Mihai-Razvan Ungureanu: “Viata mea este o inlantuire de intalniri fericite”
Chiar fara sa fii o persoana emotiva, cabinetul ministrului de externe al Romaniei este de natura sa te intimideze. Mobilierul stil, tablourile impunatoare, cu marile figuri ale diplomatiei romanesti, gandul ca au trecut pe aici personalitati ale istoriei contemporane: toate creeaza un nelamurit efect de apasare. Impresia se destrama, insa, fulgerator, odata cu prezenta zambitoare a lui Mihai-Razvan Ungureanu.
Este ultimul lucru pe care e cazul sa-l resimti in preajma sa: nu adopta nimic din morga inflexibila si superioara a demnitarului roman. Este destins, senin si, totusi, concentrat. Este direct si lipsit de orice emfaza. Rugat sa vorbeasca despre propria persoana, opune rezistenta fireasca a intelectualului: "Trebuie sa fiti convingator, pentru ca nu sunt un ins confesiv". A fost cea dintai dintre "confesiunile" tanarului ministru.
Pentru a fi cat mai convingator, voi intra mai brusc in dialog. Mai aveti timp sa cititi? Sunt convins ca aveti o agenda foarte incarcata si cred ca de pe urma acestui lucru sufera cel mai mult un om de cultura.
Timp de citit nu prea am, este adevarat, si nemultumirea mea s-a transformat deja de multa vreme in frustrare. Am avut ani foarte buni, in care puteam sa-mi administrez orarul diurn asa cum doream, cu lectura sau cu scris, generos si relaxat in relatia cu prietenii. Insa, timpul este cel mai aspru stapan acum. Diminetile sunt nemiloase, iar seara nu ajung acasa inainte de ora 10 sau 11, din pacate. Si atunci, lectura, chiar si ca act igienic, este insuficienta. Astept sfarsitul de saptamana, cand sunt cumva mai limpede. Privind in urma, regret absenta lecturii sistematice, dar nu ma ingrijorez intr-atat de mult incat sa cred ca este vorba de un divort.
Va considerati in prezent intr-un fel de paranteza, dupa care ar urma sa va intoarceti la activitatea de cercetare?
Imi place sa cred ca nu sunt intr-o paranteza in momentul de fata, nici nu dau castig de cauza unei determinari a propriului destin. Am ajuns aici, cum se intampla de obicei, raspunzand afirmativ mai multor intrebari. Unele au venit in mai 1998, altele la sfarsitul lui 2004, fiecare cu o consecinta scontata. Intotdeauna, insa, calculul meu de timp, dar si de optiune, a lasat neatinsa posibilitatea continuarii studiului. Si acum, imi spun in fiecare zi ca ziua urmatoare va arata altfel. Poate cu un exces de comprimare a regimului de lucru si cu mai multe minute alocate studiului. Istoria, cel putin in domeniul meu de referinta, pretinde si exercitiu paleografic, deci ore continue de concentrare pe text, pe textul vechi, dar si foarte multa lectura, chiar daca noutatile nu survin atat de repede si nu sunt intotdeauna surprinzatoare.
Vorbeati de o serie de intrebari carora le-ati raspuns pozitiv. Ce v-a determinat, totusi, pe dv. – un cercetator al istoriei, un privitor din afara al ei – sa va implicati in istoria Romaniei de astazi?
Paradoxal, nu cred ca ratiunea trebuie cautata intr-un calcul personal sau egocentric. Ma simt foarte bine in pielea mea de istoric, mai ales acolo unde stiu ca nu exista prea multa prezenta stiintifica. A fost raspunsul pe care cred ca oricine l-ar fi dat la varsta tineretii adulte unei provocari autentice, careia, macar intuitiv, crezi ca-i poti face fata: acestea sunt obiectivele, acestea sunt riscurile, castigurile personale foarte mici si neinsemnate, volatile, beneficiul public mare, in cazul in care rezultatele exista. Am spus da, manat si de un fel de spirit de competitie care m-ar fi pus cumva impotriva vremurilor. Si totodata impreuna cu ele…
Andrei Plesu a fost cel care v-a lansat provocarea, care v-a chemat catre drumul carierei diplomatice?
