O cariera de “cariere”: Dumitru Pelican
Am putea spune ca directorul Agentiei Municipale de Ocupare a Fortei de Munca Bucuresti (AMOMF) este un om care se ocupa de cariere. Cariera ta este acum in punctul in care se ocupa de… cariere.
O cariera de “cariere”?
E foarte adevarat si cu acest cuvant “cariere” as avea mult de spus. Sunt pe un drum al intregirii carierei mele profesionale. As vrea, insa, sa precizez ca pentru mine “cariera” inseamna acei peste 20 de ani de radio pe care i-am inceput ca student colaborator, apoi ca redactor, publicist comentator… Au insemnat pentru mine acumulari cantitative si calitative, mai mult decat un abecedar complet al cunoasterii. Dupa acest lucru (care a fost pentru mine cel mai frumos succes al vietii – a putea sa reprezinti ceva in lumea presei), a urmat despartirea de radio, pentru ca am considerat ca la 39 de ani (in 1997), trebuie sa incerc si altceva. Am plecat la cerere. Mi-am zis ca e bine uneori in viata ca omul sa schimbe pasii pe un alt drum, spre o alta cariera. Si am incercat sa ma inrolez intr-o echipa politica, in care sa incerc sa arat celor care aveau incredere in mine ca pot face si altceva. Pana acum cred ca am convins ca sunt om de echipa si ca se poate conta inca pe serviciile mele. Dar “cariera” mi se pare un termen putin pretentios. Poti sa fii pe un drum al intregirii carierei… Asta imi doresc. Poate ca peste 10 ani as putea intr-adevar sa raspund la intrebarea “Am facut o cariera sau nu?”
Asta pentru ca esti inca tanar?
Inca nu ma consider batran, dar nici tanar nu mai sunt… Cred ca sunt la varsta la care maturitatea unui individ isi spune cuvantul.
Ai fost crainic si critic sportiv. Fair play-ul exista si in cariera de dupa radio?
Foarte frumos spus. Anii pe care i-am petrecut in lumea sportului m-au invatat cateva lucruri: sa lucrezi intr-o echipa; sa pierzi cu fair play; sa recunosti superioritatea adversarului; si s-o iei de la capat cu speranta ca maine vei invinge. E tare greu sa spui cuiva acum daca poti fi mereu fair play. Poate ca samburele vietii este egoismul. Schopenhauer a spus-o si nu eu. Dar, in lumea sportului, egoismul ne indeamna sa facem bine oamenilor pentru a-i impiedica sa ne faca rau. Plecand de la aceste lucruri, as preciza ca nu numai sportul mi-a calauzit pasii spre un mandat de incredere si de succes. Am facut toate genurile de presa. In revista “Magazin” am scris articole de medicina pentru ca am facut Biologie, sectia Biochimie Medicala; in lumea sindicatelor am colaborat si cu revista “Munca”, unde am invatat ce inseamna problemele specifice de asistenta sociala; am facut cronica de teatru, ani de zile conducand in tineretile mele doua cenacluri – “Fair play” si “Miron Radu Paraschivescu”; am abordat si domeniul investitiilor si realizarilor de cifre, ca redactor-sef adjunct la revista “Comertul Socialist”; am comentat evenimente de cultura, am facut si cronica literara si cronica de evenimente culturale ale momentului. Tot acest complex de presa mi-a intregit ceea ce se cheama “un bagaj de cunostinte” care sa-mi permita sa abordez o problema cu un minim nivel de probitate.
Ce a insemnat anul 1989 in cariera ta?
Un an-reper. Mi-am dat seama in ’90 ca mi-e foarte greu sa traiesc doar din salariu. Si am realizat ca vine vremea investitiilor, a initiativei personale, private. In ’91 mi-am infiintat o societate, dar nu am pornit activitatea pana nu am studiat – mai bine de 6 luni – tot ceea ce insemna legislatie atunci. Nu stiam, inca, ce este ICM-ul, care apoi s-a schimbat in TVA, ce insemna un contract de munca, un profit, o contributie la bugetul de stat. Acele 6 luni pe care le-am luat de la “A” erau un inceput nou, pentru un alt drum. Cunostintele acumulate in presa mi-au prins foarte bine, am reusit in afaceri, am obtinut rezultate financiare bune si cred ca mi-am completat si cunostintele care-mi lipseau: tot ce inseamna bilant, balanta, profit, fezabilitate, afacere, drepturi si indatoriri in relatiile de munca patron-angajat; au fost pasii adaptarii mele spre economia de piata spre care tindem si care vrem sa fie functionala.
