Actrița Theodora Sandu. Viața, drumurile și scena ei pe care, uneori, trec îngerii

Cu pulsul ridicat și puține ore de somn la bord, cu o greutate a corpului care fluctuează frustrant de mult în funcție de stres, cu o piele sensibilă și reactivă, cu un sistem nervos uneori suprasolicitat, ajungând la o irascibilitate greu de stăpânit, cu emoția în gât constant, cu îndoielile purtate elegant în spate legat de orice mișcare se îndeletnicește corpul meu să facă la dictarea sufletului dar și a ambiției, cu o luptă constantă cu propriul ego, cu o listă lungă de greșeli și vânătăi dar cu și mai multe lecții învățate, mă aflu printre acei privilegiați care fac ce “le place”. Toată durerea care vine la pachet cu ce “îmi place” pălește atunci când mult prea căutatul sentiment de “acasă” e regăsit pe scenă, într-o clipă în care timpul moare și se naște, ceva ce nu poate fi cuprins în cuvinte.

Așa am cunoscut-o, într-unul dintre periplurile mele pe rețelele de socializare. Gânduri butonate, cel mai probabil, într-un moment de preaplin emoțional, o confesiune care mi-a atins instant o coardă sensibilă – aceea care vibrează de fiecare dată când citesc, ascult, văd, simt cum pasiunea defulează intens și profund, escaladând aproape instant toată adâncimea sufletului, transformând fiecare por într-un veritabiu vulcan ce aruncă în neant cioburi de profesie și viață. Amestecându-le, separându-le și apoi din nou unindu-le într-un tot ce pentru ea se numește scenă.

Așa am descoperit-o, vulnerabilă și puternică în același timp, dură cu ea dar extrem de delicată cu pasiunea ei. Am descoperit-o frântură cu frântură, frânturi din ea femeia, ea actrița, ea copilul, ea îmblânzitoarea de cuvinte. Pentru că nu doar simte și trăiește, ci și scrie impresionat, de parcă ar presăra praf de stele peste fiecare poveste, fiecare durere, fiecare drum, fiecare personaj, fiecare succes.

Ea este Theodora – Theodora Sandu – și este actriță, una dintre cele mai bune din noul val. Un talent descoperit și premiat încă din anii studenției, mai întâi de U.N.A.T.C, apoi la TIFF și mai apoi la Gala Tânărului Actor HOP.

Joacă, spun criticii și spectatorii, dumnezeiește. Și o face în mai multe limbi, în mai multe orașe și țări, într-un intens du-te-vino printre oameni, roluri și scene.

Cât de ”consumatoare” este această viață, ce și cât dă din ea, ce și cât primește înapoi… dar mai bine mă opresc aici și vă provoc să citiți un interviu special cu un om special, actrița Theodora Sandu, invitata mea din această lună în rubrica Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Bună, Theodora! Pentru început, hai să așezăm unul lângă altul niște cioburi și să povestim despre copilăria și familia ta, despre pasiuni, emoții, dar și despre primul contact cu teatrul …

Bună, mulțumesc și eu pentru invitație, mă bucur mult de ocazia de a sta de vorbă pe îndelete. În copilărie, chiar familia mea a reprezentat teatrul pentru mine. Asta pentru că suntem o familie numeroasă, iar la noi acasă era mereu gălăgie, haos și pe undeva, cineva întotdeauna avea ceva de făcut, de spus, de adus în atenția celorlalți. Când eram în facultate și veneam acasă la ai mei, aveam această vorbă, le spuneam că îmi oferă material, cu sensul de sursă de inspirație, fiindcă mereu regăseam scene din Cehov, Caragiale sau Shakespeare chiar în jurul mesei din bucătărie. Sunt al treilea copil din patru, mai am un frate și două surori, iar părinții noștri au avut grijă să ne dea la școala germană din oraș ca să învățăm limba, la școala de muzică să studiem un instrument, iar pe noi, fetele, la balet, pentru ținută. Așa că am avut de mică acces la senzația de performer pe scenă, fiindcă aveam frecvent concursuri, serbări, producții la pian sau spectacole la balet. Deși în copilărie eram extrem de timidă și de emotivă, probabil că toate aceste activități împreună cu ocupația plăcută de a viziona telenovele sud-americane cu bunica mea mi-au declanșat interesul pentru actorie. Unde mai pui jocurile copilăriei, pasiunea pentru păpuși, goana celor cu mulți frați pentru intimitate sau spațiu personal, dar și nevoia de afirmare și de atenție – toate aceste elemente au contribuit la întărirea dorinței mele de a deveni actor. Pot spune că   mă aflu printre acei norocoși, care au știut dintotdeauna ce vor să se facă atunci când o să fie mari.