Andrei Plesu a fost cel care s-a gandit primul la mine, cel care s-a hotarat la un moment dat sa-mi dea credit, sa investeasca, de fapt, intr-un om cu un profil psihologic relativ clar, dar cu o competenta necunoscuta in materie, mai bine zis, inexistenta. N-am cum sa spun altfel decat ca Andrei Plesu a fost omul de la care a inceput acest drum, primul care a crezut in mine, cel mai acerb aparator si, totodata, cel mai acerb critic al meu.
Ati preluat, intr-un fel, si "stilul" lui Andrei Plesu, promovand la varful Ministerului de Externe oameni valorosi, cum sunt Teodor Baconski sau Cristian Preda. Puneti mai presus valoarea in sine a oamenilor decat competentele in politica externa?
In cazul lui Teodor Baconski, lucrurile stau altfel, pentru ca el a fost deja ambasador in doua posturi importante, la Vatican si la Lisabona. In cazul lui Cristian Preda, relatia lui cu Agentia Universitara a Francofoniei il recomanda pentru pozitia de astazi. Insa, suprapunerile noastre biografice sunt mult mai multe decat coincidenta de generatie. Provenim din aceeasi pepiniera formata de Andrei Plesu, Colegiul "Noua Europa", suntem animati de acelasi spirit. Chiar credem ca vremurile au nevoie de cenzura, acolo unde este prea mult vacarm, si au nevoie de prefacere. Credem ca putem fi semnificativi in a cataliza schimbarea, astfel incat ea sa se produca evolutiv, fara cataclisme, facand dreptate fiecaruia, dand fiecaruia ceea ce merita. Avem aceeasi chimie spirituala si credem toti trei, si toti ceilalti care au consimtit sa-mi vina alaturi in Ministerul Afacerilor Externe – Lucian Leustean, care este istoric la Iasi, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei interbelice romanesti, Anton Niculescu, un om foarte cunoscut in universul ONG-urilor – ca trebuie sa construim, chiar de la caramizile de baza, meritocratia pe care sa se inalte viitorul acestei tari. Este vorba de oameni constienti de valoarea lor si dispusi sa investeasca aceasta valoare in destinul unei natiuni, nu altundeva. Cu totii am avut experienta exteriorului, am fost expusi la cultura straina si am trecut prin tentatia dezradacinarii, dar am revenit aici.
Ati trecut si dv. prin tentatia de a ramane in strainatate?
Fara discutie, de nenumarate ori. Si in Anglia, si in Germania, chiar foarte recent, in Austria. Este una dintre dilemele carora la un moment dat trebuie sa le raspunzi. O astepti, vine si ii raspunzi intr-un singur fel, cu da sau nu.
Unul dintre proiectele importante cu care v-ati inceput mandatul actual era legat de intinerirea si profesionalizarea personalului diplomatic. Ce ati reusit sa faceti pana in acest moment?
Destul de multe. Este, probabil, cel mai tanar minister din tot arcul guvernamental, 67% dintre membri sai diplomati fiind oameni sub 37 de ani. Eu ma apropii, din pacate, de minoritatea unei generatii care este reprezentata de oameni cu mai mult exercitiu diplomatic. Am reusit sa mai eliberam locuri, folosind instrumentele legale ale statului, rugandu-i pe cei care si-au facut datoria catre minister si catre tara sa isi contemple in liniste trecutul, iar pe cei foarte tineri invitandu-i sa ne vina alaturi. Unii s-au pensionat, altii au intrat in minister. Sper ca in decursul lunilor care se vor aduna la ministeriatul meu, acest proces, inceput in forta in anul 2005, sa continue netulburat. Personalitatea sau apartenenta politica a celui care ocupa un asemenea scaun n-ar trebui sa-l afecteze. La urma urmei, aceasta este si miza oricarei reforme: sa-si continue mersul intr-o rutina nealterata de capul administrativ al institutiei respective.
