Unde nu era școală, a construit una. Povestea Petronelei Petrea, profesoara care a schimbat o comunitate: „Mi-am dorit o școală în care să vreau să-mi trimit propriii copii”
De peste trei decenii în slujba școlii și de peste două decenii în fruntea uneia, Petronela Petrea a reușit ceea ce mulți cred că e imposibil: să creeze un liceu de excelență la marginea unui mare oraș, într‑un loc unde realitatea copiilor se întâlnește cu viziunea unui dascăl autentic.
Petronela Petrea este directoarea Liceului „Mihai Dumitriu” din Valea Lupului, o localitate din vecinătatea Iașiului, unde s‑a dezvoltat o comunitate impresionantă de oameni tineri care și‑au făcut acolo familii. Și copiii acelor familii au avut nevoie de școală și de liceu. Dar au avut și norocul de a avea acolo, în Valea Lupului, niște cadre didactice deosebite, dispuse să facă nu doar eforturi, ci și sacrificii personale, pentru a le oferi copiilor din zonă cea mai bună educație posibilă.
Astfel, școala din Valea Lupului a devenit, de doi ani, și liceu, unul care se bucură de aproape toate facilitățile de care au parte liceele faimoase din Iași. Iar dorința de implicare a profesoarei de matematică, Petronela Petrea, care este de mulți ani directoarea școlii, a schimbat cu totul paradigma.
Petronela Petrea încă se simte extrem de legată de catedră și de elevii ei, pe care îi pune în contact cu noțiunile matematice, astfel încât să facă matematica ușor de înțeles, dar, în același timp, face niște lucruri minunate în calitate de director de liceu. Astfel, ține frâiele unei instituții de învățământ care a crescut în câțiva ani de la 400 la 1.700 de elevi și le oferă acestora nu doar noțiunile teoretice de care au nevoie în viață, ci și abilități practice.
Așa s‑a ajuns ca în liceul din Valea Lupului să predea profesori universitari sau specialiști în IT, care să le ofere viitorilor profesioniști toate instrumentele de care au nevoie pentru a performa.
În acest interviu, directoarea Liceului „Profesor Mihai Dumitriu” din Valea Lupului ne vorbește despre cum se construiește o comunitate educațională sănătoasă, despre ce înseamnă leadershipul feminin în învățământ și despre rolul profesorului ca model viu pentru generații întregi.
Dacă ar fi să ne uităm în spate, când ați devenit cadru didactic și care e istoria acestei deveniri?
Sunt cadru didactic din 1988, când încă eram studentă, am terminat facultatea în 1991. Debutul a fost în școala Dolhești‑Irulețu Iași, unde am stat un singur an, după care am fost profesor, suplinitor și apoi titular în școala din Valea Lupului, unde am fost și elevă. Deci, cumva sunt profesor la mine acasă.
Dar v‑ați dorit întotdeauna să fiți cadru didactic sau cumva viața v‑a dus către această alegere de carieră?
Cumva am avut în ADN, cred, partea asta de educație, pentru că și jocurile de când eram copil erau de‑a școala. Și se făcea că eram mereu învățătoare sau profesor în jocurile acelea.
Ce ne puteți spune despre acest liceu pe care îl conduceți?
Liceul „Profesor Mihai Dumitriu” din Valea Lupului este un liceu proaspăt, care a crescut pentru că a fost o nevoie a comunității la mijloc. De fapt, a crescut comunitatea și foarte mulți copii ne întrebau dacă nu facem și liceu, ca să rămână la noi. Acum doi ani am făcut demersurile pentru a obține autorizarea provizorie pentru nivelul liceal, cu profil matematică‑informatică, dar avem toate nivelurile de învățământ, de la preșcolar până la liceal.
Aveți peste trei decenii de când sunteți cadru didactic. În toți anii ăștia, ce ați învățat dumneavoastră despre relația cu elevii? Credeți că există o formulă prin care elevii pot fi determinați să învețe mai eficient, să se implice mai mult în viața școlară, mai ales în ultimii ani în care explozia rețelelor de socializare a complicat un pic relația dintre profesor și elev?
Ceea ce am văzut de‑a lungul anilor e că elevii se schimbă. Modul lor de a învăța se schimbă. Ce nu se schimbă este faptul că ei au nevoie să aibă o relație cu omul din fața lor, cel care îi învață. Nu e doar un furnizor de informații, ci este un model, este un om care învață continuu. Dacă omul din fața lor este un om dispus să învețe și care își recunoaște faptul că nu știe tot, îi va determina și pe ei, prin imitare, prin urmarea modelului pe care îl au în față, să învețe. Și să fie dispuși să greșească, să‑și asume greșelile și să își dorească să evolueze. Și cred că asta este ceea ce îi poate motiva pe copii să învețe și să recunoască importanța învățării continue.
