Mid-career crisis. Adrian Stanciu: Paradigma muncii și, mai ales, a devenirii profesionale s-a schimbat radical în ultima generație (VII)

Am 58 de ani și niciodată nu m-am simțit discriminat din pricina vârstei și niciodată nu am întâlnit un om discriminat din pricina vârstei. Desigur, experiența personală nu ține loc de adevăr, deci nu pretind că discriminarea nu există, dar pretind că în lipsa unui studiu serios al fenomenului e nepotrivit să plecăm de la premisa că există.

Să începem cu începutul: în mediul urban, rata șomajului în grupa de vârstă 45-54 ani e aproximativ 1/2 din rata șomajului în grupa de vârstă 25-34. 40 de ani e vârsta maturizării profesionale, a echilibrului și a creșterii bazate pe expertiza acumulată.

Eu nu cred că oamenii mai în vârstă sunt discriminați din cauza vârstei, chiar deloc. Ce cred în schimb că se întâmplă e că paradigma muncii și, mai ales, a devenirii profesionale s-a schimbat radical în ultima generație. În generația mea era de așteptat să mergi la facultate, apoi la muncă și cam cu asta să se termine evoluția ta profesională. De aici acumulai experiență practică, te specializai, dar pierdeai cunoaștere și viziunea laterală, holistică a lumii. Și asta era în regulă, chiar era de așteptat și valoros un astfel de comportament, era un fel de pragmatism care te făcea profesionist adevărat.

Astăzi, lucrurile se mișcă foarte repede, în mai toate domeniile. Nicio specializare nu mai poate fi statică și nicio meserie nu mai poate garanta (cu unele, puține, excepții) o evoluție liniară în interiorul ei pentru restul vieții. Începi ca avocat, continui ca bancher, termini ca psiholog. Nu în ultimul rând, creșterea profesională presupune reinventare, să ieși din propria zonă de confort, presupune risc, acumulare, curiozitate, efort, o oarecare toleranță la eșec.

Problema e că toate astea se tocesc cu vârsta. Și atunci, uneori, rămâi în urmă, iar asta echivalează cu mersul înapoi. Până vine o vreme când nu mai ești adecvat nici pentru slujba pe care o făceai cu succes acum 10 ani. Într-o lume precum cea de azi stagnarea înseamnă regres. Asta e realitatea în care trăim. Nu vârsta e problema, ci mentalitatea evoluției statice. Problema nu e că ai 50 de ani, ci că te-ai oprit din evoluție de la 35.

Dacă e o problemă pe care o are România cu vârsta angajaților, aceasta îi vizează pe cei din decada 60-70, care, cred eu, vor trebui să lucreze, cel mai probabil, până la 70 de ani, deși acum au oprit motoarele și așteaptă pensia. Și cu motoarele oprite nu-i va mai vrea, într-adevăr, nimeni.

Nimeni nu-și permite să țină oameni pe margine, în general, și oameni buni, în special. Orice firmă pe care o cunosc se uită la oamenii buni ca la ceva prețios. Vârsta e complet irelevantă. Tot ce trebuie e să fii bun.