Revenind la inceputurile dv. in diplomatie, ati intampinat dificultati in a deprinde protocolul diplomatic?
Trebuie sa va spun un lucru, ca sa ne despartim de un stereotip. Protocolul diplomatic nu este altceva decat o codificare a unor reguli firesti de comportare in societate sau in situatii de comunicare. Nu presupune o gimnastica sofisticata, nu este un balet intre culturi. Sunt foarte multe gesturi simple, cum este cazul unui gest de politete pe care il executi pe masura respectului acordat conlocutorului. Asta in ceea ce priveste comportamentul social. In comunicarea diplomatica, apartinatoare in egala masura protocolului, lucrurile stau altfel. Dialogul dintre ministere, la nivelul institutiilor sau al persoanelor care reprezinta institutia, sau la nivelul ambasadelor, al misiunilor, al consulatelor generale, este reglat foarte fin de un inventar de procedee, toate cu valoare simbolica foarte mare. De exemplu, "nota verbala" nu se adreseaza discursului oral, ci verbului scris, procedurile de numire ale unui ambasador sau cele de mandatare a unui consul general au trasee specifice si nume tehnice. Daca unele sunt gesturi de bun simt, pe celelalte le inveti, pentru ca ti se spune ce sa faci: cat de mult trebuie sa te apleci in fata Imparatului Japoniei daca-l intalnesti, sau cati pasi trebuie sa faci inapoi cu fata catre persoana augusta ca sa poti iesi din incapere, lucruri pe care n-ai cum sa le stii daca nu-ti sunt livrate compact inainte. In ceea ce priveste corespondenta, insa, aceasta se invata ca orice alta materie. Pentru ca sunt reguli nemiscate de aproape de 200 de ani, exista manuale, exista coduri…
Revenind la profesia dv. de istoric, ce v-a determinat sa alegeti Facultatea de Istorie intr-un moment ca 1987, cand aceasta disciplina suferea de deformarea ideologica a regimului comunist?
Am sa va spun de-a dreptul: am ales-o pentru ca nu-mi dadeam seama care sunt consecintele. Si am preferat sa merg catre ceva care imi era foarte aproape. Nu o distingeam ca pe o disciplina de studiu, in sensul academic al cuvantului.
M-am simtit atras de istorie ca si cum cultura generala ar fi capatat in felul acesta forma academica, universitara. Dar fara o gandire articulata si definitiva asupra consecintelor, in cazul in care regimul ar fi ramas acelasi. As fi vrut sa ma duc la matematica, dar, cum faceam si alte lucruri pe atunci in afara de invatat, n-am avut curaj.
Ce alte lucruri faceati?
Cantam, bunaoara, in formatia liceului, impreuna cu cativa colegi, cu care am redescoperit muzica de la zero. Aveam parul lung pe vremea aceea si nu faceam nici unul dintre noi rabat de la adolescenta noastra. Dimpotriva, imbogateam experienta predictibila, deseori cenusie, a scolii, printr-o experienta extatica, la care ne aducea muzica la 17-18 ani. M-am simtit bine, in primul rand pentru ca ne-am inchegat ca grup de prieteni, si, in al doilea rand, pentru ca eram seriosi si profesionisti, in felul de atunci. Am avut si o inregistrare in 1987, de fapt, o tentativa care n-a fost dusa pana la capat. Si astazi, cand ne intalnim, facem acelasi lucru, de asta data doar pentru noi si pentru prietenii nostri. Am facut un fel de rock pasabil, mai curand de factura britanica, cu vizibile influente din anii '70-'80, care a evoluat rapid catre un jazz cu minime elaboratii, odata cu maturitatea.
