Carmen Ion: „Dacă nu știi să urmezi pe cineva, nu vei ști nici să-l conduci”

Își vede elevii cu adevărat. Îi aude cu adevărat. Râde cu ei. Îi pasă de ei. Le dă sarcini care sunt un pic peste nivelul lor – mereu. Greșește – uneori. Își cere iertare – întotdeauna. Problematizează. Caută să facă lucrurile altfel. Leagă literatura de viață, de câte ori se poate. Se tot frământă cum să facă să ajungă mai profund în sufletele și mințile lor. Îi pasă cu adevărat. Așa simte și gândește o profesoară de limba și literatura română de la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret“ din Focșani care, în loc să se plângă că elevii din ziua de azi nu mai vor să citească, inventează un concurs de book-trailere în care elevii lucrează în echipă și sunt scenariști, regizori, actori, cameramani, editori video. Concursul Boovie s-a transformat în festival, a ajuns la a treia ediție, elevii sunt entuziasmați, iar profesoara care îi însuflețește își face timp să ajungă și la alți profesori și educatori ca să le povestească despre cum poți ajunge la mintea și sufletul copiilor.

Îmi amintește de personajul lui Robin Williams din „Cercul poeților dispăruți”, minunatul profesor de literatură engleză. Îmi doresc să depășească trista metaforă a marilor profesori pe cale de dispariție și să afle cât mai multă lume despre ea, să se știe ce lucruri minunate se întâmplă într-un liceu de provincie, atunci când un profesor VREA să crească oameni.

Românii din România trăiesc într-o cultură a aşteptărilor pe care le au de la minister, guvern, stat, şi nu a aşteptărilor pe care le au de la propria persoană. Ne-am obişnuit să dăm vina pe orice altceva (instituţii oficiale, sistem, criză economică), mai puţin pe ceea ce nu am fost capabili să facem. Cum vedeţi această atitudine de de-responsabilizare în ceea ce priveşte educaţia?

Cred că atitudinea de „de-responsabilizare”, evidentă nu doar în ceea ce privește educația, ci în aproape toate palierele vieții sociale și politice, pornește strict de la om și de la legătura pe care o stabilește cu el însuși și cu propriile valori. E simplu de dat vina pe cineva/ceva, dar și extrem de profitabil, pentru că îi aduce două avantaje majore celui care are acest obicei – pe de o parte, se definește în propriii ochi drept un om de acțiune și de inițiativă; pe de altă parte, își confirmă stima de sine, pentru că eșecul nu e al lui, ci al celuilalt, care poate fi cățelul, părinții, directorul, statul paralel, traficul, destinul sau orice altceva.

Până la urmă, este o alegere a fiecăruia. Vedem cu toții în lumea noastră exemple de indiferență sau dispreț arogant față de educație, dar există și un val din ce în ce mai puternic al celor care sunt preocupați de schimbarea acestui sistem necrozat – profesori care merg la cursuri, școli de vară, evenimente educaționale, fac tot felul de proiecte pentru elevi, schimbă exemple de bune practici în grupuri pe rețelele sociale, oameni de afaceri și asociații de profil, care gândesc și finanțează proiecte impresionante, părinți care învață sa scrie manuale pentru copiii lor sau deschid o școală. Știu că nu doar din această zonă ar trebui să vină schimbarea, dar când, la nivelurile de decizie, grija pentru educație este „o sarcină de partid”, alternativa pentru noi, ceilalți, este dureros de simplă – renunțăm sau nu. Și brusc, primul vers din imnul României mi se pare foarte actual!

Dv. ați schimbat ceva și ați câștigat atenția elevilor pornind de la o schimbare de atitudine care vine din conștiința personală a unui educator responsabil, modern, racordat la evoluția și dinamica educației. Deci, se poate! Cum ați reușit această performanță de a merge contra curentului?

Nu a fost neapărat o opțiune, ci o trăsătură definitorie pentru mine ca om. Când omul a devenit profesor, această trăsătură a devenit liantul între cele două ipostaze. Ceea de dv. numiți mersul împotriva curentului” eu cred că ar fi putut fi „mersul împreună cu ceilalți”, într-o lume normală, angajată și implicată, dornică de cunoaștere și de înțelegere. Trebuie doar să-ți pui întrebări, să-i vezi și să-i asculți cu adevărat pe elevi și să acționezi în concordanță cu valorile tale și nevoile lor.

Este educația românească pregătită să instruiască elevii pentru meseriile viitorului?

În contextul actual, întrebarea este aproape retorică, din nefericire! Sistemul nu îi pregătește eficient nici măcar pentru meseriile actuale. Sau pentru lumea actuală. Școala este o lume ruptă de lume, o seră în care sunt aduse plăntuțe diverse, cu nevoi diferite, dar toate primesc același tratament, aceiași nutrienți, de multe ori expirați. Unele se ofilesc, cele mai multe cresc cu deficit de clorofilă și apoi sunt transplantate într-un sol viciat și ne întrebăm de ce nu avem o recoltă bogată!

Cât de mult credeți în manuale și auxiliare? Poate un educator bun să lucreze fără manual?

