Lavinia Rașcă: Cred că oamenii care încetează să învețe, orice vârstă ar avea, încep să moară lent
Pornind de la studii pe tema legăturii dintre vârsta de pensionare și speranța de viață, am inițiat un serial în care am invitat experți în resurse umane, leadership, comunicare, medicină, psihologie, sociologie care vor demonta sau confirma mituri legate de longevitate intelectuală și profesională, învățare continuă și felul în care facem față unei vârste înaintate în câmpul muncii. Intenția este cea de a dezbate din perspective diferite modul în care prelungirea vârstei de pensionare va afecta calitatea vieții celor vizați, care sunt efectele în plan fizic, emoțional, afectiv și cum ne poate ajuta medicina modernă.
Vom găsi împreună soluții pentru a preveni sau atenua temerile legate de faptul că nu vom mai putea munci până la vârsta pensionării, că nu vom mai fi utili pe piața muncii, că nu vom ține pasul cu tehnologia și cu un stil de viață dinamic. Toate în paradigma învățării continue care să ne mențină viabili în câmpul muncii, dar și în viață.
La acest link vei putea vedea și graficul descreșterii speranței de viață pe măsură ce crește vârsta de pensionare, așa cum a fost elaborat de dr. Ephrem Cheng.
Puteți consulta datele și puteți descărca un alt studiu pe această temă, efectuat în Olanda, AICI
Azi dezbatem această chestiune cu Lavinia Rașcă, Prof. Univ., Profesor Strategie și Antreprenoriat ASEBUSS, Director General – EXEC-EDU
Fenomenul prelungirii vârstei active nu afectează doar România. Se discută la nivel internațional despre faptul că, în condițiile creșterii duratei de viață și scăderii ratei natalității, dar și ca urmare a schimbărilor de mentalitate, oamenii vor rămâne în activitate până la o vârstă mai înaintată. Un raport foarte recent al Deloitte Insights arată că 85% dintre Baby Boomers intenționează să lucreze la 70 sau chiar 80 de ani. Unii pentru că le place să fie activi și utili, alții pentru că nu au strâns banii care să le permită să stea acasă și să aibă un standard mulțumitor de viață. Mai ales că stilul de viață la vârsta de 65 de ani este cu totul altul acum decât în generațiile anterioare, iar oamenii, eliberați de multe griji și fiind în putere, își doresc să se bucure deplin, de tot ceea ce-i înconjoară.
Consider că este necesar să facem o distincție între “a ieși la pensie” și ”a nu mai lucra”. Pensionarea și primirea pensiei reprezintă drepturi dobândite ca urmare a contribuțiilor plătite statului. Nu știu cât timp și în ce măsură vom mai beneficia de acest drept, nu numai pentru că statul este un prost gestionar al sumelor pe care i le încredințăm, dar și pentru că raportul între persoanele active care nu au ajuns la vârsta pensiei și pensionari scade de la an la an. Pe termen scurt însă, putem și suntem îndreptățiți să beneficiem de pensie, atunci când ajungem la vârsta legală, indiferent dacă decidem să muncim în continuare sau nu.
Este cert că pensionarea poate fi însoțită de emoții negative, pentru că interferează cu modul cum sunt satisfăcute cele șase nevoi umane: nevoia de siguranță, de diversitate, de statut, de conectare/iubire, de dezvoltare, de contribuție.
Pensionarea poate ataca nevoia de siguranță a indivizilor. Teama lipsei de resurse necesare unui trai îndestulător, la pensie, este recunoscută a fi una dintre principalele emoții negative la nivel mondial. Cu toate acestea, puțini sunt cei care investesc sau economisesc pentru ultimii ani ai vieții. Cu atât mai puțini în țările cu economiile în tranziție, unde nu există o cultură a investirii banilor personali. Cei care au învățat cum să acumuleze capital, sunt mai liniștiți.
