Carmen Gheorghe – Povestea în alb și negru a uneia dintre cele mai curajoase 12 femei din întreaga lume
Exact în urmă cu un an, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii i-a acordat Premiul Femei Curajoase din Întreaga Lume (International Women of Courage – IWOC 2022), devenind, astfel, una dintre cele 12 femei de pe tot globul recunoscute pentru curajul lor și calitățile excepționale de lider.
Ca pentru orice jurnalist, primul impuls a fost să-mi construiesc interviul începând cu ”victoria” aceasta. Și totuși, într-o lume în care cea mai prețioasă resursă a devenit timpul, eu am ales să nu mă grăbesc. Am ales să vă ofer tihna și răgazul de a afla mai întâi povestea și munca titanică din spatele acestei distincții, extrem de valoroase pentru ea, dar, mai ales, pentru comunitatea pe care, împreună cu o mână de femei, se zbate, cu atâta dăruire, să o scoată de sub stigmat.
Numele ei este Carmen Gheorghe. Și este romnje – femeie romă, activistă și militantă pentru drepturile femeilor din comunitatea sa de mai bine de 16 ani. Din 2013, este și preşedinta E-Romnja, ONG-ul care o ajută să își îndeplinească visul: să existe un feminism rom intersecțional, care să pornească de la firul ierbii și să scoată din invizibilitate experiențele, nevoile și identitățile femeilor rome.
Are o diplomă de licenţă în Administraţie Publică, un master în Studii de Gen şi un doctorat în Ştiinţe Politice, pe tema feminismului perspectival, etnicitate și politicile identitare ce privesc femeile de etnie romă.
În 2020, în urma unui proces riguros de selecție, a devenit și cea de a șasea bursieră a comunității internaționale Ashoka Fellows. Și-a asumat rolul de agent al schimbării deoarece, spunea ea, ”la mai bine de 80 de ani de la Holocaust și la 160 de ani de la abolirea sclaviei în România, femeile rome sunt încă ținta discriminării multiple: de la rolul tradițional în familie și comunitate până la frecventele atacuri rasiste și sexiste asupra sexualității și drepturilor lor, asupra propriului corp. Femeilor rome li se restricționează sistematic accesul la muncă, sănătate, reprezentare politică și publică sau pur și simplu la o identitate care le aparține cu adevărat”.
Cum e să-ți trăiești copilăria și adolescența într-un paradox – să fii mândră de etnia ta, dar să nu spui oricând și oricui cine și ce ești, pentru că oamenii te vor trata diferit, cât de lung a fost drumul spre înțelegerea și asumarea propriei identități, de unde își ia puterea și motivația de a duce această luptă titanică, despre toate acestea ne povestește Carmen Gheorghe într-un nou interviu special cu oameni speciali din seria Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Carmen, respectând întocmai stereotipiile societății, afirm: ești printre puținele femei rome care au avut șansa unui parcurs educațional desăvârșit. Care este însă realitatea? În comunitatea restrânsă din apropierea ta, ai fost/ești excepție sau regulă?
Din fericire, sunt una dintre nenumăratele persoane rome, mai ales femei rome din țara asta, care au trecut prin toate etapele sistemului educațional. Nu sunt nici prima și nu voi fi nici ultima. Nu sunt o excepție și acest lucru mă bucură. Din păcate, stereotipurile despre noi, femeile rome, sunt atât de înrădăcinate, încât oamenii nici nu își dau seama, de cele mai multe ori, că au studente, colege sau profesoare rome. Asta pentru că oamenii refuză să deschidă ochii și să vadă că există atâta diversitate în comunitatea noastră romă.
Pe tine cine te-a susținut, cine sau ce ți-a facilitat accesul la învățătură?
Eu vin dintr-o familie romă din clasa muncitoare, conștientă că nu își permite să trimită trei copii la facultate în București. Însă de un real ajutor au fost locurile alocate pentru persoane rome și existența unei burse private pentru studiu. Nu aș fi reușit să urmez o facultate fără aceste două lucruri. Degeaba ai încurajarea familiei, dacă statul nu vine cu măsuri complementare de sprijin pentru a crește accesul la educație nu doar formală ci și de calitate, fără tratament discriminatoriu, așa cum se întâmplă de multe ori.
Se creează acest tip de poveste pe care îl citesc deseori în presă: prima femeie romă care a terminat facultatea… și povestea asta circulă încă din anii ’90. Eu am cunoscut încă din copilărie femei rome care absolviseră o facultate, chiar în familia mea de clasă muncitoare.