Privind in urma, cum vi s-a parut experienta facultatii?
Esentiala. Pentru mine facultatea este aidoma unui receptacol gol pe care il umpli cu ce vrei. Daca intelegi ca poate fi incarcat de valoare, atunci este circumstanta cea mai buna in care proiectul tineretii capata forma si implineste un destin. Daca facultatea este inteleasa ca o forma de educatie in care studentul stocheaza doar informatie si se pregateste sa o livreze fara nici o nuanta personala, fara nici o contributie individuala, atunci este altceva, evident. Eu nu m-am apropiat de aceasta a doua lectura a universitatii. Pentru mine a fost mediul propice pentru cercetare, pentru a construi primele proiecte academice, pentru a pleca din tara sau pentru a genera institutii. Chiar cred ca am stiut sa-mi folosesc foarte bine anii pe care i-am petrecut la Universitate, la Iasi.
Care au fost profesorii din Universitate care v-au acordat sprijinul cel mai substantial in cristalizarea proiectelor?
Intalnirile de pe urma carora am castigat cel mai mult din punct de vedere teoretic au fost cele cu profesorul Alexandru Zub. El a fost omul care a avut rabdare sa-i recomande carti unui copil de 17-18 ani si care s-a ingrijit de proportia dintre lectura de specialitate si cea de cultura generala a viitorului cercetator. Influenta sa s-a manifestat inca din vremea liceului, insa mai tarziu a adaugat o nota mult mai apropiata, devenind implicat in proiectele mele academice. Asa am ajuns sa lucram pe teza mea de doctorat, asa a ajuns sa fie unul dintre cititorii mei, cum fusesem si eu cititorul domniei sale. Cu profesorul Alexandru Zub am o relatie care este in acelasi timp solida si definitiva.
Dar nu este singurul nume. De documente si de arhive m-am apropiat datorita profesorului Ioan Caprosu, iar metodologia cercetarii i-o datorez lui Stefan Gorovei. Au existat intotdeauna repere de precizie profesionala, la care si acum ma raportez cu egala indreptatire.
Dar dintre istoricii trecutului, au existat modele care sa va marcheze in mod decisiv activitatea?
Nu au existat. Haideti sa va spun de ce dau un raspuns atat de ferm. Pentru ca fiecare istoric scrie, cum spune un personaj din Caragiale, "pi conta lui". Istoricul este pana la urma un narator, el poate sa aiba, intr-adevar, modele metodologice, paradigme de cercetare, cai de a ajunge la adevar pe care consimte sa le imprumute din experienta altor istorici, dar rezultatul, uneltele, deseori chiar obiectul propriu-zis, ii apartin numai lui. De obicei, doar cei care copiaza ajung sa spuna "Il recunosc pe X ca fiind maestrul meu in ale istoriei". Altceva este sa imprumuti subtilul definitiv din experienta marilor nume istoriografice, ceea ce ele au considerat ca reprezinta, in varii circumstante culturale, formulele cele mai bune pentru a evidentia adevarul istoric. Si cu aceste sugestii metodologice, ajungi pana la urma sa-ti croiesti propria metodologie. De fapt, fiecare trebuie sa ajunga la rezultat urmand propria intuitie si dand crezare propriilor rationamente.
In privinta diplomatiei, lucrurile stau la fel?
Da, pentru ca si in diplomatie insul este el si numai el: flerul sau, abilitatea sa sociala, capacitatea sa de relationare si tehnicile de comunicare, tipul sau de analiza sau chiar profilul sau psihologic. Toate acestea sunt ingredientele unui diplomat. In varii grade si in proportii la fel de variabile, definesc o prezenta diplomatica. Si este greu de spus daca prin activitate, prin ceea ce au facut, un Ion I.C. Bratianu poate fi comparat cu un Nicolae Titulescu, sau un Take Ionescu cu un Grigore Gafencu. De-asta nu e bine sa mergi in speranta unui model, pentru ca ajungi sa fii in plasa restrictiilor acelui model. Exista modele de seriozitate, demne de urmat, fara discutie, exista modele de competenta profesionala, de oameni care functioneaza sub dogma lucrului bine facut si exista modele de creativitate manageriala, administrativa.
