Mirela Horumba: Munca făcută cu plăcere este, pentru adult, ceea ce jocul este pentru copil (IV)
Despre felul în care muncesc românii se vorbește mai mult la extreme. Fie în registrul derizoriu al bancurilor cu Dorel, fie legitimând cultul muncii de mântuială ori al lenei din folclorul comunist „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. Sau, și mai trist, al fușerelii descurcărețe care inundă rețelele sociale.
Cum am ajuns de la asumarea cinstită a muncii din proverbele „Munca e brățară de aur“ și „Ai carte, ai parte“ la „Lasă, că merge și așa!“? Dar, mai ales, ce se află între cele două extreme ale felului în care românii muncesc? Ce îi (de)motivează, ce îi face să caute altceva, ce îi trimite pe alte meleaguri, ce îi aduce înapoi?
Între burnout și cut-off, cele două polarități care trezesc mereu interesul, vrem să dezbatem care sunt problemele cu care se confruntă angajatorii și angajații din România, cum facem saltul de la angajat la antreprenor, cum integrăm mentalitățile generațiilor care se întâlnesc acum în piața muncii, cum își recalibrează organizațiile politica de resurse umane și cum se transformă pentru a face parte din economia digitală.
Am invitat sociologi, psihologi, antreprenori, manageri, jurnaliști cu care să dezbatem felul în care comunismul a amprentat atitudinea față de muncă a românilor și de ce românii care lucrează în străinătate se aliniază mult mai ușor la normele și regulile de acolo, în timp ce în țară există tendința de a eluda cât mai mult sistemul.
Am pornit de la câteva sondaje care dezbat noile fenomene sociale legate de migrația forței de muncă, criza acută de forță de muncă, timpul mediu petrecut la job, munca la distanță și felul în care echilibrăm timpul liber cu cel dedicat profesiei.
Al patrulea invitat din această serie este psihologul Mirela Horumba.
Faptul că atitudinea față de muncă este încă tributară comunismului este o realitate a zilelor noastre. Faptul că au trecut aproape 30 de ani ar putea să ne facă să credem că lucrurile s-au schimbat în totalitate, însă nu este așa. Sunt multe persoane care încă mai lucrează sub deviza cunoscută anterior anului 1989: „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. Mentalitatea nu se schimbă atât de ușor, însă paradoxul este că și o parte importantă a tinerei generații, oameni care sunt la început de drum, au preluat acest fel de a privi munca.
Este foarte adevărat că nu putem generaliza, însă vedem exemple de acest gen la tot pasul. În străinătate, mă refer mai ales la zona europeană, există o structură clară, niște norme stabilite pe care toată lumea le respectă, chiar și cei care asigură aplicarea lor. Practic este o „matrice socială“ care te obligă să te conformezi, nu prea există posibilitatea să faci altfel. La noi, adesea, lucrurile sunt interpretabile, au nuanțe care îți permit să te strecori mai ușor, iar de aici până la a eluda sistemul nu mai este prea mult.
În profesia mea, remarc și problematici psihologice specifice legate de muncă pe care le invocă românii la cabinetul psihologului. Acestea sunt variate – relații disfuncționale cu colegii, șefii toxici și „tiranozaurii“ (expresie preluată de la un client), dar și frica de pierderea locului de muncă, decizia de a schimba un loc de muncă cu altul. Pe de altă parte este și cazul antreprenorilor și managerilor, care sunt foarte stresați – de aici și multe cazuri de burnout, depresie, anxietate și tot felul de simptome care le afectează sănătatea emoțională, starea de sănătate fizică și relațiile de familie.
Pe acest fond sesizez că din ce în ce mai mulți oameni caută „muncă împlinitoare și cu sens“ ceea ce aduce un plus de valoare și de bucurie muncii. Întâlnesc oameni dispuși să renunțe la un loc de muncă bine plătit, sigur și cu un statut social înalt, pentru a munci doar ce le place.
Se poate vorbi și despre traume moderne ale muncii. Tot acest stres adus de munca solicitantă pe termen lung conduce la un fel de „autism social“. Din păcate, acestea n-o afectează doar pe persoana implicată, ci se răsfrâng și asupra familiei, cu consecințele de rigoare: certuri, însingurare, separare emoțională, divorț. Viața de-vine un fel de nefericire dusă pe picioare. Un punct foarte sensibil pentru părinții zilelor noastre este fenomenul de alienare parentală, aflat în strânsă legătură cu stilul de a munci al românilor de azi.
