DESENÂND am devenit tot mai CETĂŢEAN

Când aţi ales să faceţi ce faceţi astăzi? V-a impulsionat cineva, aţi avut un vis sau a stat totul sub semnul hazardului?

În cazul meu a fost un proces lung şi întortocheat început pe la 6-7 ani, când am fost dat la un cerc de desen la Casa Pionierilor. De acolo, în clasa a V-a, la Liceul de artă, facultatea, supravieţuirea în societatea cenzurii, revoluţia, libertatea de expresie, presa politică locală şi deschiderea artistică internaţională… Toate astea mi-au modificat nu doar desenul, ci şi felul cum gândesc desenul. Practica pe care o am azi e rezultatul tuturor acestor faze care au curs una din alta ori s-au contrazis una pe alta. Întotdeauna am vrut să fac altfel decât restul lumii… Arta mea e ţintită şi pentru director, şi pentru portarul muzeului de artă. Am vrut să vorbesc tuturor prin desene. Să fiu popular, dar nu populist. Mi-au trebuit vreo 20 de ani ca să descopăr cum şi cam de 15 fac ce-am descoperit. Cu fiecare proiect, cu fiecare desen, cu fiecare nou context învăţ şi progresez… Înaintez metodic din proiect în proiect. Am făcut sute de expoziţii şi încă îmi place enorm să desenez.

„Nu mă pot pune la comun. Nu mă pot organiza pe orizontală.” Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat rămânând în afara sistemului și a pieţei de artă din România?

Cred că mă refeream la imposibilitatea lucrului artistic în echipă. Conceptual şi vizual, eu sunt un singuratic. Nu-mi plac colectivele. Dar mă solidarizez cu mulţi artişti şi proiecte şi şeruiesc destule pe internet sau fizic, în discuţii publice sau private. Particip din solidaritate la proiecte, întrucât ştiu că prezenţa mea sau numele meu ajută. Dau din experienţa mea gratis oricui are nevoie. Dar nu mă las anexat sau colecţionat.

[…] Nu e vorba despre piaţa de artă din România, care este la început şi confundă încă licitaţia bruscă cu cota obţinută în ani. Nu aparţin ierarhiilor monetare locale. Eu sunt parte din sistemul internaţional al artei contemporane. Sunt un marginal in the mainstream, adică expun în mari muzee şi la bienale, dar fac o artă care se şterge şi nu se vinde la următorul târg de artă. Desenez ferestre şi spaţii pierdute de arhitecţi prea deştepţi… Reinventez locuri şi poziţii artistice care încă păstrează un soi de radicalism al ideilor. Încă nu am devenit marfă.

În România ocup un loc în afară, în sensul că nu depind de instituţiile de stat sau private. Îmi fac singur regulile. Nu există spaţiu de artă vizuală în Sibiu? Nu-i nimic, mi-am găsit un zid. În ţară, colaborez cu grupuri activiste, cu şcoli de ştiinţe politice, cu platforme critice sau spaţii ocupate de artişti. Dar am relaţii cordiale cu colecţionari, galerii comerciale sau bienale şi colaborez punctual la orice proiect progresist. E o faună mai interesantă şi mai vie decât singurul muzeu de artă contemporană, obosit şi trist, prins între Catedrală şi Parlament.

Nu depind nici de colecţionari, nici de curator, nici de directori, de-aia sunt liber să colaborez sau nu cu toată această lume. În România încerc să ajut la formarea unui sistem şi, în timp ce el se stabileşte, ajut şi la formarea alternativei şi criticii lui. Nu degeaba am fost invitat să ilustrez cartea celebrei teoreticiene Claire Bishop apărută acum un an-doi, care critică muzeele de artă mondiale şi trasează viziunea acestor instituţii în secolul 21.

Aţi simţit vreodată că militantismul unui desen al dv. contează cu adevărat?

Protestul fizic în stradă nu poate fi înlocuit de nimic. Ce poate face desenul este să supravieţuiască în semn al respectivului protest, mult timp după ce protestul s-a încheiat sau a fost uitat. […] Acum, revenind la întrebare, da, unele dintre desenele mele au contat, pentru că au atins nervii sociali ai multor oameni. Protestul Gezi Park din Istanbul în 2012, Salvăm Roşia Montană în 2013, Habitat for Humanity, Iaşiul iubeşte teii, Campania Fără bordURĂ etc. Au contat pentru cei care le-au purtat ca pancarte sau pentru mine, care le-am făcut. Desenând am devenit tot mai cetăţean.

Sunteţi foarte apreciat în străinătate şi prea puţin cunoscut în ţară…

În cazul meu acest tip de afirmaţii este mai puţin valabil… Anul ăsta am primit un premiu internaţional (Rosa-Schapire-Kunstpreis, de la Kunsthalle Hamburg) şi două naţionale (de la Radio România Cultural şi CeRe Participare), adică e doi la unu pentru naţional. Ha-ha!

Ştii, eu sunt foarte activ în România. Fac numeroase prezentări publice şi workshop-uri în tot felul de medii neartistice, fac expoziţii la Suceava, Craiova şi Satu Mare, desenez non-stop un zid la Sibiu în spaţiul public care este vizitabil 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână de 6 ani. De 27 de ani ilustrez un săptămânal politic bucureştean, fac proiecte editoriale – desene în cartea Cristinei Modreanu despre teatrul politic, social şi queer din România sau în cartea de politică externă a lui Armand Goșu –, particip la festivaluri de teatru, dans şi literatură. Până la sfârșitul anului 2016 voi fi conferenţiat la Braşov, Bistriţa şi Bucureşti. Iar la Sibiu, ce să zic, că sunt implicat în ceva săptămânal… Cu alte cuvinte, sunt recunoscut până peste poate. Mai mult nici nu trebuie şi nici nu pot face faţă.

[…] Poate te referi la alt gen de recunoaştere… la cel de „vedetă” mondenă de mass media, de genunchiul broaştei?… Ei, la ăla nici nu vreau să ajung. Nu vreau ca lumea să mă cunoască pentru că am succes de piaţă şi nici pentru că am picioare lungi. Artiştii vizuali nu sunt atât de populari ca tenismenii, actorii sau comentatorii TV. Poate nici n-ar trebui. E suficient că un desen de-al meu, publicat pe Facebook, e recunoscut fără semnătură, în lumea toată.

„Nu-mi plac colectivele. Dar mă solidarizez cu mulţi artişti şi multe proiecte şi şeruiesc destule pe internet sau fizic, în discuţii publice sau private. […] Dau din experienţa mea gratis oricui are nevoie. Dar nu mă las anexat sau colecţionat.” – Dan Perjovschi

Articol preluat din nr.233/decembrie 2016 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare click aici