Darius Prodan, ”nebunul” care ”hrănește” Zalăul cu teatru, de pe o scenă din paleți, amenajată în curtea bunicilor

O provocare lansată în joacă la ora de franceză, de un copil neastâmpărat, elev în clasa a VI-a, dintr-o școală oarecare din muncipiul Zalău. O lecție despre teatrul francez, o idee (spune el, acum) trăsnită: ”Doamna, eu vreau să mă fac actor!”, și o replică neinspirată: “Tu și teatrul? Tu și cultura? Vaca și baletul!”. Și asta a fost tot!

Astăzi, la 10 ani distanță de acest dialog, copilul neastâmpărat își câștigă existența din joc și replici. Este absolvent de teatru, masterand la două specializări în cadrul Universității ”Lucian Blaga” Sibiu (ULBS) și actor al Teatrului Național Radu Stanca Sibiu (TNRS). Nu cu normă întreagă, ce-i drept, dar asta doar pentru că, între timp, și-a stabilit o altă misiune principală, aceea de a oferi teatru. Și nu oricum, și nu oriunde, și nu oricui! Ci într-un mod complet inedit, dintr-un spațiu neconvențional (curtea bunicilor), de pe o scenă complet ieșită din tipare (e construită din paleți), unei comunități subnutrite cultural. Cumva o misiune ce părea la fel de imposibilă, ca și ideea de acum 10 ani, cu un obiectiv greu de atins: să cultivi gustul pentru frumos și să ridici prin artă un oraș, oricât de mic și fără viitor ar părea, sau ar fi.

Copilul neastâmpărat are acum 22 ani. Numele lui este DARIUS PRODAN, e fondatorul Asociației ”Pro Teatru” și inițiatorul proiectului “Curtea Artiştilor – Teatru pentru toate vârstele”, un proiect complex, ce presupune, pe lângă spectacole săptămânale de teatru ori concerte, și multe alte activităţi culturale sau ateliere de lucru adresate atât tinerilor și copiilor, cât și adulților.

 

Ieri, 1 iulie, pe scena neconvențională din Curtea Artiștilor s-a ridicat din nou cortina și s-a dat start celei de a treia stagiuni, Teatrul de vară – 2020.

Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu, Florin Piersic Jr, Ada Milea ori Alex Ștefănescu sunt doar câteva nume mari ce vor performa în această vară pe scena din paleți pe care, în 2018, Darius a ridicat-o pentru prima dată în curtea bunicilor săi din Cartierul Traian, în încercarea de a da culoare micului oraș în care viața culturală se rezuma la 3 sau 4 evenimente pe an. Acum, curtea bunicilor lui Darius găzduiește și 8-9 evenimente pe săptămână, și, de cele mai multe ori, e aproape neîncăpătoare.

 

Nu e ușor, categoric, recunoaște și el. Dar e frumos și motivant să se dăruiască pasiunii sale, teatrul, orașului natal, Zalău, și comunității din care face parte. Una căreia, până acum, nu s-a găsit niciun ”nebun” să-i ofere ceea ce îi lipsea aproape cu desăvârșire: cultura. Și apoi, ”ce altceva în afară de teatru să fac? Nu știu să fac altceva și mai ales nu cred în altceva”.

Un actor puțin grăbit

Când am aflat povestea ta, primul lucru la care m-am gândit a fost: ce știu eu despre Zalău? Mi-am dat seama că știu: un laminor și o fabrică de anvelope. Ce însemnă însă pentru tine Zalău? Cred că are ceva special, din moment ce nici viața de student, nici frumusețea Sibiului nu te-au putut ține departe de el…
Cred că pentru oricine locul natal are o însemnătate specială. Zalăul este locul în care am copilărit, am crescut și “am învățat” primele emoții. Mulți spun că este un oraș special și atipic. Eu cred că este un oraș cu potențial, dar în care nimeni nu mai crede. M-am lovit și mă lovesc de descurajări și îndemnuri la tot pasul: “De ce vrei să te îngropi aici?”; “Pleacă la București, acolo se dă ora exactă în teatru”; “De ce nu pleci din țară?”; “Te lupți cu morile de vând aici și ai să mori de foame”. Pentru mine este însă centrul lumii mele, în care orice este posibil, chiar dacă lumea mă consideră un visător. Îi știu toate străduțele, secretele și locurile. Iubesc orașul și m-am hotărât să fac pentru oamenii de aici ceea ce nimeni nu a fost atât de “nebun” nici măcar să viseze.