Ok, tu ai știut din vreme. Dar părinții cum au reacționat când le-ai spus că vrei să faci teatru?

Am avut șansa de a crește și de a mă dezvolta într-o familie iubitoare, caldă și susținătoare în tot ceea ce am făcut. Cu exigențe subtile, pașii mi-au fost ghidați spre dorința de a excela în orice făceam – obțineam note bune la școală, participam la multe activități după cursuri, îmi plăcea să am inițiativă, să conduc diverse proiecte, să mă implic foarte mult în orice îmi propuneam. În clasa a 9-a, m-am înscris la cursuri de actorie fără să mă consult cu părinții, iar în clasa a 11-a, i-am anunțat că vreau să dau la teatru. Deși de-a lungul vieții fusesem poreclită actrița familiei, tot a fost un fel de șoc pentru ei: știau ce greu se intră la facultate, știau ce prejudecăți și presiuni se pun pe această meserie și, ca orice părinte de altfel, și-ar fi dorit să îmi aleg o direcție care să îmi confere o oarecare predictibilitate și stabilitate în viitor. Dar, chiar și cu toate aceste îngrijorări la activ, drumului meu nu i-au lipsit niciodată iubirea, sprijinul și ocrotirea părinților mei, încurajarea și ajutorul fraților mei sau susținerea întregii familii extinse și a prietenilor. Sunt un copil norocos și recunoscător.

Ce ai simțit când ai fost pentru prima dată pe scenă și ce anume te-a determinat să iei decizia de a face din pasiunea pentru teatru o profesie?

Prima dată când am stat pe o scenă aveam probabil în jur de patru ani – era primul meu spectacol la balet, care a avut loc pe scena operei din Brașov. Dacă îmi amintesc ceva de atunci, este senzația de groază în fața unui hău, a unei prăpăstii. De-a lungul anilor în care am continuat să fac cursuri de balet, aveam cel puțin de două ori pe an spectacole, așa că ușor, ușor am început să mă împrietenesc cu groaza, și chiar să o iubesc. În clasa a 9-a am jucat în primul meu spectacol de teatru. Era pentru prima oară când trebuia să deschid gura pe scenă și să spun replici – am fost din nou terifiată, dar am luptat cu teama, am luptat cu mine însămi. Deși nativ nu sunt o fire extrovertită, am avut de mică un gând în sinea mea care îmi șoptea că vreau să fiu actriță. Decizia de a urma acest impuls a venit în urma ideii de a nu mă lăsa bântuită o viață întreagă de întrebarea: ce-ar fi fost dacă…?  Așa că mi-am luat inima în dinți și mi-am urmat instinctul.

Să mai așezăm unul lângă altul niște cioburi și să facem un tur complet al scenelor tale: București – Ploiești – Sibiu – Brașov și toate celelalte orașe ori țări prin care te-au purtat pașii…

Orașul în care m-am născut și am crescut este Brașov, la București m-am mutat odată ce am intrat la facultate în 2012, Ploiești este orașul al cărui teatru m-a adoptat în 2018, iar la Sibiu am început să lucrez de la finalul anului 2021, făcând parte din trupa secției de limbă germană a teatrului național. Și, mai nou, se anunță și o colaborare cu teatrul din orașul de baștină. În toate aceste locuri mă aflu lunar cel puțin o dată, fie ca să lucrez, să repet sau să joc în spectacole, fie ca să îmi întâlnesc familia și prietenii. Pașii mă poartă oriunde mi se deschid uși. Drumul e imprevizibil, exigent și de cele mai multe ori, surprinzător.

Care au fost premiile care ți-au încununat munca și talentul? Dar rolul care te-a convins că ai făcut din teatru cea mai bună  alegere?