Ați remarcat și dumneavoastră în ultimii ani influența rețelelor de socializare, bănuiesc…
Sigur că da, noi chiar trebuie să oferim alternative copiilor. Lucruri pe care să le poată face care nu presupun prezența pe rețele. Noi am avut chiar anul acesta, în iunie, o conferință pe tema asta, despre cum creștem sănătos în era digitală. Tocmai pentru a conștientiza, atât cadrele didactice, cât și părinții, care sunt pericolele expunerii excesive a copiilor la ecrane și cum putem să le oferim alternative sănătoase. Pentru că dacă noi le creăm contexte în care ei să socializeze real și să aibă activități interesante în afara ecranelor, atunci ei le vor prefera pe acestea din urmă. Dacă le interzicem ecranele fără să le punem nimic în loc, vom crea doar frustrări. Și să nu uităm că digitalul este un instrument. Așa cum și focul este un instrument care poate produce căldură sau ne poate ajuta la preparat hrana, sau poate să distrugă o casă, sau să ia vieți. La fel și digitalul. Îl putem folosi pentru învățare, pentru foarte multe lucruri, astfel încât să avem timp pentru alții, pentru pasiuni, sau să ratăm lucruri importante scrolând.
Tocmai de asta invitații noștri în conferință au fost medici neurologi, specialiști psihologi și oameni care lucrează făcând comparații, cercetând influența mișcării asupra creierului sau lipsa mișcării. Și trecem acum la programe care să îi ajute pe copii.
De exemplu, avem în desfășurare o tabără în care sunt prezenți 30 și ceva de copii, dar urmează încă două noi serii, în care copiii nu au acces la telefoane, însă activitățile sunt așa de frumoase, încât nici n‑ar avea nevoie de telefoane. Și am mai avut activități interactive în care copiii erau antrenați în activități. Asta este soluția. Nu interzicerea, pur și simplu, ci oferirea de alternative.
Cât de multă importanță acordați activităților acestora extrașcolare, adică nu doar ceea ce se întâmplă în clasă, în învățarea efectivă a materiei, ci aceste evenimente despre care vorbiți, excursii, ateliere, discuții în afara cadrului clasei? Cât de importante sunt ele?
Eu sunt director de mult timp aici. Primul mandat a început în anul 2000 și am făcut o pauză de 3 ani în intervalul din 2000 până acum. La momentul acela, copiii mei erau încă mici, erau la grădiniță și la școală aici, la Valea Lupului. Și m‑am dorit să fac ceva aparte din școala Valea Lupului, care era o școală bună și atunci, pentru că a produs elevi valoroși, dar își pierdea copiii pe la gimnaziu, pentru că plecau spre Iași.
Mi‑am propus atunci să fac din școala Valea Lupului o școală în care să vreau să îi duc pe copiii mei să învețe. Calitatea profesorilor era destul de bună, dar lipseau unele activități, care presupuneau ca elevii să plece la Iași să aibă parte de cursuri de muzică, ateliere pe diverse teme sau sport. Așa că am adus toate activitățile astea în școală. Prin voluntariat sau la prețuri modice, astfel încât fiecare elev să își poată permite anumite activități sau cursuri. Iar în momentul acesta, aproape orice lucru pe care își doresc copiii să‑l facă îl au la îndemână. Fie că e vorba de artă, sport, șah, programare. Pentru că oricât ar fi o școală de performantă, academicul nu e suficient. Un copil se dezvoltă altfel în timpul unei tabere, a unei excursii. Mereu am simțit nevoia de a face lucrurile altfel, adică și orele. Trebuie să fie mai altfel, să nu fie plicticoase, să aducem nonformalul în sala de clasă.
Cum faceți ca matematica să nu fie plictisitoare pentru copii?
Mereu fac conexiuni și cu viața reală. Sunt multe proiecte pe care le facem cu copiii. Uneori mai este și partea asta de învățare pentru examene, pentru că asta e realitatea. Copiii dau evaluare, dau bacalaureat la matematică, și atunci trebuie abordată matematica și în felul acesta.