Dacă eu aș vrea să vin de la București, pentru 2 – 3 zile, de exemplu, s-o văd pe Maia Morgenstern cum performează pe o scenă (urăsc acest cuvânt, dar trebuie să-l folosesc) de provincie, în aer liber, cum aș putea să-mi încarc restul timpului?
Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău este obligatoriu de vizitat. Pur și simplu nu te aștepți să găsești un astfel de muzeu într-un oraș precum Zalăul. Castrul Porolissum la câțiva km de Zalău este și el de neratat. Tot în Zalău avem a II-a cea mai mare biserică reformată din Europa de Est. Sunt multe lucruri de “vizat”, din păcate nu sunt activități culturale care să dea viața acestor spații.

Chiar așa, Zalăul n-a avut niciodată teatru – clădire de sine stătătoare – și trupă? Unde și în ce fel și-au luat locuitorii doza de cultură?
A fost o încercare prin ’90 parcă, nu aș vrea să greșesc. Atunci s-a înființat o trupă de amatori, dar care nu a rezistat mult. În rest, mai veneau teatrele din Cluj-Napoca și Oradea, uneori de la București. Ansamblurile folclorice și spectacolele de muzică populară atrăgeau mult public, dar acum oamenii vor și altceva. Au lipsit oamenii cu inițiativă din sectorul teatral și, în lipsa acestora, fiecare instituție a încercat să suplinească pe cât posibil această nevoie de teatru.

Acum există viață culturală în Zalău? Cât de intensă este?
Din 2018, de când am început noi, s-a jucat mai mult teatru în Zalău decât s-a jucat de la revoluție până atunci. Pe lângă spectacolele organizate de noi, apar acum și alți oepratori culturali care organizează evenimente aici – lucru care mă bucură nespus. A venit vremea ca Zalăul să iasă din lista de orașe defavorizate cultural. Când am început să organizăm primele evenimente se jucau în Zalău 3-4 spectacole de teatru pe an. Doar noi organizăm vara aceasta, în contextul pandemiei, 3 spectacole pe săptămână. Împreună cu ceilalți operatori culturali și instituțiile am organizat și 8-9 evenimente pe săptămână. Asta din 2018 până acum. Mi se pare un mare progres, dar nu vreau să mă opresc aici.

Cum ai identificat nevoia de teatru? Ai avut un public țintă sau ai zis că trebuie și… ce o fi o fi…
În Zalău era nevoie de absolut orice eveniment. Din păcate nu a existat un public de teatru niciodată, acum începem ușor, ușor să ne formăm unul. Am început această aventură de manager cultural fără să știu cu ce se mănâncă. Totul a pornit dintr-o nevoie de a face, nu am stat foarte mult să calculez la început. Calculele s-au făcut pe parcurs.

Totuși, de unde ideea de teatru în aer liber? De ce nu ai închiriat sau cerut o sală autorităților?
Așa cum am spus, nu avem săli de teatru în Zalău. Avem o Casă de Cultură a Sindicatelor uriașă – aprox. 600 de persoane. Nu îmi plac evenimentele grandioase și de asemenea, nu avem public pentru săli atât de mari. Cine să îmi dea mie sală? Un tânăr de 20 de ani, dă buzna în biroul primarului și spune că are nevoie de o sală pentru că vrea să facă teatru la Zalău. Nici eu nu mă credeam, dacă eram în locul dumnealui. Au mai avut idei și planuri mulți, oameni cu mai multă experiență de viață, și tot nu le-a reușit.

Așadar…
Bunicii mei sunt plecați în Italia, au o casă cu o curte generoasă în Zalău. Am știut clar ce vreau să fac, nu am mai stat să aștept nimic de la nimeni. Am construit rapid o scenă, am împrumut niște scaune, am vorbit cu 3 trupe de actori, am făcut câteva afișe – și asta a fost. Am vrut să le arăt oamenilor că se poate face teatru oriunde și că trebuie să acționăm, nu să stăm să așteptăm ca statul să ne dea “condițiile ideale”.

