Stefan Banica Jr: Eu cred ca scena inseamna emotie.

Care dintre ipostazele artistice va defineste cel mai bine: actor de film, actor de teatru sau interpret, compozitor si textier de rock`n roll?

Sunt actor. Am facut actorie de teatru, cea mai complexa meserie pentru ca iti da posibilitatea sa-ti imaginezi ca esti absolut oricine, ca te poti diviza in sute de mii de caractere, ca poti fi tot ceea ce visezi. Asa ca, in ceea ce ma priveste, toate asa-zisele meserii pe care mi le atribuiti se combina in profesia de actor.

Intalnirea cu actoria s-a petrecut pe vremea cand erati inca elev, nu-i asa?

Da, primul film, prima experienta de acest gen a fost in 1984, cand eram inca elev, aveam 14 ani. La 17 ani si jumatate am intrat la Institutul de Teatru.

Cum a decurs intalnirea cu filmul?

A fost o intamplare. Regizorul Mihai Constantinescu cauta un pusti pistruiat, cu doua lopeti de dinti in fata, cu parul scurt, tuns periuta si cu urechi mari, un fel de Gavroche…. Tatal meu ma ducea in vacanta la Cumpatu, langa Sinaia, la casa de creatie. Jucam fotbal pe acolo cand m-a vazut Mihai Constantinescu, primul meu regizor din cariera. M-a abordat, nestiind ca sunt baiatul lui Stefan Banica: "Mai pustiule, ai fata de film, nu vrei sa joci intr-unul?". "Normal!", am raspuns. Abia apoi a aflat cine era tata. Am dat niste probe si am intrat in film pentru figuratie. Intre timp, gasisera si baiatul cu dintii ca niste lopeti.

Tocmai ma pregateam sa va intreb unde erau pistruii, pentru ca, acum cel putin, nu se mai vad…

Nu aveam nici o legatura cu ceea ce-si dorea initial regizorul. Am facut figuratie o zi, ceea ce m-a dezumflat foarte tare. Ca sa nu mai zic ca m-au si uitat pe o pluta la sfarsitul filmarilor. Doar cu cei doi actori principali se discuta. Au strans aparatele de filmat sa plece si eu am inceput sa urlu de pe pluta: "Bai, nene, mai e cineva aici?". M-au luat si le-am spus: "Dom’le, uite, care este chestia: eu nu mai vreau film, nu-mi place". In general, m-a interesat sa fac lucrurile in care ma implic suta la suta, care sa-mi placa. Din tot ceea ce nu mi-a stat la inima, am iesit. In fine, pustiul care juca rolul principal s-a imbolnavit de hepatita, din pacate pentru el, si s-au dat probe din nou. M-am dus la probe in cele din urma si asa am ajuns sa joc in serialul TV "Eroii nu au varsta". Acum, pe pluta era altcineva, avansasem cu vreo 10 metri pana la mal, a fost un noroc…

Asta v-a facut sa va decideti pentru actorie?

Nu, nici vorba, la nivel mental m-am decis de foarte timpuriu, fiind influentat evident de ceea ce facea tatal meu. El si-a dorit sa fiu actor abia cand ne-am cunoscut profesional, pana atunci eram doar baiatul lui. Dar am pornit inconstient in treaba asta, niciodata nu mi-am pus problema cum voi fi ca actor. Am vrut sa fiu actor fara sa ma gandesc la consecintele faptului ca purtam acelasi nume, fara sa ma gandesc ca singura mea sansa de a ajunge in constiinta publicului era sa fac ceva cu un impact foarte mare asupra lui. Spre norocul meu, acel ceva a fost "Liceenii". A venit exact cand trebuia, in momentul potrivit.

Mama avea si ea preocupari in domeniul artistic?

Nu. Mama mea, Sanda Vlad-Liteanu, este foarte talentata, are ureche muzicala, talent artistic, dar este jurnalist.

Ati facut si studii si ati continuat lucrul si la alte filme?