În creșterea și educarea copiilor, suntem supuși unui tir încrucișat al mentalităților învechite, pe de o parte, și al modernismului, de cealaltă parte, care este adesea greșit înțeles din perspectiva psihologică. Știu că adesea dăm vina pe lipsa de timp, însă alienarea parentală are mai degrabă de a face cu „nu știu cum să-mi fie bine în rolul de părinte“. Și pentru că la job adesea mă descurc mult mai ușor, fără să-mi dau seama, îl voi alege pe cel din urmă. Întotdeauna pot găsi o soluție ca să fac lucrurile altfel, dacă mă simt confortabil cu ea.
Consecințele faptului că părinții muncesc prea mult sunt vizibile în starea de epuizare fizică și psihică a lor, în starea de nefericire a copiilor, care devin rebeli, agresivi sau, din contra, anxioși și introvertiți, cu toate problemele sociale derivate de aici. Copiii rămân captivi în rolul de fiică sau fiu al părinților care petrec cu ei extrem de puțin timp, și nici acela de calitate.
În ceea ce privește pervertirea folclorului legat de atitudinea față de muncă a românilor, amprenta zecilor de ani de comunism își face simțită prezența. Într-o societate în care doar câțiva munceau în adevăratul sens al cuvântului, iar ceilalți mimau, este foarte posibil să regăsim acest gen de atitudine față de muncă. Dar ce se înțelege prin muncă? Timpul pe care îl petrec la un job, timpul efectiv în care fac o activitate, indicatorii operaționali după care sunt evaluat, suma de bani pe unitatea de timp petrecută la serviciu. Dacă cineva muncește prost, trebuie văzut dacă acel om are competențele necesare, dacă structura jobului este clar înțeleasă, dacă fișa postului este definită corect, dacă structura organizațională este gândită adecvat.
Piața muncii se schimbă de la o zi la alta
Schimbările sociale și economice se produc cu o viteză foarte mare. Dinamica apariției și dispariției anumitor profesii și ocupații este extraordinară. Întotdeauna vor fi persoane pentru care munca are o valoare deosebită și persoane în căutare de „altceva mai bun și mai potrivit pentru care și ei vor fi mai buni… atunci“. Pentru prima categorie, calitatea muncii va reflecta o parte din personalitatea lor, pentru cea de a doua categorie lucrurile vor sta altfel, pentru că ei nu văd munca pe care o fac ca pe un produs al lor, personal.
Diferența constă în faptul că, dacă faci cu plăcere ceea ce faci, vei avea o curiozitate intrinsecă și o motivație interioară pentru a face foarte bine lucrurile. Și te vei actualiza constant fără să ți se ceară. Munca făcută cu vocație îți aduce un grad de satisfacție atât de mare încât te validează și te inspiră. În cea de a doua situație, „lasă că merge și așa“ devine doar o scuză. Importantă este valoarea pe care o dă fie-care om cuvântului „muncă“ și cum se raportează la ea.
Munca făcută cu plăcere este, pentru adult, ceea ce jocul este pentru copil. Am citit undeva o frază care mi-a plăcut foarte mult: „Descoperă-ți un hobby, găsește pe cineva să te plătească pentru asta și noțiunea de muncă dispare.“
Părinții noștri aveau un singur loc de muncă toată viața pentru că societatea în care ei au trăit se schimba atât de lent, încât practic părea fixă și eternă, iar lucrurile se făceau la fel zeci de ani. Acum, ceea ce trăim noi este extrem de diferit, profesiile viitorului încă nu s-au inventat. În cartea sa „21 de lecții pentru secolul XXI“, Yuval Noah Harari spune că doar schimbarea este constantă.
Ne îndreptăm către acele activități, nu le-aș mai numi job-uri, în care oamenii vor putea să experimenteze cei 4C: gândirea critică (a nu se confundă cu a critica pe cineva), comunicarea, colaborarea și creativitatea. Ce va conta foarte mult în viitor vor fi flexibilitatea mentală și rezervorul de echilibru emoțional.
Mulți români încep să își caute un drum cu sens
În jurul meu văd mulți oameni care sunt pasionați de ceea ce fac și au decis să întoarcă în comunitate ceea ce pe ei i-a ajutat să găsească un sens. O viață trăită cu sens aduce multă bucurie și modele pentru copiii noștri. Îmi doresc să ne găsim cât mai mulți calea potrivită sufletului nostru. Restul, se întâmplă, pur și simplu.
Citește și:
- Cum mai muncesc românii? (I)
- Marius Bostan: Munca este intrinsec legată de iubirea de aproape, nu de distrugerea aproapelui (II)
- Constantin Gătin: Încerc să fac cât pot din ceea ce am văzut că trebuie făcut (III)
Acest articol este preluat din Revista CARIERE (nr. 254/februarie 2019). Pentru detalii legate de abonare, click AICI!