Ce au spus bunicii când ai cerut permisiunea să le ”invadezi” locuința? Dar părinții tăi? Ce cred despre toate acestea?
Încerc să nu vorbesc mult cu familia despre ceea ce fac. E doar teatru în capul meu și nu vreau să îi aglomerez. Plus că ne vedem rar, chiar dacă stăm în aceeași casă. Lucrez la proiecte între 12 și 16 ore pe zi, de luni până duminică. Când stăm să discutăm, nu îmi place să vorbim despre asta. Una peste alta, au toți o părere bună. Bunicii și-au dorit să mă susțină mereu. La început credeau și ei că e “o joacă” de a mea, deoarece fiind plecați de mult timp în Italia, în mintea lor am rămas băiatul de 5 ani, care mereu inventează un joc pentru petrecerea timpului liber. Probabil că încă e adevărat. Acum au văzut că ceea ce fac nu e doar o joacă și mă susțin cu tot ce pot, inclusiv cu spațiul pe care îl dețin.

Ce a fost cel mai greu de trecut în tot ce a însemnat organizare? Ai fost tentat să renunți vreodată?
Au fost multe momente grele. Momente de umilință, venite din partea unor oameni prea închiși să înțeleagă ce vreau să fac. Am fost evitat, chiar trimis “la muncă, nu la cerșit”, când mergeam să caut sponsorizări. Cel mai greu era când încheiam tot la 3-4 noaptea, și la 6 dimineața suna alarma de trezire. A fost greu. Am avut gânduri să renunț, dar ceva din mine îmi spunea “Deci, până la urmă, oamenii care îți spuneau că nu ai să reușești au avut dreptate?!…”. Imediat mă puneam pe picioare și porneam cu un elan și mai mare.

Care a fost reacția autorităților locale când le-ai prezentat propunerea/proiectul tău?
Le-am prezentat mai multe proiecte. Unele mai bune, alte mai proaste. Mi-au zâmbit frumos și mi-au spus să o luăm pas cu pas, că este greu, că nu se poate să realizez așa ceva. M-au dat afară pe ușă, am intrat pe geam, prin podea și prin acoperiș. Cred atât de mult în aceste proiecte, încât nu mă las până nu obțin ceea ce am nevoie ca să le implementez.

Cum identifici trupele/actorii pe care îi inviți? Cum răspund ei la ideea de a juca într-o curte? Îi plătești?
În primul an a fost cel mai greu. Era august, toată lumea era în concedii. Eu nu știam pe nimeni. Am sunat niște oameni și, din recomandare în recomandare, am găsit trei trupe. Anul trecut, deja aveam legăturile formate, anul acesta totul a explodat. Am fost bombardat de oferte atunci când am anunțat că deschidem. Toți artiștii sunt plătiți. Și aici, primul an a fost iarăși mai greu, pentru că am vrut să fac totul cu intrare gratuită. Aveam nevoie de 4.500 de lei să plătesc actorii, să cumpăr materiale pentru scenă și să amenajez cât de cât. Nici nu știam cum arată atâția bani. Am luat orașul de la un capăt la altul, ușă cu ușă, birou cu birou, pentru a cere sponsorizări. Și am reușit. Acum ne susținem din bilete, ne ajută Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, atragem sponsori și depun proiecte pentru finanțări. Încă nu e suficient, dar sunt optimist.

Povestește-mi puțin și despre curte…
Curtea este aproape de centru, la 3-4 minute de mers pe jos. Am făcut multe reparații, de la garduri, la gazon, pământ pentru îndreptarea locului. Artiștii pe care i-am întâlnit însă au fost foarte deschiși să joace aici. Spațiul are o emoție specială, pentru că, pe lângă bani, am investit mult timp și energie. Și asta se simte când pășești acolo.

Cum reacționează spectatorii la ideea de bilet de intrare?
Reacționează bine. Păstrăm niște prețuri decente, cu mult sub valoarea reală a spectacolelor. Evenimentele cu intrare gratuită sunt rar apreciate de spectatori. Nu sunt adeptul evenimentelor gratuite, doar dacă sunt gândite special pentru comunități defavorizate. În rest, atunci când nu există bilet, oamenii nu pun preț pe spectacol.

De fapt, scopul proiectului nu este să nască un teatru aici. Teatrul e doar un mijloc, pentru a face orașul acesta un oraș plăcut, din care tinerii să nu mai plece.

Ce sfaturi ai pentru un tânăr care ar vrea să facă același lucru într-un alt capăt de țară?
Am să îi dau același sfat pe care l-am primit și eu: Apucă-te! Nu aștepta nimic de la nimeni, nici sfaturi, dar, mai ales, ajutor. Dacă o să vină, o să fie bine primit, dar trebuie să fii pregătit și în cazul în care nu vine. Rareori ajutorul vine din prima. Poate să dureze o lună, poate să dureze 5 ani, dar crede în ceea ce faci și succesul o să apară. Trebuie să poți să arzi pentru asta. Dacă nu poți, mai bine încearcă să faci altceva. Este foarte greu, dar foarte frumos în același timp.