Si iata-te acum ajuns in fruntea unei institutii care-si propune sa… aiba grija de munca celorlalti.
Este adevarat. La sfarsitul anului 2000 am primit o invitatie din partea ministrului Muncii, Marian Sarbu, de a lucra in echipa domniei sale. Experienta acumulata in anii de afaceri ma indreptatea sa sper ca nu voi gresi lucrand in Ministerul Muncii. Am lucrat din ianuarie pana in mai 2001 in cabinetul domnului ministru, in calitate de consilier pe probleme de munca, de presa, de asistenta sociala. In mai 2001 am fost numit director general executiv al AMOFM Bucuresti. Sunt doi ani de cand ma aflu in aceasta pozitie, intr-o agentie care-ti cere de dimineata pana seara o activitate intensa in care nu ai timp nici sa te plictisesti, nici sa dai inapoi sau sa faci rabat de la ceea ce trebuie sa infaptuiesti pentru oameni.
Folosind un termen initiat in numarul trecut al revistei Cariere: crezi ca directorul AMOFM trebuie sa fie un “pasator”? …Adica opusul lui “nepasator”.
Da, frumoasa gaselnita de presa, calda, mi-a placut tare mult ce am vazut in revista voastra… Trebuie sa fii pasator, pentru ca nu poti fi altfel cand vezi oameni care sufera. Sunt oameni care-si cauta un job, care nu au cunostinte in domeniul muncii, care nu stiu sa-si negocieze un contract de munca, care nu reusesc sa-si faca un curs de calificare. Trebuie sa-i plasezi pe piata muncii, sa-i integrezi, sa-i recalifici, sa-i indrumi – avem si un centru de consiliere si indrumare privind cariera, cu
psihologi si oameni specializati – trebuie sa intocmesti dosare de punere in plata a somerilor, sa acorzi asistenta sociala… Nu poti sa fii altfel decat pasator. Cei care sunt nepasatori – eu cred ca n-au ce cauta intr-un domeniu de asistenta si protectie sociala, pentru ca altminteri aceasta munca este total incompatibila cu termenul de “nepasator”.
Functionar de stat sau demnitar: ce te consideri?
Functionar public, pentru ca asta este directorul unei agentii de ocupare. Si incerc, ca si ceilalti functionari, sa-mi fac datoria. Pana acum, din ceea ce am obtinut, putem spune ca ne-am facut datoria cu un calificativ de “bine”, poate chiar “foarte bine”. Nu inseamna, insa, ca nu e loc si de mai bine. Chiar la aceasta ora a interviului ma pregatesc sa merg la o vizionare pentru bursa de maine, a studentilor din anii terminali. Iar 6 iunie va insemna o alta bursa a locurilor de munca, rezervata persoanelor cu handicap. Si la toate acestea, adaugati cele trei burse pe care le-am organizat pana acum: 7 martie – cea pentru femei, 11 aprilie – bursa generala a locurilor de munca si cea din 9 mai, rezervata etniei rromilor. Deci e un volum enorm de munca, e o complexitate a sarcinilor pe care le ai, dar daca esti pasator – imi place termenul si am revenit la el – cred ca poti sa faci lucruri. Cu o conditie: sa vrei, sa ai o echipa buna si sa stii ce sa le ceri oamenilor in aceasta activitate de echipa. Altfel nu se poate lucra, decat in spirit de echipa.
Este ora 23 si muncesti in continuare. Nu crezi ca trebuie sa-ti pese si de tine?
E o intrebare putin cinica. Ca prieteni vechi si colegi de radio, pot sa-ti raspund doar atat: sunt si momente cand poti pleca acasa la 21-21:30. Sunt si momente cand trebuie sa stai si pana la ore foarte tarzii. Daca-ti place si vrei nu mai conteaza ca faci un sacrificiu. Il faci pentru ca simti si pentru ca singur te-ai angajat. Cand vei simti ca nu mai poti face aceste sacrificii, atunci trebuie sa stii sa te retragi.
