Richard Branson: Nu eşti obligat să porţi cravată
Intrigat, l-am întrebat pe profesorul din faţa grupului, „Ce s-a întâmplat cu cravatele?“ A chicotit şi-a răspuns: „Ei bine, copiii urăsc cravatele, dar şcoala îi obligă să le poarte, aşa că n-au încotro. Ceea ce nu specifică norma şcolară este cât de lungă trebuie să fie cravata – aşa că ei o scurtează!“
Eu cum de nu mă gândisem la o soluţie atât de inovativă când eram elev? Evenimentul mi-a dat o idee, pentru că Virgin tocmai a intrat în industria bancară odată cu achiziţionarea băncii Northern Rock, o bancă britanică pe care o rebranduim gradual în Virgin Money. În sectorul bancar britanic puţine lucruri sunt mai înfricoşătoare decât perspectiva de a sta faţă în faţă cu un manager la costum şi cravată din spatele unui birou imens din lemn de mahon. Aşa că noi ne-am redesenat banca.
Una dintre primele modificări a fost să înlocuim tradiţionalele ghişee cu un mobilier confortabil şi modern. De asemenea, întotdeauna ni s-a părut că ţinutele la patru ace au fost la fel de rezistente precum barierele în calea unei relaţii apropiate cu clienţii, la fel cum erau acele ghişee. Grupul nostru nou de angajaţi Virgin a fost informat că pot lăsa cravata acasă.
Lucru care mi s-ar fi potrivit şi mie – îndotdeauna am detestat cravatele, poate pentru că niciodată nu le-am înţeles rostul. Sunt inconfortabile şi nu au nici un scop. Am fost norocos pentru că am lucrat întotdeauna numai pentru mine, astfel că nu au fost niciodată o victimă a codurilor vestimentare corporatiste. Ani de zile, un pulover şi nişte pantaloni de tercot au fost ţinuta mea standard de business. Odată cineva a glumit, „În ziua în care Richard va intra în bancă îmbrăcat la costum şi cravată, vom şti că avem probleme serioase.“
În ultima vreme am început să port un sacou, care este la îndemănă, deoarece trec prin clime şi situaţii diferite în călătoriile mele de afaceri, dar aş purta cravată numai în circumstanţe foarte dure, care de obicei înseamnă ocazii oficiale ultraformale, cum ar fi cina de stat la Casa Albă, la care am avut norocul să fiu invitat.
Costumul şi cravata la birou sunt tot un fel de uniforme, dar într-o arenă în care uniformele nu mai au nici un scop util. Probabil că, la un moment dat, cei care le purtau demonstrau că sunt capabili să se îmbrace într-o ţinută scumpă. Acum, într-o cultură individualizată şi interconectată, realizările tale vorbesc de la sine. Astfel că un costum şi o cravată sunt un fel de anacronism. Înainte singurul din cameră care nu purta cravată (care de obicei eram eu) era foarte conştient de acest lucru. În zilele noastre, în orice caz, sunt încântat să observ că bărbatul care poartă cravată se simte straniu.
Probabil că cea mai mare breşă în dispariţia treptată a costumului şi cravatei din codul vestimentar a început, oarecum surprinzător, în cercurile politice înalte. Tony Blair a fost unul dintre primii prim miniştrii britanici – cu excepţia doameni Maggie Thatcher – care a apărut frecvent în public fără cravată. Acum preşedintele american Obama a dus acest obicei la un nivel în care se prezintă fără cravată în 50% din apariţii.
Am fost mereu mândru să fiu eu cel care dă regulile deoparte când ceva se dovedeşte a fi o barieră în afaceri – sau este doar o simplă prostie. Şi faptul că „gentlemenii“ poartă cravată nu este un argument valabil. Cel mai bun argument pe care îl poate da cineva este: „Toţi ceilalţi vor purta cravată.“ Unul dintre semnele care indică faptul că s-a schimbat cultura de business este întrebarea pe care mi-o pun oamenii când se întâlnesc cu mine, „Te deranjează dacă ne scoatem cravatele?“ În nici un caz nu s-au gândit:: „Dacă nu vom purta cravată, vom avea mai puţine şanse să ne înţelegem.“ Aşa că de ce le-au purtat de la început?
Deci, în numele tuturor oamenilor asupriţi de cravată din întreaga lume, acesta este apelul meu către despoţii corporatişti care încă îşi obligă angajaţii să poarte nodurile acelea în jurul gâtului în fiecare zi: Vă rog, mai gândiţi-vă!