Când ai pus la punct toate detaliile și ai anunțat primul spectacol… Ce așteptări aveai? Care erau riscurile? De unde curajul de a ți le asuma?
Mă așteptam clar la mai multă lume. Am avut 100-130 de oameni, dar în capul meu credeam că o să dea buluc, că oamenii așteaptă cu nerăbdare teatrul. Nu a fost așa. Chiar dacă își doreau, eu nu știam atunci cum se face promovarea. Atunci mi-am dat seama că e mult mai complicat decât am crezut. Erau riscuri mari, dar nu le-am calculat. Putea să nu vină nimeni, putea să plouă, puteam să nu strâng toți banii să plătesc artiștii. Nu m-am gândit la riscuri prea mult, m-am gândit la rezultate.

Cum au reacționat oamenii?
Prima oară am organizat un spectacol de improvizației cu trupa Improstory de la Petroșani. Oamenii râdeau și se simțeau bine. Am fost fericit că am reușit să fac măcar atât pentru ei și atunci am zis: Da! Asta vreau să fac!

La ce ai renunțat ca să pui acest proiect pe picioare? Cine ți-a fost aproape, te-a încurajat, te-a susținut?
Am transformat serile în dimineți și week-end-urile în începuturi de săptămână. Nu pot să spun că am renunțat la tot timpul meu liber, pot să spun că l-am oferit cu plăcere. Am primit oferte să plec în alte orașe să lucrez acolo. Nici nu am vrut să aud. Familia și prietenii au fost mereu aproape. Profesorii de la facultate. Mult ajutor am primit însă de la oamenii pe care i-am cunoscut pe parcursul proiectului: regizori, oameni de presă, dramaturgi, actori – în general oameni implicați în dezvoltarea societății. Nu știu. Au fost piedici, dar am sărit peste ele. Pur și simplu nu aveam timp să îmi întorc capul să văd cine e “vinovatul”. Nu le-am băgat în seamă și nu am stat să le comentez.

Fast forward:

Actorul preferat este… Greu. Constantin Tănase probabil. Ne și asemănăm cu teatrele noastre de vară

Piesa de teatru preferată este… Trei Surori

Dramaturgul preferat este… Cehov și Marin Sorescu.

Am știut că vreau să fiu actor… în clasa a 6-a

Cel mai frumos moment din studenție a fost când… am jucat spectacolul pentru licență – Love Stories.

Piesa de teatru în care trebuie să joc neapărat este… Iona – dar peste mulți ani.

Personajul pe care trebuie să-l joc în viața aceasta este… Iago

M-aș simți pe deplin împlinit în carieră dacă… fac măcar 20% din ce îmi propun.

Dacă aș putea să mă întorc în timp… aș face totul exact la fel.

Când eram copil îmi plăcea să… spun glume și poezii.

Dar uram să… nu fiu băgat în seamă.

Cea mai frumoasă amintire care mă leagă de scenă este… Love Stories

Care sunt valorile în care crezi?
Timpul nu înseamnă bani. Banii înseamnă timp. Dar timpul poate să însemne mult mai mult.

Ce trăsătură de caracter te-a ajutat cel mai mult în viață?
Insistența. Curajul. Încăpățânarea

Dar abilitate?
Abilitatea de a mă face plăcut.

Ce altceva ți-ar fi plăcut să faci dacă n-ai fi ales teatrul?
Peisagistică.

Ce hobby-uri ai? Cum te relaxezi?
Ieșirele cu cei dragi sunt relaxante. Dezbaterile. Îmi plac hobby-urile constructive, care mă provoacă.

La acest moment, care e cea mai mare dorință a ta?
Nu îți spun, că nu se mai îndeplinește.

Ce planuri de viitor ai… personale și profesionale.
Mergem înainte cu proiectele din Zalău. E mult de muncă și în Zalău și peste tot în țată. Pe plan personal, vreau să termin cele două masterate și să fac un doctorat. Apoi, mai vedem.

Și…. ai o mustăcioară retro, foarte haioasă. Face parte din personajul tău sau iubești acest stil și crezi că te reprezintă…
Este materializarea încăpățănării mele. Și un semnal, când mă vezi, că ești pe cale să vorbești cu un om puțin, puțin… diferit.