate de a recunoaste valoarea nu ne permite sa apreciem ceea ce este de apreciat. Daca am fi capabili sa depasim aceste complexe, sunt convins ca s-ar crea mediul propice solidaritatii si respectul fata de creatia colegului. In plus, n-ar mai fi posibila evaluarea la preturi mai mici a propriului produs, numai pentru a castiga un proiect in fata altui arhitect.