Angajaţii – Oameni, investiţie sau cheltuială?
Putem investi în bunuri materiale de genul clădirilor de birouri, utilajelor, depozitelor, etc, dar putem investi şi în oameni, caz în care ne vom confrunta cu o întrebare: ce aşteptări avem de la oameni? Pentru că de la echipamente, de exemplu, aşteptările sunt clare. Răspunsul care îmi vine în minte este format dintr-un singur cuvânt: „Performanţă”.
Şi totuşi, ce este diferit la modul în care ne stabilim aşteptările în raport cu oamenii, comparativ cu celelalte investiţii? Mai exact, ce aşteptăm de la angajaţii noştri? Aş aminti doar câteva dintre ele, poate cele mai importante: performanţă, eficienţă, motivaţie, iniţiativă, responsabilitate, colaborare, idei noi, să fie informaţi, să „ştie”…Însă lista poate continua.
Oare de ce ne punem astfel de întrebări?
Pentru că înainte afacerile obişnuite erau suficient de bune – iar acum, nu mai sunt! Iar expresia „suficient de bun” acum nu mai există!
Într-o lume în care totul este conectat, o lume în care performanţa vizează perfecţiunea, modul în care muncim nu mai este la fel. Abilităţile de care avem nevoie sunt şi vor fi total diferite. Tot ceea ce nu va fi digitalizat sau automatizat va deveni extrem de valoros.
Cum vom face faţă celei mai schimbătoare perioade din istoria omenirii? Umorul, creativitatea, gândirea critică, intuiţia, imaginaţia, pasiunea, semnificaţia, curiozitatea, respectul, etica, sunt toate însuşiri care aparţin omului şi care vor deveni din nou importante.
Până la urmă cine este cel mai interesat / cea mai interesată de această investiţie? Compania sau angajatul? Companiile se întreabă uneori cum rămâne cu investiţia dacă angajatul pleacă, iar în replică, departamentul de Resurse Umane răspunde: dar cum facem dacă nu pleacă şi nu investim? Eu cred totuşi că foarte interesat de propria dezvoltare este şi va rămâne omul.
Albert Einstein, unul dintre cele mai mari genii ale tuturor timpurilor, nu s-a interesat numai de cele mai mici nuclee atomice, ci şi de contexte mai mari. Când a fost întrebat de un reporter care este, după părerea lui, esenţa umanităţii, s-a gândit o clipă şi apoi a spus:
"Fiecare decide pentru sine dacă universul este prietenos sau neprietenos. Atunci când decidem că este neprietenos ne folosim puterile, cunoştiinţele şi controlul ca să dezvoltăm instrumente, tehnologii şi tipare de gândire cu ajutorul cărora să putem lupta cu ceea ce este neprietenos. Dacă decidem că universul nu este nici prietenos nici neprietenos ne simţim uşor o victimă şi suntem lipsiţi de putere. Dacă decidem că universul este prietenos, ne folosim cunoaşterea, abilităţile şi puterea pentru a dezvolta tehnologii şi gânduri care fac universul să fie şi mai bun în minunata sa originalitate, dragoste, frumuseţe şi bucurie".
Şi de fapt, ce ne interesează pe toţi?
Ca manageri, ne interesează oare să aflăm cum poate deveni posibil ca fiecare angajat să îşi cunoască propriul potenţial şi să îl trăiască alături de alţii? Vrem să putem comunica cu ceilalţi cu atenţie, empatie şi respect? Să ne simţim în acelaşi timp liberi şi în siguranţă? Dar să ne simţim motivaţi şi plini de viaţă şi să ne facem munca cu plăcere?
Ştim că valorile personale reprezintă principala sursă de motivaţie, iar obiectivele pe care ni le stabilim reprezintă expresia tangibilă a acestora. Tot ele sunt cele care dau semnificaţie percepţiei noastre despre experienţe, situaţii prin care trecem. Acestea sunt ca nişte filtre prin care percepem realitatea. Dar pe lângă ele mai avem un set de filtre şi anume convingerile noastre. Culoarea filtrului determină culoarea realităţii. Convingerile reprezintă regulile după care se trăiesc valorile şi sunt structurate după modelul cauză-efect (dacă-atunci). Credinţele stabilesc realitatea noastră interioară, ceea ce percepem ca fiind adevărat, original, drept sau bun: .„Un manager bun este …“, „Bărbaţii / femeile sunt….“, etc.
Un scop atractiv este doar un vis dacă cei care l-au ales, nu cred cu toţii că poate fi atins. Pentru a putea stabili aceasta trebuie să punem în balanţă posibilităţile şi obstacolele. De o parte se vor afla greutăţile, iar de cealaltă posibilităţile. Când posibilităţile au o greutate mai mare decât greutăţile – doar atunci suntem convinşi că putem atinge un scop.
Suntem noi oare interesaţi şi în acelaşi timp pregătiţi, în companiile în care activăm, să oferim cadrul angajaţilor noştri, oamenilor din echipele pe care le coordonăm, pentru toate aceste conştientizări? Avem această disponibilitate de a investi şi în oameni? Sunt ei pregătiţi să îşi asume această schimbare? Unii cu siguranţă da, iar pentru alţii… poate încă nu a sosit momentul.
Din punctul meu de vedere, acesta va rămâne un subiect deschis …