Un om cum a fost Grigore Gafencu poate fi considerat un bun exemplu de rigoare profesionala, care a stiut in fiecare clipa cum isi justifica deciziile de politica externa. Un exemplu de inventivitate diplomatica este Titu Maiorescu, unul dintre cei mai interesanti ministri de externe, a carui trecere fulguranta prin minister a lasat Romania cu un tratat prin care tara noastra capata partea de sud a Dobrogei. A fost o negociere buna si serioasa, in care au avut castig de cauza in egala masura literatul, ministrul de circumstanta si omul de cultura: sistematic, corect, serios, cu rationament prusac. Exemple de concentrare ministeriala exclusiv in domeniul administrativ, dar nu modele, au fost un Nicolae Comnen sau un I.G. Duca. Oameni care s-au simtit chemati pentru a contribui la reinoirea ministerului, primul dintre ei in anii '20, dupa Marea Unire, reconstruindu-l pe masura granitelor Romaniei Mari, iar cel de-al doilea in anii '38 – '40, conducand un minister care trebuia sa apere o Romanie Mare.
Ati patruns in perceptia publica romaneasca odata cu prezenta la celebrele "Serate muzicale" ale lui Iosif Sava, de la TVR. Cat de mult au contat aceste intalniri pentru dv.?
Mi-e greu sa descriu in putine cuvinte intalnirile cu Iosif Sava, in primul rand pentru ca era un om pe care, sau il admirai neconditionat, sau fata de care iti manifestai reticenta definitiv si "geografic". N-am intrat, evident, in aceasta ultima categorie. Au fost dialoguri foarte vii, iar Iosif Sava a reusit ca dintr-un tanar cu evident comportament provincial sa extraga acea parte de energie care sa-l poata plasa pe o alta orbita de expresie publica. Ar fi banal sa va spun ca emisiunile mele cu Iosif Sava au semanat cu niste examene, dar acesta este adevarul. Era o validare suplimentara – cu un bun adaos de emotie de ambele parti si cu o tensiune palpabila, fizica, intre interlocutori. Nu va ascund ca sunt recunoscator divinitatii pentru aceasta intalnire, asa cum cred ca fara Andrei Plesu, Alexandru Zub sau Stefan Gorovei, as fi fost un profesor de matematica intr-un orasel oarecare. Viata mea este o inlantuire de intalniri fericite, mai putin de determinari; nu cautati neaparat cauzalitati, pentru ca ele sunt prinse intr-o ecuatie complicata.
Vazut din afara, traseul dv. este plin de succese – de la olimpiadele din liceu, pana la reusitele din cariera diplomatica. Exista si neimpliniri in viata lui Mihai-Razvan Ungureanu?