La liceu, cu siguranță se poate lucra fără manual. Nu am experiența predării la gimnaziu, așa că nu mă pot pronunța în această privință, dar bănuiesc că acolo problema e diferită. De altfel, am răsfoit din curiozitate un manual de clasa a VI-a, care a obținut cel mai mare punctaj la evaluarea experților în ultimii doi ani și vă garantez că aș fi luat o clasă de gimnaziu numai ca să pot preda după acest manual! Deocamdată, folosesc manualele pe post de ghid, sunt suficiente fișele de lucru și textul ca atare. Nu lucrez la clasă cu auxiliare decât sporadic și aproape întâmplător – mi se pare că îi aglomerez foarte tare pe elevi.

Există avantaje ale sistemului de învățământ de stat în România față de cel privat? Ce are sistemul de stat și nu are cel privat? Un singur atu măcar.

Atuuri ? (Relativa) gratuitate a accesului la educație și o anumită stabilitate (mă refer, în primul rând, la mobilitatea cadrelor didactice) – ultima ar putea fi un atu sau un coșmar, atunci când stabilitatea ajunge să fie sinonimă cu încremenirea.

În era meta-competențelor de învățare, care pun accent pe creativitate, prea mulți profesori de limba română cer elevilor să învețe pe de rost comentarii literare și să le reproducă la teze sau examene. Cum comentați?

În ciclul liceal e de-a dreptul falimentar să ceri elevilor învățarea și reproducerea comentariilor literare, măcar pentru faptul că la bacalaureat doar un subiect solicită realizarea unui eseu pe baza unei opere studiate la clasă. Rezolvarea acestui subiect prin apelul la memorare nu asigură notă de trecere, deci metoda e ineficientă cel puțin din perspectiva finalității. Pe de altă parte, elevii care intră la liceu sunt pregătiți „să învețe” la română. Ce să învățați? Păi, ce o să ne dați de învățat, comentarii și ce-o mai fi… Dar eu nu o să vă dau de învățat, ce credeți că vom face? Și când descoperă că țelul nostru e dezvoltarea gândirii autonome, a creativității, a curajului de a-și spune opinia (și de a avea o opinie!), reacțiile sunt foarte diverse – frică, bucurie, nesiguranță, unii pur și simplu nu înțeleg, pentru că nu au reperele sau modelele necesare. Unii vin deja formați și pregătiți să „înghită” comentarii, dar cei mai mulți își „revin” pe parcurs.

Din păcate, despre elevi se vorbește doar la extreme – olimpici și analfabeți funcționali. Ce facem pentru „clasa de mijloc” a elevilor?

Le creăm contexte să se exprime. Cu ei se lucrează cel mai mult, ca timp și constanță. În condițiile în care lucrul diferențiat cu elevii la clasă e mai curând un mit decât o realitate, profesorul se adresează, de fapt, acestei clase de mijloc. Acolo se află copiii care vor deveni IT-iști sau actori, angajați sau oameni de afaceri. Acolo e „mustul” clasei, de acolo ies la iveală talentele, aptitudinile, munca, entuziasmul…

Clasa de mijloc e un teren al fascinației! o elevă desenează niște mandale fabuloase, cu o precizie a mâinii și un simț artistic uimitoare (abia aștept să ajungem la „Maitreyi” !), un altul cântă hip-hop cu talent și îl pun să-și „cânte” CV-ul ( în format europass, nu oricum !), iar în clasa a XII-a lansează o melodie care trece de 15 milioane de vizualizări! Unul face fotografii minunate, alții sunt povestași și fac voluntariat o vară întreagă, împărțind cărți prin sate, cineva face păpuși în miniatură și cu toate darurile lor se poate face câte ceva la ore.

Dacă această clasă de mijloc este funcțională si activă în mod pozitiv, are puterea de a trage în sus extrema inferioară și de a face eforturi măcar de a rămâne aproape, ancorată de extrema superioară.

Care e nivelul de limbă română elementar necesar pentru un elev absolvent de gimnaziu?

Să știe a se exprima corect în limba română, scris și oral, și să aibă dezvoltate minime abilități de înțelegere a unui text, indiferent de natura lui. Căci, „orice om îi este frică” de cei care au învățat pe „genunche” și ajung acum să taie „pamblici” oficiale în „județul Târgoviște sau Alexandria”; toate astea au „repercursiuni” serioase asupra „celălanți cetățeni”, profesori sau nu.

Într-o lume ideală, în educație, până unde merge responsabilitatea părinților, a educatorilor, a elevilor?

Până la a deveni cu toții, în mod constant și asumat, o echipă funcțională. Doar că lumea în care trăim pare să semene din ce in ce mai mult cu o distopie, nu cu o utopie…

De unde credeți că va veni salvarea sistemului educațional în România?

E mare tentația de a spune că salvarea vine de la fiecare dintre noi ! Și totuși… Vorbim despre un sistem, or acesta nu se poate schimba prin eforturile individuale ale profesorilor, oricât de implicați și devotați meseriei ar fi! Structura sistemului, legile fundamentale, planurile-cadru, programele etc. nu pot fi stabilite decât prin Minister și orice schimbare fără studii de fundamentare și de impact, atât de dese în ultima vreme, produce valuri (furtuni, tsunami-uri și altele), pe toate palierele sistemului.

