Christoph și Barbara Promberger, străjerii Munților Carpați: ”Dacă nu oprim acest masacru asupra pădurilor, pierdem sufletul țării!”

Pentru ei, România înseamnă acasă. S-au convins, fără nicio urmă de îndoială, încă de la începutul anilor 2000, când, aflați în Germania, unde tocmai venise pe lume primul lor copil, au văzut un film despre un sat din Munții Carpați.

Atunci, pentru prima dată în viață, au simțit un dor nebun de casă. De o casă a lor, în care să-și crească fericiți copiii, pe care îi și vedeau jucându-se în mijlocul naturii, în aer curat, în poienițe înconjurate de munți și brazi. Și-au dat seama că vor pentru copiii lor hrană sănătoasă, apă limpede de izvor, tihnă și prieteni calzi. Și-au dorit ca dimineața, din curtea lor, să poată admira crestele, să simtă miros de flori și fân proaspăt cosit, să-și piardă privirea printre nori sau căutând poteci încă neatinse de om. Se visau străbătând cărăruile acelea, descoperind locuri superbe, pentru ca mai apoi, obosiți după atâta hoinăreală, să se răcorească în umbra pădurilor virgine, în foșnetul dumnezeiesc al copacilor și susurul pâraielor cristaline.
Știau câte raiuri nebănuite ascundeau Munții Carpați, cât de frumoasă ne e țara, doar cochetaseră cu ea încă din 1993, când au venit să dezvolte cel mai important proiect de salvare a carnivorelor mari din Europa, ei fiind primii biologi care au făcut o cercetare științifică în Europa de Est despre lupi. Deci iubeau deja România. Numai că, până atunci, o consideraseră doar o țară unică, frumoasă. Cu Enya bebeluș în brațe însă, au simțit că undeva, într-un sat din Carpați, trebuie să fie casa lor, că acolo trebuie să-și crească fiica.

Așa că, au lăsat confortul (credem noi) unei țări civilizate, cu toate avantajele ei, și s-au mutat într-o țară care încă își căuta drumul. Și nu doar atât… s-au stabilit efectiv într-o zonă rurală, mai precis la Șinca Nouă, un sat de la poalele Munților Făgăraș, la vreo 50 km de Brașov, între Râșnov și Șercaia. La scurt timp a venit pe lume și Cora, iar visul li s-a împlinit.

Astăzi, după mai bine de 25 de ani de când au făcut primii pași pe potecile neumblate în căutarea lupilor, Christoph și Barbara Promberger, căci despre ei este vorba, sunt cei mai înfocați păstrători ai patrimoniului forestier al României, ai ariilor montane protejate, adevărați străjeri ai Munților Carpați.

De la pasiunea pentru lupi, la cel mai mare proiect de reconstrucție ecologică

Christoph a venit primul în România. Absolvent de silvicultură la München, inițial își planificase să rămână trei ani, pentru un doctorat. Se întâmpla în 1993 și demarase cel mai amplu proiect de cercetare a carnivorelor mari, respectiv lupi. Apoi și-a propus să rămână 5, după ce a extins cercetarea și a inclus urșii și râșii. Dar i-a venit și ideea dezvoltării unui program ecoturistic și a ajuns la 10 ani. La un moment dat, ar fi putut să plece în Scoția, cu un proiect tot despre lupi, dar a refuzat. O cunoscuse de Barbara, se căsătoriseră, și le-a plăcut atât de mult țara noastră, încât le-a fost greu să se despartă de ea. Barbara este austriacă și de profesie biolog. A venit în România tot în căutarea lupilor. Așa l-a întâlnit pe Christoph.

”Ne-am întâlnit aici. Barbara a venit ca studentă voluntară la proiectul cu lupi. Nu a fost nevoie să o conving să rămână. România avea această bogăție, era țara cu cei mai mulți lupi din Europa. Pentru noi, asta a fost o atracție imensă. România ni s-a părut o țară de vis: o natură sălbatică și frumoasă și la sate oameni autentici. În primii ani am simțit o agonie în țară, nimeni nu mișca un deget, toți așteptau să vadă dacă se întîmplă ceva. În 2005, când am văzut tăierile masive din Parcul Național Piatra Craiului și că nimeni nu ia atitudine, am înțeles că vorbim despre o catastrofă, că se distruge ceva vital pentru întreaga natură. Atunci ne-am gândit că această catastrofă poate fi oprită numai cu o abordare unitară și o viziune mare. Așa am trecut de la lupi, la păduri, practic la o reconstrucție ecologică”, ne-a povestit despre primul contact cu România Christoph Promberger.

Prima care a intrat în cursa aceasta nebunească de salvare a pădurilor – din punctul lor de vedere, cea mai mare bogăție a României – și a habitatelor naturale, unice în Europa, a fost Barbara. Ea a fost cea care a spus ”Stop! Trebuie să facem ceva!”.