Evident ca exista. Sunt si esecuri, sunt si proiecte neduse la capat. Esecurile sunt mai putine decat proiectele neincheiate, si nu sunt esecuri in lucruri fundamentale. Nu ma plang, pentru ca nu s-a intamplat nimic pana acum, slava Domnului!, care sa strice ordinea fireasca a lucrurilor. Mi se intampla adeseori sa cladesc institutii: din primii ani de facultate si pana acum, singur sau impreuna cu altii, am reusit sa pun multe lucruri pe picioare. Multe dintre proiectele care ajunsesera intr-un stadiu multumitor de realizare au inghetat apoi datorita angajamentelor administrative. Din 1996, editez Revista de istorie sociala, singura revista de specialitate din Sud-Estul Europei. Au aparut pana acum trei volume, urmand sa apara al patrulea, dar ultimele doua au venit dupa o lunga tacere, datorata plecarilor in strainatate sau demnitatilor pe care le-am avut in Ministerul de Externe. Au ramas foarte multe manuscrise nefinisate in biblioteca, de unele nu ma mai pot apropia, pentru ca e prea mare tentatia de a le rescrie. Stiu ca nu am timp si atunci as distruge ceea ce, de bine de rau, am construit deja. Acestea sunt marile deceptii, cu o geneza mai degraba personala. La ele se adauga si alte "esecuri", de care ma simt raspunzator: ca imi vad rar parintii (uneori se intampla sa treaca doua, trei luni fara sa ajung la Iasi), ca nu am prezenta prietenilor mei atat de aproape pe cat as vrea, ca nu izbutesc intotdeauna sa-mi tin zambetul pe buze atunci cand e mai multa nevoie.
Viata sotiei dv. a fost schimbata dupa numirea in Ministerul de Externe?
Inevitabil. Pentru ca am extras-o din Iasi si am obligat-o sa cante aceeasi partitura cu mine. La un alt instrument, e adevarat, fiind un foarte bun profesionist in domeniul ei. Dar am calatorit mult impreuna si aceasta variatie de context se cunoaste, inevitabil, in felul in care iti ordonezi propria cariera. In prezent, isi exercita profesia de medic, dar a fost o vreme, la Viena, cand neputandu-se angaja, a muncit gratis in cel mai mare spital universitar, numai pentru a-si pastra capacitatea profesionala nealterata. Eu eram pe atunci coordonatorul adjunct al Initiativei de cooperare sud-est europeana si ma ocupam de anumite teme mai aspre: combaterea crimei organizate, traficul ilegal etc.
Spuneati intr-un interviu ca diplomatia in vreme de pace nu produce miracole, ci sedimenteaza succese. Daca ar fi sa faceti un bilant provizoriu al mandatului actual, care ar fi succesele sedimentate in ultimul an, de care sunteti cumva mandru?
In primul rand, am dat ocazia multora dintre cei care meritau recompense sa-si testeze valoarea propriei competente, in posturi de conducere. Nu degeaba se spune: "Da-i unui om puterea si vei vedea ce fel de om este". Si multi s-au convins care sunt limitele propriei lor capacitati profesionale si cum se muleaza ele pe propriile asteptari sau pe agenda personala. Ma bucur ca am putut extrage aceasta generatie din obscuritatea in care functiona inainte si am adus-o in fata, cu incredere. Multi au ajuns ambasadori la o varsta aparent nemeritata.
In al doilea rand, ma bucur ca am putut construi ministerul intr-un reflex de predictibilitate. Este pentru prima data cand ministerul isi programeaza politicile si le urmeaza in functie de acest program strategic. Pana acum reactiona, acum actioneaza. Este o schimbare de paradigma: nu mai e un minister beneficiar, ci unul care genereaza informatie si forta.
Asta este, cred, concluzia semnificativa a schimbarii. In rest, sunt lucruri punctuale. Daca m-ati pune sa aleg, nu stiu ce-as alege mai intai: ca am adus-o pe Condoleeza Rice la Bucuresti, sau ca a venit Serghei Lavrov si a stat pe sofaua pe care stau si eu acum, sau ca i-am facut pe toti sa vorbeasca despre Transnistria sau despre Marea Neagra, sau ca am reusit sa transformam un Parlament European reticent intr-unul entuziasmat… Imi este greu sa apreciez astazi, si credeti-ma, aceste lucruri se si uita. Eu, cel putin, le trec intr-un dosar in care stau toate subiectele indeplinite si care se prafuieste cel mai repede. Temele nerezolvate, insa, revin intotdeauna pe masa.
Faptul ca va intalniti cu marile personalitati ale istoriei contemporane este un lucru care-l fascineaza pe istoricul din dv. sau ati demitologizat de mult acest subiect?