Ce e minunat e faptul că și în domeniul educației începe să se miște societatea, prin asociații și fundații, dar și prin mari companii, precum OMV Petrom, Bitdefender, RBL etc., dintre care unele s-au unit acum în cel mai mare program de clustere școlare, Edu Networks.

Salvarea unor elevi vine de la profesorii ăia nebun de implicați, încăpățânați să-și dedice viața școlii, oameni pentru care ora la clasă durează o viață întreagă, oameni profund dornici de schimbare, devotați nu unei meserii, ci unui modus vivendi.

Sistemul de educație românesc pune mai degrabă accent pe profesori decât pe elevi. De ce și cum poate fi schimbat acest fenomen?

Vă înșelați, sistemul de învățământ românesc nu pune accent pe profesori; dacă ar face-o, sistemul însuși ar arăta mai bine. În toamna aceasta am fost invitată ca speaker la cel de-al doilea Summit Educațional European la Bruxelles și acolo l-am auzit pe Comisarul European pentru Educație, Tibor Navracsics, spunând răspicat : „Profesorii nu sunt doar o altă cărămidă într-un zid, ei sunt chiar piatra de temelie”. Asta ar trebui să se înțeleagă și în România cu adevărat – ce se investește în profesori ajunge la elevi. Dar trebuie măsuri reale, autentice, eficiente pentru formarea și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice. Altfel, „accentul pus pe profesori” este doar o sintagmă care tinde să direcționeze răspunderea unică în mod eronat asupra profesorului, iar ceea ce pare la prima vedere o întărire a poziției cadrului didactic este, în fapt, o premisă de presiune pe acesta, o vulnerabilizare.

Sunteţi de acord cu faptul că părinţii sunt primii educatori ai copiilor şi că ei sunt primii care trebuie (re)educaţi?

Problema oului și a găinii. Societatea oferă niște modele – proaste, de obicei. Părinții sunt supuși și ei influențelor societății. Dar ei sunt și societatea. Deci da, cu noile generații de părinți trebuie începută o revoluție atitudinală.

Este pedagogul un lider? Se poate vorbi despre educatori ca despre nişte lideri? Despre educaţie ca leadership? Cum e la noi, cum e la alţii?

Leadershipul e, în primul rând, o chestiune de followership. Dacă nu știi să urmezi pe cineva, nu vei ști nici să-l conduci. Dacă nu știi să îți asculți elevii, nu vei fi ascultat. Pedagogul este un lider în măsura în care știe să se retragă în spatele elevilor lui, în măsura în care se lasă expus privirilor și evaluării elevilor lui. Altfel, este doar un om care știe multe, e pregătit din punct de vedere științific, dar nu ajunge mai departe de a împărtăși cunoștințe elevilor.

Dezvoltarea gândirii critice, a discernământului, învățarea continuă, responsabilitatea, conștiința civică versus acumulare de informații, memorare mecanică, reproducerea informațiilor?

Dezvoltarea gândirii critice, a discernământului, învățarea continuă, responsabilitatea, conștiința. E ceea ce încercăm să stimulăm prin Boovie, festivalul de book-trailere pe care îl coordonez.

Când vorbiţi despre educaţie, care e vocea pe care o resimţiţi cel mai puternic în mintea şi sufletul dvs – cea de părinte, de educator, de mentor, de antreprenor poate?

Cred că e vocea omului, de fapt, a omului care crede în perfectibilitatea celorlalți, în nevoia de a crește tot timpul, de a deveni mai bun – moral și profesional. Și vocea educatorului, dominat de nevoia de a ști, de a da și de a învăța – eu de la alții și alții de la mine. O voce care vine cu toate îndoielile, întrebările și nesiguranțele inerente. Uneori mi-ar plăcea să existe un narator demiurg în viața mea, unul care știe tot, toate adevărurile despre mine și lumea în care trăim. Și să existe o tastă „Help”, pe care să o apăsăm când traversăm perioade de turbulențe, o tastă care să ne permită să ne accesăm demiurgul și acesta să ne spună clar ce am greșit, cum putem face lucrurile mai bine și care e drumul de urmat. Și da, știu că trebuie să ascultăm glasurile din noi, dar uneori e tare greu de găsit drumul bun către ceilalți. Și către noi. Către varianta noastră cea mai bună la momentul dat!

Ce anume din şcoala românească în care v-aţi format v-a rămas în minte şi în suflet? Bune sau mai puţin bune?

– o anumită politețe/respect, care nu excludea obrăznicia, dar aceasta trebuia neapărat să fie una inteligentă, ca să poată fi acceptată! Și atunci, ne străduiam să fim inteligenți, ca să dăm un sens onorabil și moral ideii de libertate în numele căreia ne revoltam;
– ideea de responsabilitate, de conștiință a datoriei, prețuirea față de oamenii educați și cultivați.

---

 

Articol preluat din numărul 262, noiembrie 2019, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.