Cum și când ai conștientizat discriminarea? Ce reacție ai avut atunci? Cum ai evoluat pe parcurs în reacții, decizii, emoții, sentimente legate de apartenența la un grup minoritar?
Când tatăl meu a început să participe la ședințele cu părinții de la școală, toți copiii și profesorii au știut. Eu aveam avantajul de a mă face neobservabilă, fiind o față palidă în copilărie. Însă tata, nu! Am simțit cum se schimbă atitudinea lor. Uneori nu ți se spune răspicat că nu ești la fel cq toți ceilalți (n.a. românii), dar alteori pur și simplu ți se aruncă tot felul de insulte din partea copiilor români, ai părinților lor și profesorilor. Înveți și dezvolți niște mecanisme de apărare ciudate, de la a te face neobservabilă la a te ascunde. Este foarte trist, pentru că societatea care nu te acceptă așa cum ești te forțează să îți ascunzi identitățile. Societatea știe, prin toate structurile ei, cum să implanteze de sute de ani idei negative despre romi. Pe de altă parte, în familia mea extinsă a existat mereu o mândrie că suntem persoane rome. Am crescut, deci, cu un paradox: să fiu mândră de etnia mea, dar să nu spun tuturor ce sunt, pentru că oamenii mă vor trata diferit. Am avut un proces lung de înțelegere și asumare a identităților mele, iar, din păcate, școala nu a contribuit cu nimic în zona asta. Am avut nevoie de studiu, cercetare independentă, implicare în colective din diferite mișcări sociale, în care să construim alianțe, solidarități și să ducem lupte comune.
O discuție despre culoare nu este rasism în România, ci doar un mod de a eticheta și judeca. Asta dezvoltă multă înstrăinare de familia sau comunitatea ta, pentru că societatea știe bine cum să îți implanteze ideile negative. Dacă ai pielea deschisă la culoare, societatea nu vede și te acceptă, dar tu trăiești cu sentimentul rușinii că te ascunzi, de exemplu, că ești romnje (femeie romă). Însă atunci când ai pielea într-o culoare mai închisă, oamenii te identifica imediat. Și atunci devine viscerală reacția lor.
Pe parcursul maturizării și desăvârșirii educaționale ori pătrunderea în mediile academice, s-a atenuat discriminarea? Personal, ai ajuns la un echilibru în relațiile cu ceilalți?
Discriminarea și rasismul nu se atenuează. Se bazează pe excluderi care au la bază criterii și preferințe, diferențe considerate culturale, sociale și biologice, și odată ce obții mai multă educație și un statut social capeți niște instrumente să lupți împotriva lor. Discursul acesta în care dacă ”ești ca noi, vei fi bine!” e o capcană care capătă alte nuanțe.
De exemplu: am auzit deseori ”mi-am depășit condiția”, ”nu sunt ca toate celelalte” sau ”ești diferită dar…”. Exprimările astea au un substrat rasist care îți transmit că indiferent ce faci ”nu uităm că biologic ești parte din etnia asta”. Mediul academic nu este deloc departe de toate astea. Găsești profesori în școlile din România care afișează în mod deschis admirația pentru personaje istorice fasciste sau ideologia nazistă, care neagă existența Holocaustului împotriva romilor, evreilor sau persoanelor LBGT+, sau care neagă studiile de gen și feminismul ca fiind o știință necesară a fi studiată în Universități. Și nu cred în acest moment că mediul academic este un spațiu sigur pentru discuții despre rasism fix din aceste motive.
Cine te-a învățat să lupți, de la cine, din ce ți-ai luat puterea și curajul de a te revolta, de a te angrena în această misiune dură, aceea de a schimba destine și mentalități?
Există o lume a femeilor în care multe suntem educate și socializăm. Am crescut într-o familie înconjurată de femei, de poveștile lor, pe care iubeam să le ascult, dar și despre experiențele lor împărtășite de cele mai multe ori în spații exclusiv feminine. Mă întrebăm deseori de ce doar în spațiul acela se poate vorbi despre menstruație, despre dreptul de a face avort, despre maternitate. Am primit cea mai bună explicație de la mătușa mea, care mi-a spus că am două opțiuni în viață: fie să mă conformez, dar nu o să fiu fericită, fie să mă lupt pentru ce vreau, dar nu o să fiu fericită. Ambele opțiuni păreau așa… un dat, o soartă a noastră ca femei, din care nu părea că ne alegem cu ceva bun. Însă conformismul mi se părea mult mai dureros, având ca exemplu toate suferințele femeilor invizibile pentru societate. Așa că am învățat din experiențele lor cum să lupt și să contribui și eu la a construi narațiunile despre noi, femeile rome.