Facultatea pentru mine a fost un test de anduranță și reziliență – momentele dificile pe care le-am avut de depășit, eu în luptă cu mine însămi, au venit la pachet cu descoperiri semnificative specifice vârstei de 18-20 de ani, care m-au ajutat să mă definesc și redefinesc. La licență au fost foarte importante întâlnirile cu colegii de la regie, care vedeau în mine altceva decât profesorii mei și care m-au distribuit în roluri ofertante ce mi-au adus și Premiul Decanului în cadrul Galei Absolvenților. La masterat am încercat să-mi structurez mai bine modul de lucru, iar rolul care mi-a creat acest prilej a fost Anna Petrovna în spectacolul Ivanov în regia doamnei Tania Filip, rol care mi-a adus Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal, în cadrul Galei Absolvenților.

Teatrul Toma Caragiu din Ploiești m-a luat sub aripa lui la puțin timp după absolvire, dăruindu-mi roluri frumoase precum Marghiolița în Piatra din Casă, regia Alexandru Dabija, Mary Warren în Vrăjitoarele din Salem, regia Vlad Cristache, Agafia Tihonovna în Căsătoria, regia Alexandru Mâzgăreanu, Viola în A douăsprezecea noapte – o versiune soft, regia Cristi Juncu, Zița în O noapte furtunoasă, regia Sânziana Stoican și multe altele.  Aici am primit încredere și spațiu să mă formez și să cresc pe scenă.

Secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu mi-a oferit extraordinara ocazie de a profesa și în limba germană, limbă pe care eu am învățat-o încă de la grădiniță, dar care nu mă așteptam să devină parte integrantă din meseria mea. Odată cu această oportunitate, mi-am revizuit cunoștințele, am lucrat la pronunție și frazare, iar în toamna anului trecut am avut premiera la primul meu rol principal într-un spectacol în limba germană, antigone. ein requiem în regia lui Florin Vidamski. A fost o experiență intensă și revelatoare, datorită căreia m-am reîndrăgostit de teatru, de scenă, de arta spectacolului.

Pe lângă teatrele în care activez, anul trecut am avut onoarea și bucuria de a filma la un serial danez atât în Danemarca, cât și în Cehia, vara trecută am filmat pentru prima dată într-un rol principal în cel mai recent film de lung-metraj în regia lui Toma Enache în mai multe orașe din țară (București, Ploiești, Iași, Tecuci), iar recent am ținut un atelier de actorie cu studenții din cadrul facultății de teatru, secția germană, din Timișoara. La Cluj am ajuns în 2021 la TIFF în cadrul programului 10 pentru Film, în urma unui premiu obținut în 2019 la Gala HOP – Gala Tânărului Actor, concurs ce a avut loc la Constanța. Așadar, sunt norocoasă să pot face ce mi-am dorit mereu – să muncesc călătorind. Toate locurile sunt interconectate și orice proiect realizat într-un loc este sămânță pentru următorul. Sunt recunoscătoare pentru drumul meu de până acum și de abia aștept tot ce mai urmează.

Cine au fost mentorii tăi sau ce modele de inspirație ai avut în această tumultoasă călătorie?

Modelele mele încep în familie, cu Tata, Mama și frații mei, Anto, Mado și Emi. Mereu i-am admirat și imitat într-o formă sau alta, iar părerile lor sunt de bază pentru mine. Din facultate am rămas într-o relație aparte cu doamna profesoară Viorica Vatamanu, un om de o frumusețe interioară remarcabilă, care m-a ghidat în multe momente dificile și m-a încurajat să merg mai departe atunci când eram nedumerită. Un mare ajutor am primit și din partea doamnei Ana Ciontea, această minunată actriță, care văzându-mă într-un impas, s-a oferit să stea de vorbă cu mine și să mă ajute, așa, pur și simplu. Rămân recunoscătoare tuturor profesorilor și colegilor care de-a lungul anilor mi-au oferit din timpul și din povețele lor și sunt bucuroasă pentru toate întâlnirile cu diferiții regizori cu care am lucrat până acum, care m-au provocat să descopăr tot mai multe și să mă avânt cu tot mai multă profunzime în marea mea căutare. Le mulțumesc pentru sprijin acelor persoane care mă ajută cu programarea spectacolelor și a tuturor drumurilor pe care le am de făcut de la un teatru la altul. Admir numeroase actrițe și actori, regizori și regizoare, scriitori și scriitoare, producători și producătoare, în general oameni artiști care fac lucruri și nu se lasă, care își rămân fideli lor înșiși și artei lor.

