Constantin Lăcătușu: „În alpinism, aproape întotdeauna o iei de la zero“

În mai s-au împlinit 24 de ani de când alpinistul Constantin Lăcătușu a ajuns pe Everest. Este primul român care a reușit performanța de a înfige tricolorul pe cel mai înalt vârf al lumii. A sărbătorit această aniversare cu o nouă expediție în Munții Himalaya din care s-a întors recent.

A fost o expediție atipică în care români veniți din Viena, Bruxelles, București sau Târgu Neamț au făcut ad-hoc echipă pentru a escalada muntele și a-și explora limitele. „Expediția noastră și-a atins și ultimul obiectiv, Island Peak (6189 m), vârf ușor sub aspect tehnic, dar ideal pentru scopul nostru. (…) Deși grupul s-a format ad-hoc am reușit să funcționăm ca o echipă pe toată du­rata expediției – iată că și românii pot fi uniți sub același țel comun! Ne întoarcem acasă cu misiunea îndeplinită, de inițiere în alpinismul himalayan și de descoperire a unei culturi unice“, declară alpinistul pe pagina sa de Facebook, pe care a descris filmul expediției.

Între două escalade, dacă nu pregătește următoarea expediție, are preocupări absolut normale: duce copiii la școală sau la munte, merg cu toții cu bicicleta, cu caiacul sau la schi, joacă baschet în curte, tenis, face antrenamente, cursuri de alpinism, derulează proiecte de mediu și infrastructură pentru turismul de aventură. După 30 de ani, Ticu Lăcătușu a reușit să redeschidă la Piatra Neamț școala de alpinism, în cadrul Clubului Montan Român. Mai mult decât tehnici de escaladă, aici se deprind educație montană, ecologică, esențiale în formarea unor oameni responsabili care să se reapropie de natură. E o formă de mentorat necesară la orice vârstă.

Regretă că nu a făcut mai mult în domeniul geofizicii, în meseria pentru care se pregătise. Cum însă, după revoluție, compania la care lucrase în București s-a dezintegrat, iar colegii s-au risipit care încotro, a fost nevoit să se reorienteze profesional spre alte domenii: management în turism, educație și protecția mediului. Și din alpinism a făcut o profesiune de credință.

Se spune că muntele smerește fiindcă orice sminteală este imediat pedepsită. Despre marii alpiniști ai lumii se spune, în general, că ar fi OAMENI BUNI. Muntele simte omul bun?

Alpiniștii, chiar și cei „mari“, sunt și ei oameni, cu bune și cu rele. Toți au loc pe munte, fie mari, fie mici, fie mai buni sau mai puțin buni. Muntele le acordă tuturor aceeași șansă. Apoi, diferența vine tot de la noi, oamenii. Dacă tratăm muntele cu respect sau nu, dacă știm să profităm de șansa oferită. Cei mai mulți alpiniști, dar nu doar ei, știu să respecte muntele fiindcă el le oferă acea senzație unică de libertate.

Care e opusul lui OM BUN pe munte? OMUL NE-BUN? Cum sancționează muntele omul care nu e bun?

Muntele îți oferă libertate. Ce înseamnă să fii liber pe munte, dar nu numai pe munte? Să poți face aproape orice atât timp cât ai un triplu respect: 1. pentru natură; 2. pentru semenii tăi (coechipieri sau nu); și 3. pentru regulile jocului și regulile locului (să acționezi con­form regulilor scrise sau nescrise specifice sportului pe care îl practici și să respecți în același timp comunitatea și tradițiile locale). Dacă nu reușești acest lucru, nu mai ești așa de bun. Și poți fi pedepsit drastic, mai devreme sau mai târziu, exact când te aștepți mai puțin.

Care e relația unui alpinist optmiar cu Dumnezeu?

Alpiniștii au șansa de a fi foarte aproape de Dumnezeu, mai ales pe vârfurile de peste 8000 m (sunt doar 14, toate în Himalaya). Când ești aproape de capătul puterilor, ai nevoie uneori de o energie suplimentară care te-ar putea ajuta. Dacă ești acceptat de divinitate, poți găsi acea energie miraculoasă sau poți ieși cu bine din situații ex­treme. Realitatea e că, la greu, mai toți oamenii își descoperă, brusc, relația cu divinitatea și îl invocă pe Dumnezeu.

Cine crede lumea că sunteți?

Cei mai mulți știu că sunt primul român care a urcat pe Everest. Unii încă mai cred că aș fi un superman, alții, la polul opus, consideră acest lucru aproape o banalitate. Între cele două extreme există toate variațiunile posibile.

Cine sunteți, de fapt?

Sunt un tip aproximativ normal, dar cu un mare apetit de aventură, pasionat de munte și experiențe insolite, mereu gata de noi proiecte și escapade. Pentru mine obiectivele nu sunt doar alpinistice, sunt la fel de atras de natură și specificul comunităților locale, de turism verde și protecția mediului, de educație montană.

Care e povestea dv. preferată?

Nu am o poveste preferată. Am trecut prin prea multe încercări de tot felul. Pentru mine, importantă e povestea completă. Una dintre cele mai dure încercări a fost chiar în prima expediție himalayană, pe Broad Peak (Pakistan) în 1992. Vremea a fost oribilă, ninsori interminabile, furtuni și avalanșe. Colegii mei au plecat cu toții acasă și am rămas singur în tabăra de bază, cu un cort și un sac cu merinde. Și cu o motivație extremă de a continua, deși nu știam că pot face față fizic și psihic barierei celor 8000 m. În final, am reușit, a fost singura ascensiune din acel an pe Broad Peak; la asaltul final am format un mic grup alături de doi americani și trei spanioli.

