Rareș Butnaru: Sensul vieții mele este acela de a inova, de a ajuta și de a-mi împlini visurile!
Am pornit această serie de la ideea că vocea Generației Z trebuie făcută mai des auzită.
Dacă până mai ieri, ei erau doar cei pentru care se luau decizii, azi vocea lor începe să se audă tot mai des. Și ne surprinde claritatea cu care își susțin cauza. Cum ar trebui managerii, antreprenorii, decidenții să își orienteze atitudinea, discursul și business-ul astfel încât să ajungă și la ei, să îi cuprindă în planurile lor?
Pentru a-i înțelege mai bine, le dăm microfonul lor. Următorul invitat este Rareș Butnaru, 17 ani, fondatorul Lisa Robot.
***
Mi-am dat seama că știu ce vrea să fac când voi fi mare de pe la 6-7 ani, când am primit de la părinții mei un calculator cadou. Pe atunci jucăm diverse jocuri precum Grand Theft Auto Vice City, mai târziu am început să fiu pasionat de limbaje descriptive, apoi de programare. Pofta vine mâncând. Exact așa a fost și la mine. Am început să iubesc tehnologia odată ce am început să o „savurez“.
Când eram mai mic voiam să mă fac „doctol de ăla de salvează oamenii de cancel“, adică oncolog, ulterior am renunțat la acest vis în favoarea unuia nou și interesant: să devin programator. Am multe idei în cap. Vreau să fac multe. Vreau să fac telefoane, rachete spațiale și roboți. Cum? Cu ajutorul unor oameni, cu ajutorul unei echipe. Cu dăruire și pasiune.
Așa ar trebui să facem tot ce ne dorim. De ce? Pentru că vreau să ajut. Sensul vieții mele este acela de a inova, de a ajuta și de a-mi împlini visurile. Lucrez la Lisa, un robot umanoid autonom, pentru a ajuta persoanele cu deficiențe de limbaj.
Vreau să fac rachete spațiale pentru a descoperi planete noi și să ajut la cunoașterea Universului. Ideile îmi vin pur și simplu. Din viața de zi cu zi. Găsesc o problemă, caut o soluție și o aplic în stilul meu și cum pot eu.
Au fost foarte multe persoane care m-au îndrumat și susținut. În principal familia. Dar și domnul profesor Laurențiu Ipate și Alex Țurcanu, vecinul meu.
Cel mai greu îmi este să pun în practică emoția în fiecare proiect. Lisa trebuie să fie un robot umanoid și e foarte greu să reproduci emoția umană fiindcă niște motorașe nu pot face niște mișcări așa line ale feței precum corpul uman.
Ce îi lipsește școlii românești de azi?! Atât de multe încât nu știu de unde să încep… Îi lipsesc laboratoarele de fizică, informatică și chimie – și învăț la Iași, într-un oraș universitar! Lipsesc și profesorii care să aibă încredere în noi, nu cei care să ne taie aripile și să ne spună în față că ce faci tu nu va funcționa. Lipsesc câteva imprimante 3D în toate școlile. E mai simplu să învăț matematică lucrând cu modelarea 3D. Mai ales pentru cei mici metoda această de învățare este perfectă.
Lipsesc prea multe în școlile românești. Dar cel mai mult lipsește dorința unor profesori de a ajuta oricum elevul prin ceea ce face… Peste 10 ani nu mă mai văd în România, din păcate, ci undeva prin America, Sillicon Valley, punând bazele companiei mele: Zero Inc.
Articol preluat din Revista CARIERE, nr 258 – iunie 2019. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!