Din sală, scena pare un loc magic. Costumele, machiajul, butaforia desăvârșesc povestea, iar voi, actorii, parcă plutiți înconjurați de praf de stele. Ce simți în timp ce joci? Cât și ce din tine dăruiești scenei și publicului în acele clipe magice de spectacol?

Scena te supune unei lupe și nu poți minți – cam tot ce ești la momentul respectiv se vede. Când sunt acolo, simt o mare eliberare, dar și o mare răspundere. Dăruiesc ce sunt și ce pot la momentul respectiv, în jaloanele impuse de spectacol. Sunt zile în care e mai dificil să te detașezi de cotidianul personal, precum sunt și zile în care trece îngerul, cum zice o expresie din breaslă, care ar defini această clipă magică pe scenă de care spui și tu, un moment care nu se poate explica, se poate doar trăi.

La ce renunți când te contopești cu personajul?

Încerc să renunț la gândurile de peste zi, griji și preocupări care nu au legătură cu spectacolul. Dacă este un spectacol mai greu, îmi place să petrec mult timp cu textul, îl repet, îl citesc, îl redescopăr.

Ce oprești din el la sfârșitul reprezentației?

Anumite senzații, care mi-au îmbogățit personajul în seara respectivă, descoperiri noi, revelații sau pur și simplu o stare de bine, de liniște, de cald.

Ai un rol față de care simți că te-ai dăruit mai mult decât celorlalte?

În funcție de tipul de spectacol, rolurile au cerințe diferite. Întotdeauna încerc să mă dedic cu totul fiecărui proiect, dar cu siguranță au fost roluri care au necesitat mai mult lucru individual decât altele. Aici mă refer și la timpul petrecut în afara repetițiilor, în care mintea lucrează, cercetează, face conexiuni și deschide noi punți între lumi: din interior către exterior și invers. E un proces de fiecare dată altfel și asta îl face cu atât mai dezirabil. Sursele de inspirație sunt inepuizabile și surprinzătoare, iar odată cu venirea premierei, munca la un personaj nu se încheie, ci începe o nouă etapă de lucru.

Ai vreun ritual (sau altceva) înainte/după spectacol?

Înainte de spectacol îmi place să mă liniștesc, de obicei caut un colțișor unde să pot sta singură câteva minute. Fac niște exerciții de respirație, încălzesc vocea și corpul, închid puțin ochii și mă gândesc la câteva lucruri care mă liniștesc. Pentru mine e important să respir conștient ca să îmi întâmpin prezența în propriul meu corp și să mă conectez cu acel ceva mai mare decât mine.

Știu că joci în mai multe limbi. Cât de greu/ușor intri în personaj atunci când trebuie să creezi magie într-o altă limbă decât cea nativă? Presupune vreun efort suplimentar?

Pentru a juca într-o limbă străină, lucrul cu textul este mai pretențios decât în mod normal. Când am lucrat la Antigona în limba germană, am petrecut mult timp cu textul, asigurându-mă că știu ce înseamnă fiecare cuvânt. Apoi, pentru a stabili exact sensurile și intențiile diferitor fraze, mă consultam cu nativi de limbă germană, ca să am acces la subtilitățile și nuanțele limbii vorbite. Nu în ultimul rând, am lucrat mult la pronunția cuvintelor și a anumitor sunete specifice limbii germane, precum și la dozarea aerului, mai ales în monoloagele mai lungi, unde aveam de atins anumite jaloane emoționale, dar și de susținut din puncte de vedere vocal. Nu e ceva nou că un actor are nevoie de o stăpânire bună a textului pentru a crea pe scenă, însă într-o limbă străină, acest lucru devine parcă și mai evident și responsabilitatea crește.