Inevitabil, il descarci de tensiunea simbolica, pentru ca te afli in situatia de a te intalni efectiv cu acel om si de a vorbi cu el. Iar miza intalnirii este, in fond, castigarea lui, nu stupoarea, nici uimirea in fata unui profil istoric. Dar, se simte desigur – si nu am cum sa reprim asa ceva – respectul pentru bronzul in care unii dintre ei sunt deja modelati. Nu lipsesc asemenea intalniri si fiecare are o alta stralucire. Nu timorare, nu expresie redusa, nu autocenzura, dar o alta stralucire. Este, pe de o parte, discutia cu un om si, pe de alta parte, istoria – care da buzna peste noi.
Unde va vedeti in viitor, dupa ce terminati mandatul actual? Care imagine despre sine va convine mai mult: autor de carti de istorie si profesor sau om politic si diplomat? De ce n-ar merge impreuna? Mi-ar fi greu sa optez, gandin-du-ma ca ceea ce se va intampla la sfarsitul mandatului este o chestiune de pura speculatie. Ma indoiesc, insa, ca voi mai avea vreodata un orar atat de incarcat, indiferent in ce pozitie as fi si indiferent ce voi face, un orar care sa ma obstructioneze fiziologic si care sa nu ma lase sa citesc, pentru ca de la asta incepusem si cu asta sfarsim.
Mihai-Razvan Ungureanu
S-a nascut la 22 septembrie 1968, la Iasi. Este casatorit.
In cadrul Ministerului de Externe, a mai indeplinit, inaintea mandatului de ministru, functiile de secretar de stat (1998-2001) si director general – emisar regional al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (2001-2003). Ultima pozitie detinuta a fost aceea de coordonator-adjunct al Initiativei de Cooperare Sud-Est Europeana (SECI), cu sediul la Viena.
A absolvit, in 1992, Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universitatii "Al. I. Cuza" din Iasi. Masterat la St. Cross College al University of Oxford (1993) si doctorat la Facultatea de Istorie a Universitatii "Al. I. Cuza" din Iasi (2004).
Activitatea sa stiintifica include, intre altele, pozitiile de membru al Societatii Romane de Heraldica, Sigilografie si Genealogie a Academiei Romane (din 1993), membru al board-ului stiintific al Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa (1996-1998), director al Centrului de Studii Romanesti din Iasi (1996-1999), membru al European Association for Jewish Studies, Oxford (din 1997), Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrew Studies, St. Cross College, University of Oxford (din 1998), presedinte al Institutului Roman pentru Studii Strategice (din 2001), membru al board-ului administrativ al New Europe College (din 2002), director al Centrului de Studii Iudaice din cadrul Facultatii de Istorie de la Iasi (din 2004).
Sustine cursuri la o serie de institutii de invatamant superior, in tara si in strainatate: Senior Reader la "George C. Marshall" Center for Security Studies, Garmisch-Partenkirchen, Germania (din 2003), Senior Reader la NATO School (SHAPE), Oberammergau, Germania (din 2001), cadru universitar asociat la SNSPA, Bucuresti (din 2002), profesor asociat la Universitatea Nationala de Aparare (din martie 2005). Este conferentiar universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii "Al. I. Cuza".
A avut si activitate publicistica, ca redactor sau redactor-sef la publicatiile: Dialog, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi (1988-1992); Arhiva genealogica (din 1993); Revue des Etudes Roumains (din 1994); Revista de istorie sociala (din 1996). Din 1998, este coordonator al colectiei Historia a Editurii Polirom.
A publicat: Documente statistice privitoare la orasul Iasi, in colaborare cu prof. univ. Ioan Caprosu (1997), Marea Arhondologie a boierilor Moldovei (1998) si Convertire si integrare in societatea romaneasca la inceputul epocii moderne (2004) si peste 50 de articole stiintifice.