Cu fair play-ul specific acelor 20 de ani in care l-ai practicat: inspre ce ti se indreapta gandurile? Desigur, pe drumul ascendent al carierei…
Mi-e greu sa-ti raspund, e firesc ca in viata oricarui individ sa existe si dorinta de a obtine mai mult, de a urca o treapta profesionala.
Ce inseamna ea in momentul in care devii pasator?
A-mi face datoria, a obtine rezultate. Ramane la latitudinea altora daca eu am reusit acel ritm de bun functionar si daca merit mai mult. Vom vedea. Important este sa stim exact unde ne aflam si sa incercam sa avem acest simt al constiintei datoriei implinite.
Esti director al AMOFM, esti cel inspre care se poate indrepta speranta de solutionare a problemelor stringente de munca ale unui oras intreg, ale unei capitale. Sa zicem ca te afli pe un balcon si te uiti in jos la multimea care se uita cu speranta la tine. Ce-ai vrea sa spuna cei pe care incerci sa-i ajuti, multimea, despre coordonatorul AMOFM?
Ma pui intr-o situatie delicata. Stiu un lucru: ca cititorii judeca intotdeauna valoarea unui ziar, a unei reviste. Ascultatorii te judeca cat de bine ti-ai facut datoria de a informa coerent si corect. In cazul de fata, doar cei cu care ne aflam zi de zi in contact, oamenii in nevoi, pot sa spuna daca ne-am facut sau nu datoria. As vrea sa cred ca vor fi intr-un procent mai mare cei care vor spune ca au primit sprijinul meu si al echipei pe care o conduc si ca aici usile le-au fost deschise, solicitudinea pentru toate problemele lor a fost la ea acasa si ca ei sunt multumiti de serviciile noastre. Daca procentul majoritar este in favoarea acestei idei – inseamna ca pot sa dorm linistit. Daca cei la care m-as uita din balcon ar spune altceva, mi-as pune serios intrebarea “Unde am gresit?” si daca simt ca am gresit atunci trebuie sa stiu ce decid. Pana acum imi place sa cred ca cei la care m-as uita mi-ar spune ca noi ne-am facut datoria.
Spune-mi un slogan pe care l-ai auzi din balcon strigat de multime si care te-ar face in fiecare noapte sa dormi linistit! Ce ti-ar placea sa auzi?
Greu de raspuns. Mi-ar placea sa cred ca oamenii au inteles ca e bine sa primesti ajutorul unitatilor de stat din domeniul asistentei, dar as vrea sa-i aud pe someri sau pe cei care-si cauta de munca spunand “cel mai bun sprijin esti tu, ajuta-te pe tine insuti”. E o deviza in care cred si care ne poate calauzi pasii spre mai bine!
Ai in mana o paleta foarte larga de oferte de munca. Romanul trebuie sa se orienteze. Ce i-ai face pe copii tai, pe Geo si pe Stela? Au 7 si, respectiv, 13 ani…
Eu as vrea sa-i vad pe unul imparatul Japoniei si pe celalalt guvernatorul bancii din New York. E o gluma, desigur. Probabil ca fetita va urma exemplul mamei, de a face o facultate cu profil medical. Pentru baiat, mi-as dori ca primii 20 de ani de la terminarea facultatii sa-i faca in lumea presei, iar dupa aceea, daca ar urma acelasi drum al implicarii intr-o functie executiva pe un domeniu social, de parteneriat – ar fi minunat. Vom vedea si ce le va placea si ce vor putea si ce vor invata sau daca vor dori sa invete…
Crezi ca fair play-ul de care vorbeam tine si de originea ta macedoneana?
Ca sa raspund concret la aceasta intrebare as spune doar atat: peste tot exista oameni intre oameni, caractere intre caractere. Daca macedonenii au fost cunoscuti ca oameni fermi si de cuvant, intre timp vremurile s-au schimbat. Nu mai putem vorbi de aceste calitati pentru o etnie sau alta. Teodor Mazilu spunea: “Omenirea se imparte in trei categorii: oameni, oameni si oameni”.