Ce înseamnă pentru dv. „să o iei de la zero?“

Partea frumoasă în alpinism este că aproape întotdeauna o iei de la zero. Experiența contează enorm, dar, ca să ajungi în siguranță pe vârf și înapoi la bază, trebuie de fiecare dată să rezolvi alte situații și să iei deciziile adecvate, în funcție de conjunctură, vreme, starea zăpezii, coechipieri, alți alpiniști, situații neprevăzute. Din acest motiv, două ascensiuni, chiar pe același munte sau pe același traseu, nu sunt niciodată la fel.

Cum e prietenia la 8000 de metri?

Prietenia bazată pe experiențe intense împreună, la bine, dar mai ales la greu, ar trebui să fie profundă și durabilă. Dar nu este specifică cotei 8000 și nici măcar alpinismului. Depinde de la om la om și poate fi influențată de o sumedenie de conjuncturi în care prietenia este pusă la încercare. Pentru mine contează o astfel de relație și toți partenerii mei de ascensiuni au un loc aparte.

Când v-a fost cel mai greu?

Au fost momente sau chiar perioade grele în multe expediții. Parcursul meu alpinistic nu a fost un marș triumfal, nu am fost scutit de situații dintre cele mai dificile, greu de ierarhizat.

Dacă v-ați putea întoarce în lumea aceasta ca ființă sau lucru, care ar fi acela?

Cred că m-aș mulțumi cu Ticu Lăcătușu. Mi-aș retrăi viața, cu cel puțin aceeași pasiune. Dacă acest lucru nu ar fi posibil, m-aș mulțumi și cu Roger Federer.

Unde și când v-ar fi plăcut cel mai mult să trăiți?

Îmi place că trăiesc acum și aici și am prins destul din ambele lumi separate de anul de grație 1989. Deși nu sunt un fan al tehnolo­giei, sunt curios ce urmează și în acest domeniu.

Care este bunul dv. cel mai de preț?

Nu știu dacă există. La cât călătoresc, poate că pașaportul. Ar mai fi micile piese de echipament sau suveniruri din diverse expediții, dar niciunul, cred, nu se detașează ca fiind „cel mai“.

Care credeți că e culmea disperării?

Eu sunt o persoană foarte pozitivă și îmi place să caut o ieșire din orice situație. Nimeni nu ar vrea să atingă o asemenea „culme“. Ar trebui să nu mai ai încredere în nimeni, nici măcar în tine, și să pierzi motorul principal al vieții, speranța.

Ați văzut de multe ori moartea cu ochii. Vă mai e frică de ea?

Nu sunt un kamikaze, iar frica e un sentiment normal, omenesc, mai ales când te expui dincolo de anumite limite, într-un sport riscant prin definiție. Important este să conștientizezi pericolele specifice unui anumit obiectiv alpinistic și odată asumată ascensiunea, senzația de frică trebuie ținută sub control și compensată prin prudență, curaj bine dozat, decizii rapide și adecvate situației. Bineînțeles, toate acestea țin de nivelul de pregătire tehnică și fizică și mai ales de experiență. Cel mai complicat este atunci când, în fața unui pericol iminent, ai foarte puține soluții sau chiar deloc. Orice ai face, rămâi în voia sorții, de exemplu când ai de-a face cu furtuni năprasnice, avalanșe, alunecări de teren și căderi de pietre, trăsnete sau traversezi de unul singur un ghețar cu crevase adânci mascate de o ninsoare proaspătă.

Ați participa la Maraton Ultra? Ce vă deosebește de Tibi Ușeriu, Horia Colibășanu și Alex Găvan, de exemplu?

Toți avem în comun spiritul de aventură. Eu, Horia și Alex suntem atrași de aventurile pe verticală și mai ales de cota 8000. Știu că și aventurile pe orizontală sunt destul de provocatoare. În 2010, timp de o lună, am traversat Groenlanda pe schiuri, 650 km pe gheață, fără drumuri, asistenți sau sprijin din exterior. Dar nu aș mai face așa ceva. Horia și Alex sunt alpiniști din altă generație, dar avem aceleași idealuri legate de modul de abordare a giganților din Himalaya, într-un mod cât mai sportiv, fără oxigen artificial, fără șerpași de altitudine. Mie îmi plac însă și vârfurile mai mici, dar mai izolate, exotice, puțin cunoscute sau interesante din punct de vedere tehnic. Așa am reușit unele tra­see în premieră sau chiar piscuri neurcate de alții înainte.

E mai dură viața pe munte sau la altitudini „normale“? Ce e mai greu de suportat în viața de zi cu zi, aici, la altitudini cotidiene?

Există similitudini pe ambele fronturi fiindcă, până la urmă, tot viață e. Iar lupta primordială e mai ales cu tine însuți, cu pro­priile slăbiciuni, lucru valabil mai ales pe munte. Dacă te ridici la înălțimea muntelui, atunci lupta devine egală. La înălțimi „co­tidiene“ poți avea însă multe alte surprize, oricât de pregătit ai fi. Sunt mai multe amenințări incontrolabile și, de cele mai multe ori, trebuie să depășești obstacole care nu depind de ceea ce faci tu, dar trebuie să le suporți consecințele. În alpinism, în sport, se pune mare preț pe fair play. Viața de zi cu zi este, din păcate, altfel. Asta nu înseamnă, însă, că etica sportivă trebuie abandonată în afara arenei, dimpotrivă. Doar pe bază de fair play și respect se poate construi o societate sănătoasă.

---

Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 258 – iunie 2018. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!