Cum ai decis că drumul tău trebuie să fie altfel, nu spre liniștea și bunăstarea ta, ci a femeilor mai puțin norocoase ca tine? Ai avut vreun model, cineva care te-a inspirat să urmezi această cale, sau a fost pur și simplu ceva ce ai simțit că trebuie și ai datoria să faci?
Se discută mult despre cum noi, comunitatea romă, nu avem modele. Dar nu este așa. Dacă ne uităm cu atenție, modelele sunt, de regulă, cele mai apropiate de noi. Pentru mine au fost femeile din familia mea. Mamaia mea cu două clase, din neam de romi și evrei de la Urlați, o adevărată educatoare a mea care m-a învățat să nu judec, să nu umilesc oamenii săraci, fără adăpost, cu probleme de sănătate mintală sau cu adicții. Mătușa mea cu încăpățânarea și credința ei în a apăra oamenii din jur, mama mea cea care știa să iubească viața și să trăiască din plin momentele de sărbătoare, ori sora mea, cea care mi-a schimbat literalmente viața.
Oricât am analiza scena publică, din orice domeniu, realitatea e clară – prezența femeii rome este extrem de scăzută, vocea ei e abia o șoaptă. E încorsetată de prea multe cutume, de prejudecăți. Noi, cei din afară, probabil, vedem doar vârful aisbergului. Cum vezi tu, ”de la firul ierbii”, condiția femeii rome?
La firul ierbii regăsesc voci, povești și experiențe similare cu fetele/femeile cu care am crescut, care m-au educat sau cu care am copilărit. Însă, din păcate, multe dintre femeile din comunitățile rome trăiesc cu multe probleme intersectate de supraviețuire, comparativ cu femeile românce. Lipsa drumurilor practicabile, lipsa apei potabile, a curentului electric, a unei locuințe decente și sigure, interconectate cu probleme legate de acces la servicii medicale, de sănătate reproductivă, servicii sociale și situații de discriminare, micro-agresiuni ale autorităților locale, de la portarul unei primării până la polițistul din sat. Judecate din pricina culorii pielii, a felului în care se îmbracă și vorbesc, a zonei în care locuiesc, a ocupației pe care o practică sau a alegerii unui partener de viață… Chiar dacă au statut economic mai bun sau nivel de educație mai ridicat, o mare parte din problemele de mai sus rămân. Și trebuie să înțelegem că problemele astea nu se datorează ”condiției femeii rome”, ci rasismului instituțional și discriminării de gen, etnie, statut social.
Cititorii trebuie să înțeleagă faptul că în comunitățile rome, sexismul și patriarhatul sunt o oglindă a unei societăți la fel de sexiste și patriarhale.
În toate articolele pe care le-am documentat de-a lungul carierei mele în comunitățile de romi, de cele mai multe ori m-am împotmolit de explicația: ”așa-i la noi”. Fie că era vorba de sănătate, de educație, de exploatare prin muncă, de căsătorii timpurii, de cele mai multe ori intervenea un bărbat în vârstă care închidea astfel implacabil subiectul. Prin acțiunile voastre, ale militanților pentru incluziune și egalitate de șanse, ați reușit să ajutați/inspirați/motivați femeile rome să capete mai mult curaj pentru a se opune presiunii?
Inspirația și motivația vin din munca noastră cu fetele/femeile rome. Și este un proces de învățare între noi, cele care lucrăm în E-Romnja, și femeile din comunități.
Munca pe care o facem în E-Romnja (Asociația pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome) vine din a asculta și învăța din experiențele și poveștile femeilor rome și de a construi strategii de suport, de încurajare. Lucrăm după metoda SORA, un model feminist rom comunitar, dezvoltat în ani de lucru și ca urmare a lecțiilor învățate din munca noastră cu fetele/femeile rome. Are la bază pași de studiu, organizare, revendicare și advocacy și este adaptat contextului în care femeile rome trăiesc. Este bazat pe etica muncii, în sensul în care vocile și experiențele femeilor trebuie să se regăsească în revendicări. Dacă toate aceste principii și valori sunt respectate, vocile femeilor sunt și vor fi auzite.