Cum arată scena visurilor tale? Care este rolul pe care ai vrea să-l joci pe ea, cumva rolul vieții tale?

Cel mai mult visez la acel teatru care contează. O scenă care își spune oful cu ecou în spectator. Un mesaj care pătrunde în public și rămâne cu el, printre scaune și respirații. Mi-ar plăcea să joc roluri care contribuie la îndeplinirea funcțiilor sociale și educative ale teatrului. Și mi-ar plăcea să spun povești frumoase.

Am în bula mea de Facebook și mari actori. Și urmăresc, recunosc, cu oarecare tristețe, chiar îngrijorare, maratonul lor săptămânal între țări și orașe – azi joacă undeva, ceva, a doua zi altceva la câteva mii de kilometri distanță. Știu că teatrul implică un consum emoțional teribil. Dacă adăugăm și consumul acesta fizic, nu e prea mult? Am văzut că și tu trăiești și performezi tot într-o astfel de permanentă fugă. De ce? Ce vă forțează acest periplu… pasiunea, nevoia financiară… Ce?

Cred că puțin din fiecare. Pentru un actor e destul de dificil să se întrețină dintr-un singur venit, așa că are nevoie de multe proiecte pentru a-și asigura traiul de zi cu zi. În același timp, nevoia merge mână-n mână cu dorința de a lucra cât mai mult – unica modalitate de a evolua. Cred că la toate acestea se adaugă și pornirea de a împărtăși cu un public cât mai numeros munca noastră. În cazul meu, oportunitatea de a performa într-o limbă străină la nivel profesionist era de neratat. Sigur, e foarte solicitant să fii mereu pe drumuri, să numești cu greu un loc acasă, să te lupți constant cu oboseala, dar aceste lucruri sunt parte din meserie. Iar pe scenă, toate acestea dispar, ca prin minune, lăsând loc doar pentru esență.

Unde și cum te încarci cu energie?

Mă încarc cu energie acasă la Brașov, în natură, la plimbare, la muzeu, ascultând muzică, mergând la spectacole, filme, concerte, mă încarc cu energie mai ales petrecând timp cu oamenii pe care îi iubesc. Și uneori mă încarc cu energie stând liniștită, în tăcere.

Spectacolul s-a terminat, a căzut cortina, aplauzele abia se mai aud. Povestește-mi despre tine, Theodora de dincolo de scenă. Cum ești, ce faci, ce iubești…

Dincolo de scenă, încerc să nu mă las complet definită de meserie. O iubesc, dar vreau să fiu în primul rând un om bun și sănătos, vreau să fiu alături de cei dragi mie și vreau să am o viață frumoasă, în general. Îmi place să fac mișcare – fie că este o plimbare în aer liber, un antrenament la sală, îmi place să citesc, să ascult muzică și podcasturi, să dansez, să scriu, să mă uit la oameni, să tac. Iubesc oamenii și simplitatea sufletească, îmi place să stau de vorbă și să ascult, îmi place să visez. Deseori mă lupt cu mine și cu propria mea voință, uneori nu îmi găsesc motivația de a face lucrurile pe care mi le-am propus. Câteodată mă descopăr neîncrezătoare și cu o senzație de singurătate, deși știu că nu e așa. Uneori sunt veselă, alteori sunt tristă, dar de cele mai multe ori mă provoc să îmi păstrez în suflet bucuria de copil care m-a adus în primul rând aici, unde sunt acum.

Ești fericită că ai ales teatrul?

Da și nu. E o viață frumoasă, dar uneori copleșitoare. Bucuriile sunt mai puține la număr decât decepțiile, dar poate că tocmai din această raritate răsare și puterea lor. Au existat multe momente în care m-am gândit să aleg altceva, precum au existat și momente care mi-au confirmat că locul meu e pe scenă. Probabil că răspunsul la această întrebare diferă în funcție de perioada în care mă aflu, proiectul la care lucrez, energia pe care o am la momentul dat. Sunt fericită că am ales.

Și dacă n-ar fi fost teatrul, ar fi putut fi…

Film. Mereu mi-am dorit să fac film și sper ca de acum încolo să se întâmple tot mai des. În rest, cine știe ce ne mai rezervă viitorul?!…