Ajunsesem, chiar inainte de 1989, la statutul oficial de actor. Copiii sau studentii erau platiti la jumatate fata de un actor cu diploma. Daca aveai cinci roluri principale, exista posibilitatea sa fii platit la contract intreg. Si cum "Eroii nu au varsta" a avut 12 episoade, ca film pentru televiziune, l-au considerat trei roluri principale. Apoi, cu ce am mai facut cu Corjos si cu Saizescu, am ajuns inainte de ’90 la un contract intreg.

Ce a insemnat asta, un fel de recunoastere formala sau consacrarea?

Consacrarea e un cuvant de care mi-e frica. In meseria mea se invata tot timpul, pana mori. De aceea e atat de complexa si de frumoasa, pentru ca teatrul inseamna viata. Sau, altfel spus, viata inseamna teatru, pentru mine.

La 70 de ani si cu un portofoliu impresionant de roluri in spate, Victor Rebengiuc afirma: "Vreau sa ajung un actor mare"…

Rebengiuc este extraordinar. Dupa atatia ani de actorie, inca se redescopera. E un actor la care tin enorm si am avut privilegiul sa stau in preajma lui, sa fiu alaturi de el, sa invat. Tot timpul inveti, si de la cei mici, si de la cei mari, important este sa fii deschis. In ceea ce priveste consacrarea, ea este idealul la care vrem sa ajungem. Va dau un exemplu: pentru generatia mea, am devenit Stefan Banica Junior, deci m-am consacrat, cand am facut "Liceenii". Aveam o identitate. Pentru cei mai multi insa, eram fiul lui Stefan Banica.

Cand ati inceput sa simtiti ca sunteti altcineva decat "fiul lui Stefan Banica"?

Eu n-am avut problema asta, a umbrei care pluteste deasupra… Am iubit enorm ceea ce a facut tata ca actor, fiind pe sufletul meu. Semanam atat de mult, incat si acum, uitandu-ma la ce juca si cum juca, stiu exact ce vroia sa transmita. Dar eu imi vad de drumul meu. Am ajuns la concluzia ca este mult mai frumos sa te descoperi pe tine decat sa fii influentat. Consacrarea nu ma intereseaza foarte tare. A iubi ceea ce faci reprezinta un procent urias in reusita cuiva. Sa iti placa ceea ce faci, sa fii indragostit de meseria ta, indiferent daca te vad un milion sau 300 de oameni.

Mai exista public pentru rock’n roll in Romania?

Eu asta am simtit nevoia sa fac. In primul rand, ideea de rock’n roll este bucuria de a canta, starea de spirit, acea apropiere si schimb de energie extraordinara intre spectatori si cel de pe scena. Sigur ca mai cant din cand in cand cate un rock’n roll clasic, dar m-am indepartat de mult de lucrul asta si am creat o muzica a noastra, cu influenta din rock’n roll.

Stiu ca va pregatiti spectacolele cu profesionisti in domeniu. Aveti o perspectiva de om de afaceri asupra artei?

Nu am cunostinte de marketing, dar stiu ce e bine pentru imaginea mea in business-ul in care lucrez. Sa-mi fie cu iertare, dar industria romaneasca a showbiz-ului e foarte mica si foarte limitata, iar oamenii nu sunt foarte pregatiti. De aceea, ma avantajeaza sa lucrez cu cineva care stie sa faca lucrurile in asa fel incat sa ma lase sa ma ocup de ceea ce cred ca stiu. Cand tara va ajunge la un anumit standard de viata, biletele vor costa mai mult si nivelul showbiz-ului se va ridica. Sa va dau un exemplu: la ora actuala, in Romania, nu exista nimeni – trupa, cantaret sau actor – care sa umple un stadion. Asta demonstreaza la cel nivel se situeaza showbiz-ul.

Intotdeauna cantati "live", de ce?

Cantatul "live" inseamna multa bataie de cap, mai multe probleme organizatorice, trebuie sa faci multe repetitii. Un producator spaniol imi povestea ca daca la un concert in aer liber cantaretii fac playback, se arunca rosii in ei. Si e vorba de Spania! In genul de muzica pe care-l fac n-am cum sa fac playback. Playback-ul este necesar uneori, mai ales in cadrul unor emisiuni de televiziune, unde nu te poti exprima "live". Dar, in rest, inseamna repetarea unei stari. Am inregistrat intr-o anumita stare, nu mai am aceeasi stare a doua oara. Intre interpret si spectatori trebuie sa fie o relatie cinstita, pentru ca publicul e deschis pana cand il minti prima oara.