Dar, de exemplu, recapitularea la triunghi a presupus o ciocolată la care tableta era împărțită în triunghiuri, nu era în pătrățele. Și fiecare copil a primit un triunghi de ciocolată și a trebuit să‑l studieze. Să spună ce proprietăți are. Unii au mâncat‑o repede și după aceea au încercat să inventeze proprietățile triunghiului.
Învățând despre metru pătrat, despre unitatea de măsură, mergem afară și desenăm, efectiv, cât este un metru pătrat și vedem câți copii pot intra într‑un metru pătrat. Pentru că dacă nu legi noțiunile matematicii de viață, să le vadă copiii, să fie palpabile, ele vor fi percepute drept aride.
Și am noroc că am colege de matematică foarte doritoare să facă învățarea plăcută pentru copii. Nu e simplu tot timpul, iar munca de director e solicitantă, pentru că am ajuns la 1.700 de copii. În cinci ani am crescut de la 400 la 1.700, așa că ocupă mult timp partea administrativă și simt că nu dau suficient meseriei de profesor. Dar ceea ce mă umple de bucurie e să fiu la o oră cu copiii.
În calitate de director de liceu, cât de greu este astăzi să adaptezi materia la nevoile actuale ale copiilor? Pentru că foarte mult se vorbește despre faptul că elevii învață o materie care nici măcar nu le mai este utilă în zilele astea. Dumneavoastră înțeleg că faceți aceste ajustări continuu. Dar cât de greu vă e și cum luați deciziile astea?
Din fericire, am avut contact cu mediul de afaceri, de exemplu, prin cursurile pe care le‑am făcut la Academia de Leadership și Management Școlar al Asociației pentru Valori în Educație. Am fost în prima serie de directori formată de ei în 2018‑2019 și, deși la momentul acela aveam ceva experiență ca director, participarea la Academie mi‑a oferit un nou impuls și o nouă viziune pentru că mi‑am dat seama că putem să folosim mediul de afaceri, partenerii din afară ai școlii să ne completeze ceea ce lipsește.
Și atunci, de exemplu, la liceu, orele de antreprenoriat au fost făcute în parteneriat cu un profesor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, de la Facultatea de Economie și Ingineria Afacerilor. Deci, cumva, am făcut asta și la alte discipline. Avem și folosim avantajul acesta de a fi foarte aproape de Iași și de a avea acces la universități, la firme, la foarte mulți parteneri valoroși.
Și atunci, cumva, învățarea devine valoroasă și de durată, iar orele acelea sunt memorabile. Tot la liceu, fiind profil matematică‑informatică, avem un opțional care este ținut de un informatician care lucrează într‑o companie și îi învață pe copii ceea ce el muncește, de fapt. Și dezvoltă proiecte, pagini web aplicate, astfel încât să pună în practică partea teoretică.
În ultimii ani au fost discuții destul de multe despre faptul că educația deficitară a dus la o anumită situație a societății. Și știți cu siguranță discuțiile astea. Dumneavoastră, atunci când vă gândiți la școala românească, de peste 10 ani, vă gândiți cu optimism sau cu pesimism?
Eu sunt o optimistă incurabilă, dar văd dificultățile. Adică, atunci când am devenit eu director în anul 2000, cumva așteptam ca politicienii, ca guvernanții noștri, să facă lucrurile bune și să le facă bine pentru toată lumea. Și după ce am așteptat câțiva ani, mai întâi ca profesor și după aceea ca director, și mi‑am dat seama că nu de acolo vin soluțiile, mi‑am propus să fac ce pot în școală pentru copii, împreună cu colegii mei, cu resursele pe care le am. Fără să mă plâng. Ceea ce mi‑a prins foarte bine, pentru că, după 2015‑2016, a început să se simtă în societate acut că a scăzut foarte mult calitatea elevilor și a forței de muncă.
Firmele și‑au dat seama că trebuie să intervină, nu pot aștepta de la educație și au început să investească în toate feluri de inițiative. Au început să adune oamenii care încercau în școli să facă lucrurile altfel. Pentru că în foarte multe școli există un om, există doi care vor să facă lucrurile altfel, dar nu au curaj pentru că le este greu. Dar atunci când s‑au conectat oameni care gândeau la fel, încercau să facă același lucru, rezultatele au început să se vadă, dar și oamenii aceștia au început să fie scoși în față și să prindă curaj, să vorbească despre ce fac ei și cumva punctele astea izolate din educație au început să devină mai mari, să devină insule și apoi arhipelaguri. Și eu sunt optimistă că lucrurile se schimbă.
Foto: Petronela Petrea
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 299 | Iulie 2025