De exemplu, un proiect referitor la maternitatea romnja – ”DajPhen – rețele de solidaritate între fete și femei rome” – a fost construit în ani de lucru și discuții cu grupurile locale, experiențe legate de discriminare și rasism în accesul la servicii medicale pentru mamele rome însărcinate. A venit totodată și ca răspuns la portretul despre maternitate al femeilor rome, deseori încărcat de prejudecăți și stereotipuri negative despre mamele rome, manifestat inclusiv în discursuri politice, precum cele ale lui Traian Băsescu sau Rareș Buglea (a se vedea aici articole despre promovarea sterilizării forțate a femeilor rome sau discursul pro-natalist și hegemonic ca urmare a creșterii natalității în rândul populației rome).
Prin urmare, proiectele în E-Romnja sunt personale și politice, venite din experiențele și poveștile noastre și ale fetelor/femeilor rome din comunități și sunt un răspuns la injusția socială și istorică împotriva noastră.
Când vorbim despre femei, la modul general, ne referim la obstacole, la bariere. În cazul femeilor rome, realitatea ridică adevărate ziduri, greu de străpuns din cauza presiunii intense și din afară, și din interior. În lupta ta pentru emancipare, unde ai senzația că zidul e mai greu de penetrat, din exterior, dinspre această societate încă anchilozantă în discriminare, prejudecăți, excluziune socială, ori din interiorul comunităților rome, grupuri încă guvernate de tradiții, credințe, valori, comportamente ori reguli greu de abolit?
Munca mea în E-Romnja se duce pe mai multe planuri, intersectate. Atât cu sistemul de guvernare local (prin deciziile administrației locale) sau național (prin diferite politici din care femeile rome sunt excluse) ori cu sistemul de justiție care discriminează și media care portretizează negativ, cât și în comunitățile/familiile ale căror comportamente pun presiune asupra femeilor. Credința mea este că, dacă vom avea servicii echitabile pentru femei rome, și atitudinile și comportamentele se vor schimba în timp. Focusul este mai degrabă pe sistem, de unde așteptările sunt mai mari dar și schimbările mult mai greu de obținut.
Anul trecut, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii ți-a acordat Premiul Femei Curajoase din Întreaga Lume 2022 (International Women of Courage – IWOC 2022). Ce reprezintă această distincție, extrem de valoroasă, pentru tine și echipa ta, dar, mai ales, pentru comunitatea pe care vă zbateți cu atâta dăruire și curaj să o scoateți de sub stigmat?
Premiul a venit într-un moment destul de dificil, respectiv declanșarea războiului în Ucraina. Asta a umbrit mult bucuria, însă a rămas sentimentul de mândrie că femeile rome din România (și poate nu numai) au fost menționate în discursul public și că, practic, suntem pe agenda internațională a drepturilor omului – alături, nominalizate, numite și recunoscute pentru experiențele noastre de opresiune și luptele noastre interacționale.
A fost și este o onoare pentru mine să fiu premiată alături de femei din toată lumea, unele din ele activiste cu cauze legate de justiție socială pentru mediu, violență sexuală sau recunoașterea identității persoanelor transgender.
Dincolo de asta, însă, mă simt recunoscătoare și mândră de faptul că nu sunt singură în lupta asta și că împreună cu colegele mele și tovarășele de muncă ne luptăm să creștem vizibilitatea cauzelor noastre. Premiul acesta este pentru E-Romnja și munca noastră.
În loc de final
Înființat în 2007, titlul Femei Curajoase din Întreaga Lume este un premiu prestigios care oferă recunoaștere femeilor care au demonstrat curaj și leadership excepțional în susținerea păcii, justiției, drepturilor omului, egalității de gen și în promovarea femeilor, prin sacrificii personale, punându-și adesea viața în pericol. Anual, ambasadele SUA din întreaga lume nominalizează candidate pentru acest premiu, dar numai câteva dintre ele sunt selectate ca finaliste. În 2022, Carmen Gheorghe a fost una dintre cele 12 femei curajoase premiate în cadrul unei ceremonii transmise online din Washington DC la care au participat Secretarul de Stat, Antony Blinken, și Prima Doamnă a Statelor Unite, Jill Biden.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 282
Pentru abonare, click aici