Cum este munca din spatele unui text?

Depinde om, depinde de stare. De multe ori, am compus in Germania la un prieten al meu: acolo nu-mi suna telefonul, stau linistit, nu ma bate nimeni la cap. Sunt cantece la care ideile imi vin pe loc.

Sunteti in cautarea unui loc linistit, fara agitatie in jur. Cum arata o zi din viata dv.?

Sunt zile in care nu ma scol, nu vreau sa ma scol. Sunt perioade de luni de zile in care ma trezesc de dimineata, pentru ca altfel am senzatia ca imi irosesc timpul. Ma scol de dimineata si imi gasesc de facut tot felul de lucruri, in afara de treburile profesionale. Nici o clipa nu seamana una cu alta, doar noi avem impresia ca sunt la fel. Viata este in continua schimbare. Nu trebuie sa faci nimic, trebuie doar sa traiesti, asa cum iti arata Dumnezeu.

Pentru ca am ajuns in zona sufleteasca, vorbiti-mi putin despre fiul dv. Sunteti un tatic bun?

Am un baiat, il chema Radu Stefan, are doi ani si cinci luni. Nu stiu daca sunt un tatic bun sau nu, recunosc: stau prea putin cu el. Dar cat stau, traiesc intens momentul. E un pusti tare haios, o bucurie de om. Il asteptam de mult si cred ca a venit chiar la momentul potrivit. De-abia astept sa vina vacanta sa putem fi mai mult impreuna.

Ca actor, visati un rol de conceptie, precum au idolii dv. din teatru?

Pana acum cativa ani am tot vrut sa joc in "Priveste inapoi cu manie" a lui John Osborne, rolul lui Jimmy Porter. Nu s-a materializat si nu vreau sa fortez lucrurile, mi-e frica. Trebuie sa vina din interior. Important este sa joci ceea ce ti se potriveste, nu ce crezi tu ca ti-ar placea. Daca mi-as fi dorit cu toata fiinta sa fac acest lucru, probabil ca l-as fi facut. Surprizele pot veni de unde nu te astepti. Poti refuza la nivel mental un rol pana cand vine un regizor care stie sa te puna in valoare, care stie sa umble la niste sertare la care tu nu ai acces si te pune intr-o situatie in care tu nu te-ai fi vazut.

Vi s-a intamplat sa lucrati cu un anume regizor care sa descopere in dv. esente nevalorificate pana acum?

Ar fi trebuit sa lucrez cu domnul Pintilie, n-a fost sa fie… Oricand, pentru Pintilie sunt deschis cu cea mai mare placere, pentru ca sunt sigur ca as avea numai de invatat.

De ce nu mai jucati la Bulandra?

A fost alegerea mea in momentul cand am primit oferta de la Teatrul de Comedie. George Mihaita ne-a solicitat pe mine si pe Emilia Popescu. Bulandra, cu tot respectul pentru teatrul in care am crescut, nu mai era pentru mine cea mai buna alegere: repertoriul, starea de spirit, … totul lancezea, in ceea ce ma priveste. De aceea am si plecat. Eu, de obicei, sunt foarte constant in relatiile si proiectele mele. Daca mi-e bine cu cineva, continuu lucrul.

Aveti o inertie a binelui…

Plecarea de la Bulandra mi s-a parut, mai ales pentru Emilia, o miscare excelenta. Si ca repertoriu teatral si ca atmosfera si ca schimbare…

Ce proiecte de viitor mai apropiat sau mai indepartat aveti?

Am o propunere la Teatrul National din toamna, pregatesc concertul de Craciun, mai am un duet pe care vreau sa-l fac in toamna, sper sa fie o surpriza placuta pentru toata lumea. Lucrez si pentru un show de televiziune. Probabil, dupa anul nou, o sa incep o piesa la Teatrul de Comedie. Am terminat filmarile la ultimul meu videoclip. Urmeaza sa-l montam si sa-i dam drumul cat mai repede. Se cheama "Veta, (mi-ai stricat chiveta)". Este o piesa haioasa pentru care mi-am luat o echipa intreaga de actori si de amici care au facut o treaba excelenta. "Veta" este al treilea single pe care-l scot de pe ultimul meu album – Zori de zi.