Pensionarea poate impacta și nevoia de diversitate, apărând uneori teama de a nu ști ce să faci cu timpul liber. Cei înțelepți și sănătoși își pot rezolva această problemă. Eu consider că pensionarea este un moment când fiecare om cu o bună stare fizică, intelectuală și emoțională decide, după o atentă chibzuință, ce va face în continuare cu viața lui: va lucra, sau va rămâne acasă? Dacă va lucra, va avea aceeași activitate, sau o alta? Dacă rămâne acasă, de ce pasiuni, pentru care nu a avut timp cât a mers la serviciu, se va ocupa? Cum și pentru cine urmează a fi util, folosindu-și experiența acumulată?
Nevoia de statut și cea de conectare/iubire creează la rândul lor dileme celor ajunși la vârsta pensiei, mai ales dacă au o experiență de muncă foarte plăcută și au o poziție bună în organizație. Ne putem simți mai bine însă conștientizând faptul că statutul este dat nu de poziția ierarhică ci de valoarea adăugată pe care o aduci celor din jur. Iar valoarea adăugată oferită satisface și nevoia de contribuție. Da, cei aflați la vârsta de peste 60 de ani au o experiență și o înțelepciune pe care pot și e bine să le dea cu grație mai departe, în viața profesională și în comunitate. Poate scădea oarecum viteza de reacție, dar ea este compensată de complexitatea gândirii și de creșterea intuiției.
În sfârșit, mi se pare foarte importantă a șasea nevoie umană, cea de dezvoltare. Ea este la fel de importantă după 60 de ani, nu trebuie neglijată. Eu cred că oamenii care încetează să învețe, orice vârstă ar avea, încep să moară lent. Mulți dintre cei ajunși la vârsta pensiei se înscriu la cursuri din plăcere sau din nevoia de a se recalifica și conviețuiesc în clasă cu tineri, iar beneficiile, ușor de bănuit, sunt reciproce. Alții găsesc doar acum timpul pentru pasiunile lor. Am prieteni cu meserii eminamente tehnice, care s-au reinventat după vârsta de cincizeci de ani, când s-au înscris la facultăți de arte și au acum succes în noi cariere, care se confundă cu pasiunea.
Intensitatea emoțiilor negative resimțite în prag de pensie depinde de fiecare individ. În general, cei care au fost toată viața nemulțumiți vor fi și mai nefericiți acum. Sau poate, dimpotrivă, unii vor considera pensionarea ca fiind o eliberare de o mare corvoadă. Alții vor privi pensionarea ca pe o continuare sau ca pe un nou început de carieră. Am însă o mențiune: este bine ca oricine a trecut de vârsta pensiei să se auto analizeze obiectiv și să se uite foarte atent în ochii celor din jur, ca să observe când vine timpul să se retragă dintr-o activitate, pentru că nu mai este performant.
Am marele noroc să fi lucrat întotdeauna ce mi-a plăcut, cu cine mi-a plăcut, unde mi-a plăcut. Dacă am avut momente de nemulțumire la muncă, acestea au fost foarte scurte, pentru că am luat măsuri rapide și am fost în poziția să schimb lucrurile. Toate activitățile răspund valorilor și pasiunilor mele, deci indiferent cât de mult aș munci – și am perioade când muncesc extrem de mult, mă simt mereu în vacanță.
Am grijă să-mi refac energia constant, iar familia, prietenii și natura mă ajută. Lucrez cu și pentru oameni foarte frumoși și mă bucur să văd rezultatele a ceea ce fac în ochii lor. Învăț permanent din interacțiunea cu oamenii și mă împrietenesc cu ei. Aceste sentimente de utilitate, conectare, dezvoltare, mă fac sa mă simt împlinită și nu am timp să mă gândesc să mă retrag din activitate, deși îmi voi depune cererea de pensionare la termen. Dimpotrivă, mă gândesc ce pot face mai mult și mai bine în viitor.
Voi avea o singură grijă, cea despre care vorbeam înainte: să mă asigur în permanență că sunt utilă acolo unde lucrez și să îmi dau imediat seama că a venit momentul să mă retrag, sau să schimb tipul de activitate. Nu-i respect pe cei care nu-și dau sau nu vor să-și dea seama că se agață de niște poziții în care nu mai sunt performanți și doriți.
Foto: Unsplash
Citește și articole anterioare ale acestui serial: