Dan Lungu, scriitorul care a dat o nouă dimensiune succesului. Cioplitorul de povești
Construiește personaje emblematice, memorabile, cu un realism dur, aproape dureros, dar, totodată, cu o delicatețe și o profunzime ce denotă o cunoaștere temeinică și a frământărilor sociale și civice dar și a firii umane.
Subiectele abordate și perspectiva complexă din care le prezintă, cu dileme, vulnerabilități, contraste, fluiditatea cu care povestea lui curge în spațiu și timp, curajul de a scoate de sub preș întâmplări și trăiri pe care mulți ne-am strădui să le păstrăm ascunse, stilul viu, vibrant i-au adus recunoaștere națională și internațională – este printre cei mai apreciați, vânduți și traduși (în 15 limbi) autori români contemporani.
Fin explorator al societății, al comportamentelor și mentalităților, poate fi considerat un scriitor punte între trecut și prezent, între generații și pături sociale, între românii și străinii interesați de România. Raiul găinilor, de exemplu, a fost patru luni în topul vânzărilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar ediţia germană a fost declarată, în decembrie 2007, cartea lunii în Germania.
Însă cel mai cunoscut roman al său rămâne, incontestabil, Sînt o babă comunistă, una dintre cele mai traduse cărţi româneşti de după 1989. Cu cinci ediţii publicate în România şi traduceri în Franţa, Ungaria, Austria, Polonia, Spania, Italia (două ediţii), Bulgaria, Turcia (două ediţii), Croaţia, Norvegia, SUA şi Ucraina, plus o ecranizare și mai multe spectacole de teatru și balet în țară și străinătate, Sînt o babă comunistă rămâne una dintre cele mai de succes povești ale literaturii postdecembriste. Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 15 ani de la lansare, a apărut și o ediție aniversară.
Sunt convinsă, l-ați recunoscut deja pe Dan Lungu, una dintre cele mai puternice voci ale noii generații de scriitori, totodată sociolog (cu studii postdoctorale desăvârșite la Sorbona), conf. univ. dr. la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fost director al Muzeului Național al Literaturii Române Iași și co-fondator al Festivalului Internațional de Literatură și Traducere – FILIT.
Pentru calitatea, ineditul și impactul scriiturii sale, Dan Lungu a fost recompensat, de-a lungul timpului, cu numeroase premii literare. Mai mult, în 2011, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres pentru contribuţii la îmbogăţirea patrimoniului cultural.
În recuzită cu toate cele patru pălării – sociolog, profesor, scriitor și fost senator, Dan Lungu este invitatul meu într-un nou interviu din seria Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Iată-ne la sfârșitul încă unui an… Al treilea în care a trebuit să facem față unor provocări ce păreau imposibile atunci când a început numărătoarea aceasta. Pandemia, apoi războiul, crizele ne-au scos din rutine și au produs frământări complexe. Astăzi, vă pun la dispoziție un ecran imaginar și vă rog, în calitate de sociolog, să proiectați pe el cele mai importante secvențe din care să înțelegem cele mai valoroase lecții pe care le-am învățat în acești trei ani.
Complicată provocare! Grupurile, colectivitățile, popoarele nu digeră imediat întâmplările. Experiența proaspătă nu trece imediat în lecție învățată. Există o perioadă de decantare, de asimilare. Sigur că sunt multe lucruri care se schimbă sub imperiul presiunii imediate – mai ales în contexte puternice, cu urgențe majore, cum sunt cele legate de sănătate publică sau de securitate națională ori personală -, dar ele nu rămân neapărat așa, chiar dacă lucrează prin consecințe.
Întâmplarea face că am ținut un soi de jurnal chiar la începutul pandemiei. Sunt interesante aceste observații la cald, unele analitice, altele foarte intense emoțional. Cred că este interesant pentru cititori să redau câteva note de atunci, care conțin și o serie de lecții:
* Criza de sănătate publică a anihilat-o pe cea politică, dar o prefigurează pe cea economică. Specialiștii sunt de acord că va urma o criză financiară atipică, pentru care nu suntem tocmai pregătiți, pentru care nu avem o experiență anterioară pe care să o folosim în căutarea soluțiilor. Tocmai de aceea, am găsit potrivită expresia ”criză de sănătate publică cu simptome financiare”. Cei care se pricep sunt prudenți cu scenariile de viitor, în timp ce mulți dintre cei care n-au habar de economie prevestesc apocalipsa. Am senzația că trăim un experiment. Prioritatea este salvarea vieților, aici toată lumea este de acord. În privința salvării economiei, vocile distonează. De la să crape ordinea economică a capitalismului, până la să facem totul pentru salvarea economiei. Prăbușirea financiară, dacă nu e ținută în frâu, va face loc crizei sociale. De la șomaj tehnic la șomaj endemic. Poate că aici e punctul în care stânga și dreapta pot cădea de acord că lucrurile trebuie rezolvate din vreme.
* Nu mă plictisesc. Nu am sentimentul de vacanță. Chiar dacă lucrez de acasă, de la distanță, este foarte multă treabă. Mi-e greu să-i înțeleg pe cei care se plâng că nu au ce face. Asta vine, poate, și din faptul că sunt obișnuit cu izolarea. Pentru un scriitor – mai ales pentru un romancier – nu e nimic neobișnuit să stea izolat o lună, două și să tragă din greu. Poate că e o bună ocazie să înțeleagă și alții munca scriitorului. E aspră, la fel ca a cioplitorului în piatră, ca a marinarului sau medicului de la urgență. Nu e doar stare de grație sau bucurie nesfârșită, ci și trudă, multă trudă.
* Epidemia va trece. Nu știm cât va dura, dar cu siguranță va trece. E important să învățăm cât mai mult din această experiență. În aceste zile, epidemia ne forțează să găsim soluții pentru comunicarea la distanță și digitalizare până la cel mai înalt nivel, pe care altfel nu le-am fi căutat. Președintele face consultări cu partidele parlamentare în teleconferință, primul-ministru conduce, izolat fiind, guvernul, ia decizii în ședințe cu miniștri aflați la distanță, STS-ul caută o modalitate prin care parlamentarii pot vota din teritoriu. E o experiență care nu va lăsa neschimbată politica din România.
Printre altele, mă gândesc la descentralizare. De câte ori am lansat în discuții ideea ca ministerele și agențiile guvernamentale să funcționeze în diferite orașe din România, tocmai în ideea descentralizării, mereu mi s-a adus contraargumentul imposibilei comunicări instituționale. Coronavirusul ne arată că se poate și că în calea acestui fel de descentralizare stau mai degrabă comoditatea, lipsa de creativitate și interesele de tot felul.
* Lecția de ecologie a Coronavirusului: aerul din marile orașe a devenit respirabil, iar în apele Veneției pot fi văzute bancuri de pești.
* De mult îmi doresc un moment în care să pot recupera din lecturi. Deși nu e ceea ce așteptam, el a venit în oarecare măsură, iar eu sunt nepregătit. Aș fi vrut să citesc poezie, multă poezie românească din ultimii cincisprezece ani, fiindcă se întâmplă mutații interesante de sensibilitate, iar poezia are acul indicator cel mai fin. Numai că vremurile sunt agitate, iar rafturile mele cu poezie nu au ținut pasul. E timp mai degrabă de recitit, atât cât este. Cărți groase, cu atmosferă puternică, cu focus pe paginile pe care am făcut cândva notații. Lectura nu poate fi tihnită – fiind cu ochii mereu pe știri și pe intervenții publice -, dar e hrănitoare. Robert Musil, ”Omul fără însușiri”. Mintea e deopotrivă atentă la ce se întâmplă în țară și preocupată de ce va urma. Citesc articole scurte de analiză, cântăresc argumentele. Este important să ne gândim la viața de după epidemie, să facem planuri de viitor, să ne construim modele de înțelegere și previziune. Caut textele de analiză aride, cu concepte sofisticate, care nu simplifică excesiv realitatea. Nu cred în cei care știu totul și te lămuresc din două cuvinte. Nuanțele nu doar că umblă la acordurile fine ale înțelegerii, dar ele sunt cele care îți pot reda în mod onest speranța. Din păcate, presa românească e zgârcită în astfel de analize.
* Copiii fac școala la distanță. Sunt mai multe platforme online care și-au pus la dispoziție serviciile. Până să se opteze pentru una dintre ele, au făcut împreună cu diriginta un grup de Whatsapp. La un moment dat, vine Filip și-mi spune: Ce ciudat e când ne strigă doamna pe Whatsapp: ”Liniște în clasă, copii!
* Stați în casă! Stați în casă! Stați în casă! Pentru foarte mulți dintre noi, e singurul ajutor pe care îl putem da, dar unul mult mai prețios decât pare la prima vedere. Nu-i înțeleg pe bătrânii care spun ”la vârsta mea nu mai contează, pot să mor” și ies din casă pentru orice fleac, nici pe diasporenii care, abia întorși, dau de băut la cârciuma satului sau își etalează smocul de bancnote la supermarket.
* Telemuncă, teleșcoală, telemedicină…Societatea nu va mai fi la fel, cu bune și cu rele. Eu deja simt că munca de acasă atentează la intimitate și la tihnă. Dincolo de avantajele certe, miros pericolul ca acasă să nu te mai simți acasă, ci într-o cabină de comandă.
* Urmărim imaginile cu sute de sicrie de la Bergamo. Nu mai încap în biserici, nu mai încap în cimitir. Cu ajutorul camioanelor sunt duse în localitățile învecinate. Filip, întreabă cumva timid și înspăimântat: Fiindcă nu s-au spălat pe mâini?! În mod normal, aș fi izbucnit în râs. Acum, nu. Există un umor ciudat în situațiile limită, care nu poate fi exteriorizat decât cel mult la rememorare.
Când notez toate aceste lucruri, încă nu știm cât va ține epidemia și care va fi amploarea ei. Incertitudinea face parte din viața noastră de zi cu zi.
Apoi a urmat războiul și incertitudinea în loc să scadă a sporit, iar posibilitatea ca un dement să folosească armele nucleare nu este de natură să ne liniștească deloc. Să reținem solidaritatea europeană și americană de a apăra valorile democrației și libertății, precum și valorile de oameni simpli care au primit la graniță refugiații ucraineni cum au putut ei mai bine.
Dar în calitate de profesor universitar, acum, că sunteți din nou față în față, cum simțiți studenții? Îi percepeți a fi mai pregătiți pentru imprevizibil?
Am învățat cu toții deopotrivă că învățământul online are virtuțile sale, dar și că întâlnirea față în față nu poate fi înlocuită cu nimic. Cred într-un sistem hibrid de învățare online/fizic, un model care se coace acum. Am văzut studenți de anul doi care nu se întâlniseră niciodată față în față. Se uitau stingheri unii la alții, deși lucraseră în echipe online. Plusurile și minusurile trebuie puse farmaceutic în balanță.
Și totuși, v-am invitat în acest interviu cu pălăria de scriitor, unul dintre cei mai valoroși ai literaturii contemporane. Așa că vă supun încă unui exercițiu și din această ipostază. Nu știu dacă v-ați gândit la asta, dar vă rog acum să o faceți. Redați primul fragment dintr-un ipotetic roman, marca Dan Lungu, a cărui poveste se concentrează în România anilor 2020 – 2022. Așadar, dacă ați scrie o carte, ea ar începe așa:
”Salut, prieteni, iată că am revenit. N-o să vă spun de ce am lipsit atâta vreme, chiar dacă unii dintre voi muriți de curiozitate, pot pune pariu!”
Ar avea ca personaj principal pe…
Leep, personajul principal din ”Vlogger la 13 ani”. (n.m. – ”Vlogger la 13 ani” este un alt roman reper, decupat din realitate, de data aceasta pandemică, un fel de – spunea Dan Lungu – amintiri din copilărie, adaptat tinerei generații de nativi digital și care îl are drept ”coautor involuntar” pe Filip, fiul său preadolescent)
Și ar avea titlul…
”Principiul viselor comunicante” (probabil…)
De fapt, în realitate, ce roman aveți acum în lucru? Aveți o listă de teme în așteptare?
Întotdeauna am 3-4 proiecte de roman în cap, pe care le documentez. Adun informații ani de zile. Uneori se întâmplă să renunț la câte unul dintre ele sau să-l contopesc cu altul. Ori să-l transform radical. Dar, din când în când, consider că unul dintre proiecte este suficient de copt și mă apuc întins la scris, habotnic, câte 10-12 ore pe zi. După care urmează rescrierile, vreo două sau trei. Și uite așa trec anii…
Există o temă, un subiect, un roman pe care v-ați dori neapărat să-l scrieți dar nu vă considerați suficient pregătit? Nu știu… considerați că încă mai aveți încăperi neexplorate din el și așteptați să-i vină timpul?
Întotdeauna există încăperi neexplorate. Fiecare dintre romanele mele a încercat să ajungă într-o zonă nouă. Cred că talentul prozatorului – care este foarte diferit de talentul poetic – numără printre ingrediente, alături de empatie, simțul dialogului și altele, și această capacitate de a intra în camere neexplorate. Am o temă istorică amplă care nu-mi dă pace, dar pentru care deocamdată nu sunt pregătit. Mai meditez, mă mai documentez…
V-ați trăit cei mai frumoși ani în epoca de aur și în zbuciumul primilor ani de după. De aceea este și atât de prezentă perioada aceasta în scrierile dvs. Însă, grație talentului dvs, anii aceia au personaj reprezentativ: Emilia Apostoae aka baba comunistă. O eroină ”oglindă” a unei perioade tumultoase economic, social și civic. Vă așteptați ca Emilia să prindă atât de bine la public? Vă așteptați ca acest roman să devină unul de referință, ba mai mult, să aibă o ediție aniversară, după 15 ani?
Când am scris cartea, nici prin cap nu mi-a trecut că ar putea să aibă un asemenea succes. Și cred că asta e bine. Privind retrospectiv, putem desprinde, desigur, unele concluzii. ”Baba comunistă” este emblematică pentru nostalgia paradoxală după o perioadă dificilă din istoria noastră, pentru perdanții postcomunismului, pentru dezamăgiții perioadei de tranziție. În acest sens, experiența ei sintetizează un tip de emoție și de raportare la trecut care a marcat tot Estul Europei după căderea dictaturilor. În același timp, întruchipează sinceritatea, frământările identitare oneste și privirea nuanțată asupra trecutului recent, fără a încerca să justifice ceea ce e de nejustificat. Este o persoană simplă, dar relevantă. Cartea are un ecou teribil în rândul tuturor generațiilor și la toate orientările ideologice, fiindcă, zic eu, este profund umană și echilibrată. Apoi mai are ceva acest roman: o puternică convertibilitate în diverse ramuri ale artei, de la film la teatru și balet, ceea ce a făcut ca personajul principal să se bucure de o mare popularitate, nu numai de cea a publicului cititor.
Aș continua cu o observație aplicată pe ediția aniversară a cărții: dincolo de ecourile critice, ea este însoțită de o serie fotografii din spectacole și de texte scrise special cu această ocazie de către traducători, regizori, actori sau manageri și funcționari culturali, persoane implicate în traseul cultural al acestei cărți. Toți acești oameni și mulți alții pe lângă ei au contribuit la ceea ce este Sunt o babă comunistă! în acest moment, adică mult mai mult decât era când a ieșit acum 15 ani din tipar. Dacă vorbim de succes, atunci o parte însemnată a acestuia li se datorează. Ideea care se impune cu evidență este că, de fapt, succesul este o construcție colectivă și nu un fenomen declanșat instantaneu de un autor care apare călare pe un cal alb. Cu cât persoanele care apar pe traiectoria cărții sunt mai profesioniste și mai creative, cu atât rezultatul este mai ieșit din comun, în sensul cel mai bun. Lanțul celor implicați este lung și el începe de fapt cu oamenii din editură, de la referenți și redactori de carte, până la „fetele“ sau „băieții“ de la grafică, promovare și vânzări. Romanul meu nu face excepție, bună parte din succes se datorează unor oameni profesioniști, de toată isprava, iar apariția multora dintre ei în ediția aniversară este o mare bucurie și o recunoaștere binemeritată a contribuției lor. Din păcate, într-o cultură focalizată pe autorul singular, adesea se estompează acest efect de construcție colectivă a întreprinderilor culturale, fie că vorbim de o carte, un film, un concert sau o expoziție, deși în cazul acestora din urmă caracterul colectiv este mai evident. O altă observație privește chiar modul cum este perceput „succesul“ unei cărți. Cel mai adesea el este raportat la numărul de exemplare vândute, adică într-o perspectivă economică, legată de piață. Apoi se adaugă numărul cititorilor, deși metodologia de măsurare a lui este mult mai problematică. Desigur, se adaugă numărul cronicilor pozitive scrise de critici, jurnaliști culturali sau bloggeri, adică cititori profesioniști sau avizați. Sunt indicatori „obiectivi“ uzuali. Deși Baba comunistă nu stă deloc rău la aceste categorii, senzația mea este că succesul ei are și alte dimensiuni și că în general „succesul“ este un fenomen mai complex. E de despicat firul în patru pe această temă, dar nu e locul aici. În privința Babei, aș adăuga la dimensiuni convertibilitatea ei în alte ramuri ale artei (teatru, film) și în alte spații culturale (traduceri), precum și capacitatea de a influența discursul pe o temă majoră. Nostalgia paradoxală a Emiliei Apostoae echilibrează, nuanțează, umanizează discursul despre comunism, fără a încerca în vreun fel să-i justifice atrocitățile. În momentul apariției romanului, efectul de nostalgie pentru trecutul apropiat nu era pomenit decât cu jumătate de gură și cu sentimentul culpabilității. A introduce o temă nouă relevantă în literatura contemporană și a ajunge în discursul public pe o temă majoră, de interes, sunt, cred eu, ingrediente ale succesului acestei cărți.
Cum ați regăsit-o pe Emilia după 15 ani? Mai are savoare și consistență?
Emilia vine mereu cu surprize, de la o generație la alta de cititori. Am multe dialoguri cu cititorii pe mail sau pe rețelele de socializare, nu doar la lansări sau lecturi publice. Așa se face că pot remarca o serie de recurențe în mărturisirile și reacțiile celor ce au citit cartea. Una dintre cele mai frecvente teme aduse în discuție de cei tineri, care n-au prins vremurile dictaturii sau erau prea mici pentru a-și aminti ceva, este că lectura acestui roman i-a ajutat să-și înțeleagă mai bine părinții și să le tolereze mai ușor nostalgiile care li se păreau absurde. E o funcție de facilitare a comunicării între generații, pe care, evident, n-am avut-o nicio clipă în minte în acest fel atunci când am scris povestea bătrânei Emilia. Din partea persoanelor în vârstă, reacțiile sunt mult mai diversificate, dar una dintre cele mai pregnante și care pe mine m-a emoționat este aceea că se simt înțelese și nu judecate, că am scris ceea ce ele însele ar fi vrut să zică, că sunt bucuroase că astfel de lucruri sunt spuse cu voce tare. Nici funcția aceasta de reprezentare, de voce a masei perdanților revoluției nu am avut-o în vedere, deși perspectiva înțelegerii „din interior“ a nostalgicilor este una asumată. Într-o cu totul altă categorie intră mărturisirea unui angajat la o multinațională, care mi-a citit cărțile în traducere franceză înainte de a veni în România, pentru a înțelege mai bine mentalitatea locului. Din câte am înțeles, era o lectură recomandată de trainerul care le pregătea instalarea aici. Nici această funcție de facilitare a imersiunii într-un spațiu cultural, de familiarizare a antreprenorilor cu contextul n-a fost în vreun calcul.
Dacă ați face un sondaj printre propriile sentimente și trăiri din momentul ”facerii” acestui roman și creionării personajului, ce căsute ați bifa? a) o despovărare de amintiri; b) o eliberare de preaplin; c) o datorie de a îndemna la neuitare; d) altele.
În primul rând am vrut să înțeleg. Să înțeleg fără să fiu nedrept, fără să judec cu lipsă de măsură. Să înțeleg fără să legitimez atrocități și crime. E complicat, e ca mersul pe sârmă.
Ați cochetat și cu politica, știu că ați ieșit dezamăgit din ea. Dacă fiica Emiliei v-ar întreba, astăzi, de ce se tot încăpățânează dreapta politicii românești să-și dezamăgească constant electoratul, dând astfel motive întemeiate nostalgicilor să rămână captivi în argumentele Emiliei, ce i-ați răspunde?
În politică eu am intrat la invitația micuțului partid ”Pentru Iași”, condus de Andrei Postolache, cu puțin timp înaintea alegerilor. Aveau nevoie de nume credibile pentru listele parlamentare, așa mi-au spus. Mi-au propus poziția unu la Senat, dar fără șanse grozave. ”Pentru Iași”, fiind un partid local, urma practic să mergem la alegeri pe lista noului partid al lui Nicușor Dan – de nivel național și mai sonor – USR. Lucrasem cu oameni din echipa lui Andrei și aveam încredere în ei, eram pe aceeași lungime de undă. Le-am spus: intru în politică doar ca să fac ceva pentru cultură. Mă gândeam și la FILIT, firește.
În mod absolut natural, activitatea mea parlamentară a fost focusată pe cultură și educație. Sunt mândru de ea. În urma interpelării către Ministrul Culturii am obținut corelarea indemnizației de merit pentru oameni de cultură, de știință și sportivi de performanță cu salariul minim, ducând la mărirea ei. Apoi, sunt foarte mândru, de un proiect legislativ al meu, adoptat după terminarea mandatului, la 3 iunie 2021 în Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, pentru promovarea și sprijinirea culturii scrise. Proiectul stabilește și că autoritățile și instituțiile publice pot organiza, singure sau în parteneriat cu ONG-uri sau societăți, programe de rezidențe de creație în domeniul culturii scrise. Bursele de creație vor putea acoperi cazarea, utilitățile pentru spațiul de cazare și un onorariu, acordat lunar sau pentru întreaga perioadă a rezidenței. Astfel, scriitorii vor putea beneficia de sprijin din partea autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a instituțiilor publice și sub forma burselor de creație, pe lângă bursele de studiu și granturile de studii și călătorie, în țară și în străinătate. Ca autor care mi-am scris bună parte din cărți în rezidențe literare occidentale, am ținut foarte mult să obțin un cadru legal românesc prietenos pentru practica rezidenților, care să țină organizatorii și finanțatorii cât mai departe de șicanele Curții de Conturi.
N-aș lăsa deoparte nici proiectul meu de suflet, campania ”Până hăt de carte!”, de donație către bibliotecile din mediul rural. Cu sprijinul echipei de la cabinetul parlamentar, căreia îi mulțumesc și aici, am reușit să duc 15.731 de volume în 35 de comune și două centre de plasament. Când a început învățământul online din pricina pandemiei, la țară era jale. Până să vină vreun sprijin de la autorități, în două luni, cu echipa de la cabinet am strâns 18 laptopuri, 7 PC-uri, 6 tablete, 3 telefoane, pe care le-am distribuit, cu ajutorul bibliotecarilor și învățătorilor, unor copii defavorizați din mediul rural.
Între timp, ”Pentru Iași” a dispărut, iar USR-ul de acum este mult prea departe de cel în care am intrat. În 2020 mi-am dat demisia din partid. Nu regret această experiență politică, doar sunt melancolic – dezamăgit de șansa istorică pe care a ratat-o USR-ul, șansa generației noastre, de a propune un nou mod de a face politică și de a reforma România. Generația celor școliți în afară, a intransigenților civic și a spiritelor democratice nu a reușit să construiască o democrație internă de partid. Desigur, sunt filiale unde lucrurile stau mai bine sub acest aspect, dar la nivel central și în filiala ieșeană lucrurile sunt ireparabile. De ce s-a întâmplat asta este o discuție mult prea lungă pentru a o expune aici.
Cum se reflectă în culisele editurilor efervescența de la FILIT Iași?
FILIT este un adevărat fenomen. Nu demonstrează doar că literatura poate face un adevărat spectacol, cu mii și mii de participanți, ceea ce părea de neconceput în România până acum 10 ani, dar este și un accelerator social de gust literar și dragoste pentru lectură. La FILIT cresc cititori. Mai mult, se dezvoltă împătimiți și profesioniști ai cărții. Efervescența FILIT ajută editurile nu doar la vânzări, ci și la crearea de viitori profesioniști, de la redactori de carte la PR cultural, de la traducători la librari și organizatori de evenimente literare. FILIT-ul pompează energie și pasiune în întreg câmpul literar.
V-am trecut prin toate ipostazele: sociolog, profesor, om politic, scriitor. Multe pălării… Cine sunteți însă seara, după ce le aninați pe toate într-un cui și rămâneți pur și simplu: Dan Lungu. Ce vă împlinește, definește, ce vă motivează și vă dă energie, dincolo de cărți și cele patru ipostaze publice?
Sunt cel care se joacă cu copiii, care face mâncare pentru cei dragi sau pentru oaspeți, care își sună părinții să vadă ce mai fac. Nu în ultimul rând, cel care citește în tihnă până se întunecă afară și nu se poate desprinde de carte pentru a aprinde lumina.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 281
Pentru abonare, click aici