Au început singuri în 2006, dar în timp au reușit să convingă finanțatori, colegi, susținători și politicieni. În 2009 au înființat Fundația Conservation Carpathia, cu scopul de a stopa tăierile ilegale de păduri, protejarea și conservarea patrimoniului forestier. Primul angajat la Fundație a venit în 2010. Acum sunt deja aproape 90 de angajați, motivați și bine pregătiți. Prin puterea exemplului, prin dedicare și cu tenacitate, au reușit ca, în ani, misiunea lor să evolueze de la o ”luptă” restrânsă a unui grup de prieteni, susținători și voluntari, la o adevărată forță, iar rezultatele sunt deja consistente, vizibile, importante. În prezent, fundația deține peste 24.000 ha de pădure și de pășuni alpine. Suprafețele sunt în partea sud-estică a Munțiilor Făgăraș, Piatra Craiului, și Leaota.

Christoph și Barbara țin însă să clarifice lucrurile: nu e vorba de o investiție, pentru că asta ar înseamna că un investitor vrea bani înapoi cu un profit. În proiectul lor este exclusiv vorba de donații, nimeni nu are alte așteptări, ”decât sentimentul că a făcut ceva bun”. Iar că acest ”ceva” nu e doar bun, ci extrem de important, aproape vital, o demonstrează sumele uriașe atrase până acum în acest proiect: peste 80 milioane de Euro. Bani obținuți într-o combinație de donații private, prin fundații ale unor filantropi, fonduri Europene, bani publici din Norvegia și Elveția și din corporații românești. Dar suma cea mai mare a fost donată de fundații internaționale. Zeci de milioane de euro, din care au fost achiziționate de la păduri virgine la suprafețe ce fuseseră rase de la suprafața pământului, fie de proprietari, fie de hoții de lemne. Dar, mai mult decât atât, subliniază Christoph, ”am salvat mii de hectare de păduri virgine fără nicio protecție legală și sute de animale sălbatice, protejate în fondurile de vânătoare pe care le gestionăm, unde nu se practică nici vânătoarea sportivă, nici pentru trofee”.

”Suntem atacați de oamenii care câștigă din acest masacru, dar avem haine groase și nu ne oprim să facem ce credem că e drept”

Nu a fost deloc ușor, ne-a explicat Barbara, să răzbească prin hățișul legislativ, printre colții mentalităților și comportamentelor iresponsabile, printre tentaculele corupției, care au împresurat ca niște cari pădurile României.

De fapt, cât s-a crezut că proiectul lor e unul ”normal”, adică vor intra în pădure cu topoare, nimeni n-a comentat nimic. Lucrurile au degenerat în momentul în care a fost clar că nu vor tăia copacii. De la teorii ale conspirațiilor – că ne cumpără străinii, că ne exportă pădurea – și până la zvonuri împrăștiate obsesiv în comunități – că vor începe proiecte de minerit (aur, uraniu), că vor ridica țarcuri pentru urși pentru a-i vâna, că vor construi pârtii de schi etc., chiar denigrări și atacuri efective, de nimic n-au fost feriți. Dar nu s-au lăsat doborâți. Miza lor era prea mare și prea nobilă ca să renunțe. ”Nimeni nu credea că suntem doar un proiect de conservare. În comunitățile locale erau mulți oameni care ne respectau și care credeau că e o treabă bună ce facem. Dar au fost și oameni care au făcut orice să ne îngreuneze proiectul, în majoritate oameni care câștigă din tăieri (legal sau ilegal) de copaci. Câteodată denigrările lor au avut succes, acolo unde lumea nu ne cunoaștea și le era ușor să distribuie fake news-uri. Dar unde am fost și suntem activi, unde lucrăm cu comunitățile locale, vedem că tot mai mulți oameni înțeleg ce facem și înțeleg că e ceva pozitiv și pentru ei”.

De exemplu, în comune precum Dâmbovicioara, Rucăr, Lerești, Valea Mare – Pravăț, Stoinești, Cetățeni, Runcu, Moroieni, soții Promberger și fundația pe care o conduc colaborează foarte bine cu autoritățile locale și au o relație bună cu localnicii.

La nivel macro însă, și Christoph, și Barbara sunt conștienți că defrișarea pădurilor pare de neoprit în România. Cum văd ei acest ”masacru”? Cine și cum ar trebui să acționeze pentru stoparea acestui fenomen? Ce pierde România lăsând pădurile la mâna samsarilor și hoților de lemne? ”Pierdem toți. Pierdem un mediu sănătos, pierdem bucurie, pierdem ceva care mai este foarte special în România. Ceva ce alte țări au pierdut deja și care poate să fie o bază de dezvoltare sustenabilă și sănătoasă. Dacă nu oprim acest masacru, pierdem sufletul țării! Da, noi suntem atacați personal de oamenii care câștigă din acest masacru, dar avem haine groase și nu ne oprim să facem ce credem că e drept”.