Sa ne imaginam ca cineva vrea sa va urmeze modelul artistic. Ce sfat de cariera i-ati da?

E greu sa dai sfaturi, dar cel mai important lucru, care ma determina pe mine, este sa-ti placa ceea ce faci, sa iubesti ceea ce faci. Cat de bun catalizator esti tu, cat de intens transmiti emotia, asta iti da Dumnezeu, nu tine nici de scoli, nici de educatie. Sigur ca talentul se modeleaza, se educa, dar sunt unele lucruri care nu se pot schimba. Eu cred ca scena inseamna emotie. Asta-i toata frumusetea. Sa poti sa transmiti ceva, sa spui ceva, sa dai ceva. Schimbul acesta de emotii cu publicul mi se pare cel mai minunat lucru in arta.

Pentru desavarsirea dv. ca artist ce a fost cel mai important?

Cel mai important lucru a fost sa pot sa ma descopar pe mine. Am avut noroc de oameni valorosi in meseria lor si de oameni care mi-au influentat cariera covarsitor. Incepand cu tatal meu, Stefan Banica, si continuand cu Petrica Gheorghiu care m-a pregatit pentru admitere, cu Ion Cojar care mi-a fost profesor la Institut, cu colegii – mai tineri sau mai in varsta – cu care am jucat si de la care am avut ce invata. Fiecare iti da ceva, irepetabil, din felul lui de a gandi, de a fi. Daca am fi toti la fel, ar fi o plictiseala! Sunt intalniri si intalniri…

Ce faceti cand nu aveti treaba?

Mi-ar placea sa stau in natura, sa ma uit in gol. Sa fie liniste, copaci, o pajiste…Asta ma incarca. Nu ma omor dupa locurile pline, aglomerate. Tumultul vietii mele se consuma in proiecte. Probabil ca e reversul meseriei, pentru ca ma intalnesc si lucrez cu multi oameni, simt nevoia de intimitate in timpul liber. Nu sunt un mare amator de evenimente mondene, ma duc doar acolo unde am ceva interesant de vazut.

Ce rol v-a adus cea mai mare bucurie?

Sunt diferite nuante de emotii sau de bucurii. Numai prin rolul din "Liceenii", de exemplu, m-au cunoscut o gramada de oameni. Experientele cu Liviu Ciulei au fost pentru mine foarte dragi si foarte pilduitoare. Am jucat "Desteptarea primaverii", "Visul unei nopti de vara" si "Hamlet", in regia sa. Rolurile acestea nu mi-au adus premii, dar castigul a fost ca venea pustime sa ne vada, pe mine si pe Mihai Constantin, pentru ca ne stiau din "Liceenii". Daca datorita noua veneau si a doua oara la teatru, era un castig enorm. "Descult in parc" mi-a adus bucurii pentru ca lumea pleca de la spectacol cu o stare de bine, umflata de ras. Eu, la randul meu, ma simteam bine si ma distram copios in timpul spectacolului. Alt rol deosebit este Bufonul din "A 12-a noapte" de la Comedie. Colceag a scos din mine altceva decat era lumea obisnuita sa vada. Joc, poate, cel mai matur rol al meu de pana acum.

Cum va simtiti pe scena ca idol?

Nu ma omor dupa acest termen, dar as fi ipocrit sa spun ca nu-mi face placere sa vad salile pline la spectacolele mele. Unii vin special sa-ti asculte muzica, altii vin pentru ca le place cum arati. Important e ca vin pentru tine. Rezultatul conteaza, faptul ca sunt acolo la spectacol.

Sunteti un om obisnuit?

Eu ma consider un om obisnuit, dar imi face placere sa fiu oprit pe strada, sa dau autografe, sa vorbesc cu oamenii daca ma intreaba ceva, bineinteles.