”Mafia lemnului găsește mereu portițe și le folosește”

Și cel mai drept li s-a părut să replanteze sute de hectare (până acum peste 700, asta însemnând aproape 2 milioane de puieți) defrișate ilegal. Practic, cu ajutorul comunităților, au creat păduri noi acolo unde ani de zile hoții de lemne au distrus nestingheriți. ”Este un început nou pentru un viitor mai bun”, apreciază Cristoph. Și rezultatele ar fi fost și mai bune dacă legislația românească ar fi fost ”mai preietenoasă” cu fondul forestier. ”În permanență trebuie să ne regândim strategia, totul este un flux permanent, cu condiții care se schimbă periodic. Legislația nu este proastă, doar că tot lasă niște portițe, pe care mafioții imediat le găsesc și le folosesc. Și prea mulți politicieni sunt implicați direct sau indirect în tăieri de păduri”.

Cristoph și Barbara nu s-au lăsat intimidați însă, miza era uriașă, proiectul lor fiind cel mai mare, unic în Europa. Puteau face mai mult?

”Cred că ce a reușit echipa noastră este un succes extrem de mare. Dar da, tot se putea mai mult. Astăzi ne gândim că, dacă puteam să cumpărăm mult mai multe păduri acum mai bine de 10 ani, le puteam salva. Multe păduri s-au tăiat în timp, păduri seculare, care pot fi recreate în sute de ani. Mă doare fiecare copac care e tăiat și mă gândesc mereu dacă nu puteam să salvăm mai mult”, ne-a mărturisit Christoph, extrem de deranjat de indiferența decidenților care privesc nepăsători la masacrul pădurilor.

”Vrem ca Munții Făgăraș să devină Parc Național, cel mai mare din Europa”

Și totuși, în ciuda părerilor de rău, privind în urmă, silvicultorul german, îndrăgostit iremediabil de pădurile României, recunoaște impactul imens pe care proiectul lor l-a avut asupra Munților Făgăraș: ”Am pornit doi oameni, acum 13 ani, cu o viziune total nebună, și am ajuns o echipă de 90 de oameni, dedicați, care lucrează zi și noapte pentru a realiza această viziune. Filantropi din toată Europa donează foarte mulți bani pentru această viziune, iar Comisia Europeană o prezintă ca model pentru multe zone. Obiectivul nostru final este ca Munții Făgăraș să devină Parc Național, cel mai mare din Europa. Vrem ca oamenii locului, comunitățile locale să trăiască bine în și din acest parc, astfel încât comunități din toți Munții Carpați să copieze acest model cu succes. Îmi doresc ca România să devină un lider global în conservarea pădurilor, să fie un exemplu pentru grija pe care o are față de pământurile și pădurile sale ”.

Viziunea despre care vorbește Cristoph se referă la crearea unei zone protejate cu natură sălbatică de talie mondială în sudul Carpaților românești, suficient de mare ca să permită existența unor populații semnificative de carnivore mari și să permită, de asemenea, desfășurarea proceselor evolutive naturale. Proiectul include situl Natura 2000 Munții Făgăraș, Parcul Național Piatra Craiului și Munții Leaota, formând un total de peste 250.000 ha. Mai mult, fundația se implică și în crearea unei economii verzi în jurul Munților Făgăraș, în beneficiul biodiversității și al comunităților locale. Odată ce proiectul va fi finalizat, acest nou parc național va fi o zonă sălbatică de clasă mondială, un exemplu de conservare în Europa și cel mai emblematic parc național de pe continent. Cristoph confirmă că, în cele din urmă, proprietatea terenurilor se va întoarce în domeniul public, în regim de protecție permanentă, sub forma acestui Parc Național.

Doug Tompkins, primul susținător, Hansjoerg Wyss, primul donator

Conservation Carpathia a fost înființată, conform site-ului fundației, de 12 filantropi conservaționiști, cu scopul de a opri tăierile ilegale de pădure, precum și pentru a conserva o suprafață mare a pădurilor din Carpați, sub forma unei zone complet protejate, pentru generațiile viitoare. Lucru posibil prin cumpărarea terenurilor și cesionarea drepturilor de vânătoare, pentru protecția completă a tuturor elementelor naturale, din bani privați și publici.

Prima persoană care a înțeles proiectul, își amintesc soții Promberger, a fost Doug Tompkins (fostul om de afaceri și fondator de proiecte de conservare imense în Patagonia). El i-a avertizat însă să fie conștienți că, dacă pornesc un astfel de proiect, să fie și pregătiți, pentru că vor fi atacați într-un mod grosolan și groaznic. Cristoph și Barbara și-au asumat riscul, știau că aceasta este regula jocului. Știau că, indiferent unde în lume, când cineva lucrează la un astfel de proiect e atacat dur de cei care câștigă din exploatarea naturii. Prima persoană care i-a ajutat efectiv însă, a fost Hedi Wyss, sora lui Hansjoerg Wyss, unul dintre cei mai mari filantropi de pe glob. ”E a fost prima persoană care a crezut în noi”, ne-a povestit Cristoph. Miliardarul american Hansjoerg Wyss (născut în Elveția) a fost primul care s-a implicat financiar, dar după el, alți și alți ecologiști miliardari, dedicați acțiunilor de conservare de pe toată planeta, i-au urmat exemplul, convinși de frumusețea și unicitatea Munților Carpați.

”Aveam senzația că trăiesc în paradis, dar trebuie să stau toată ziua înăuntru”

Așa cum spuneam la începul acestui articol, soții Promberger locuiesc în Șinca Nouă și au două fiice, Enya și Cora. L-am întrebat pe Cristoph dacă România e cea mai bună alegere și pentru ele, pentru educația lor, dacă școala românească e o opțiune viabilă.

În primii 4 ani, fetele au mers la școala generală din Șinca Nouă, a spus Cristoph, apoi au început home-schooling, o variantă aleasă la modul practic: următoarea școală germană era la peste o oră depărtare de casă. ”Cu 2 ore pe drum în fiecare zi, cu teme și meditații, nu rămânea deloc timp pentru copii, ca ei să beneficieze din plin de zona unde cresc. Aveam senzația că trăiesc în paradis, dar trebuie să stau toată ziua înăuntru. La home-schooling, copiii terminau lecțiile în 5 ore, și le râmâneau celelalte 7 ore pe zi să mergem cu caii peste fânețe și prin păduri, să se întâlnească cu animale sălbatice, pe scurt să învețe despre viață. Enya are acum 18 ani, e de 2 ani în Germania, urmează să termine liceul. Nu a avut deloc probleme la școală. România a fost cea mai bună soluție, pentru că nu i-am furat copilăria. A avut 7 ani extraordinari aici, la Șinca, și s-a dezvoltat frumos, într-o persoană extrem de socială, implicată și echilibrată”.

Cora e încă acasă, în ultima clasă de home-schooling, iar peste un an, o să meargă tot în Germania. Nu are nici un dubiu, tot așa de bine o să fie, este convins Christoph.

 

Și totuși, să lași confortul și civilizația oricărui oraș din Germania sau Austria și să te muți într-un sat din România… ”Vedeți, pentru mine nu contează confortul, străzi asfaltate sau alte condiții. Le-am avut în Germania la maxim și, credeți-mă, oamenii nu sunt mai fericiți acolo. Importantă este calitatea vieții, nu confortul. Și, vă spun sincer, calitatea vieții este mult mai bună unde locuim noi acum, decât în Germania sau într-un oraș. Avem o natură fantastică în jurul nostru, avem aer curat, liniște, un peisaj frumos, câteodată un urs în grădina (adevărat, asta pentru noi este viață de calitate). Avem mâncare sănătoasă și bună, din grădina noastră și de la animalele noastre. Pot să mă uit la stele și la lună seară de seară, fără poluare luminoasă. Trăiesc doar o singură dată, nu există un mai târziu. Și aici noi trăim foarte frumos”.

Poate și pentru că, prin comparație, explică Cristoph, acum realizează mult mai mult și ce s-a pierdut în țările din vest. ”Merg cu alți ochi prin natură, văd că o fâneață în Germania este un deșert ecologic, fără flori, fără fluturi, fără păsări. Văd că o pădure în Germania a fost redusă la un simplu magazin de lemn, că e o pădure tare bolnavă, că și-a pierdut sufletul. Dacă pădurea își pierde sufletul, și oamenii o să-l piardă. Suntem acasă aici, am trăit jumătate din viața mea aici (Barbara chiar a trăit mai mult decât jumătate și copiii noștri aproape toată viața). Suntem aici pentru că vrem să fim aici. Dacă se termină proiectul, continuăm la un alt nivel, la scară mai mare, la alte zone, să fie cât mai mult din Munții Carpați protejat pentru oameni și natură”.

Ce i-ar determina să plece, totuși, din România?

”Dacă natura e distrusă și în România și nu mai avem această calitate a vieții pe care o avem acum, doar atunci am pleca. Pentru că atunci și românii își vor pierde sufletul. Fără natură, fără oamenii frumoși de care ne-am înconjurat, atunci n-ar mai fi niciun motiv să stăm. Dar nu o să se întâmple asta. De asta împreună cu câteva mii de români luptăm: ca pădurea, oamenii și țara să nu-și piardă sufletul”.