Dr. Horațiu Ioani, singurul neurochirurg din România atestat de Colegiul Regal Britanic. Acolo unde excelența se măsoară în microni, iar pacientul este, mai întâi de toate, om

Într-o lume ideală, nimeni nu ar trebui să aștepte după un diagnostic, după un tratament, după o șansă la viață. Dar lumea nu e ideală. Așa că, Dr. Horațiu Ioani luptă să o facă mai bună, zi de zi, pacient cu pacient.

Spune că, dacă ar avea o baghetă magică, ar șterge fără ezitare timpul pierdut în așteptare, nesiguranța și teama care vin la pachet cu drumurile nesfârșite prin sistem. Dar nu are o baghetă magică. Așa că face tot ce este omenește posibil pentru a câștiga timp acolo unde fiecare secundă contează.

Este unul dintre cei mai buni neurochirurgi din România, supraspecializat în tumori cerebrale și chirurgie spinală. Este și singurul neurochirurg din România atestat de Colegiul Regal Britanic. Dar, mai presus de toate, este medicul care crede că intervenția chirurgicală ar trebui să fie ultima soluție. Recunoaște deschis că cea mai mare reușită a sa nu este doar să exceleze în sala de operație, ci să-și ajute pacienții să se recupereze fără a ajunge acolo.

Evident, nu întotdeauna acest lucru este posibil. Însă atunci când bisturiul rămâne singura opțiune, dr. Horațiu Ioani nu vede doar un caz medical pe masa de operație. Vede un tată, o mamă, un soț, o soție, un copil. Și știe că fiecare decizie pe care o ia nu afectează doar pacientul, ci o întreagă familie. De aceea, crede cu tărie că, în această meserie, nu îți poți permite decât „să fii foarte bun”.

„Nu m-am văzut niciodată făcând altceva”

Există oameni care își aleg o meserie și oameni care sunt născuți pentru ea. Dr. Horațiu Ioani face parte, fără îndoială, din cea de-a doua categorie. Ce l-a făcut să simtă, fără ezitare, că medicina este calea sa? „Tatăl meu este medic, poate asta m-a influențat, dar nu am simțit niciodată ca o obligație să duc tradiția mai departe. Nu m-a împins familia de la spate. Pur și simplu a fost ceva care a ieșit din mine. Nu m-am văzut niciodată făcând altceva.”

Și nu a fost vorba doar despre medicină. A fost clar neurochirurgie. Drept urmare, încă din anul III de facultate, și-a petrecut mult timp pe secție, a mers în gărzi, a urmărit intervenții chirurgicale, studiind fiecare detaliu, trăind intens fiecare moment. Nu era doar curiozitate. Era chemare: „Mi-a plăcut, nu a fost o simplă întâmplare… De asta simt că a fost singura opțiune”.

A ales România

Putea să rămână în Marea Britanie, unde s-a supraspecializat și a profesat mai bine de șapte ani. Putea să-și continue cariera, deja strălucitoare, în acel sistem medical de elită. Totuși, a ales să se întoarcă acasă. Și a avut norocul să ajungă într-o echipă extraordinară: medici tineri, formați în străinătate, hotărâți să aducă schimbarea în sistemul românesc.

Astăzi, Dr. Horațiu Ioani conduce Secția de Neurochirurgie a Spitalului Clinic Colentina, una dintre cele mai performante secții de neurochirurgie din țară, atât din sectorul de stat, cât și din privat. Secția este dotată cu echipamente de ultimă generație și beneficiază de un personal specializat și instruit în străinătate, dar și în marile centre universitare din țară. În cadrul acestei secții, se realizează intervenții din domeniul neurochirurgiei craniene, tumori hipofizare, dar și tumori medulare, deformări și degenerări ale coloanei vertebrale. Toate aceste intervenții sunt efectuate minim-invaziv. Dar, poate, cel mai impresionant lucru este că aici se realizează operații în care pacientul rămâne conștient, ghidând neurochirurgul în timp real.

Fără baghetă magică, dar cu soluții reale

Activează și în sistemul privat de sănătate, dar visul său a fost mereu același: să scurteze drumul pacientului către tratamentul potrivit. Așa a luat naștere Medicentrum, „platforma #1 de telemedicină în România”, care a reușit să deschidă uși acolo unde distanțele păreau greu de trecut. Prin ea, pacienții pot ajunge astăzi la specialiști de top, indiferent unde s-ar afla.

Medicentrum nu este doar un răspuns la o nevoie urgentă din sistemul medical românesc, ci o revoluție în felul în care oamenii pot avea acces la îngrijire. Scurtează așteptarea, elimină bariere și aduce medicina mai aproape de cei care au cea mai mare nevoie de ea.

Cum poate tehnologia să rescrie viitorul neurochirurgiei? Cum e să operezi acolo unde fiecare micron contează? Ce rămâne în urma unui medic bun, dincolo de pacienții salvați, după o zi istovitoare? Dar, mai ales, ce contează cu adevărat atunci când halatul alb rămâne măcar pentru câteva ore deoparte?

Aflăm de la Dr. Horațiu Ioani în cel mai nou episod din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Sunteți singurul neurochirurg din România atestat de Colegiul Regal Britanic. Dincolo de titlu, ce înseamnă acest lucru pentru dumneavoastră? Ce căi noi a deschis pentru dumneavoastră acest statut?

Sunt singurul neurochirurg cu atestat de la Colegiul Regal care practică în România. Să obțin acest titlu a însemnat probabil cea mai importantă creștere a mea ca medic și devenire ca neurochirurg. Învățam și vedeam cum devin mai bun, cum se leagă lucrurile. Să mă pregătesc pentru examen a fost ceva transformator.

Nici nu visam să obțin acest statut, dar mentorul meu din Marea Britanie m-a încurajat. A contat enorm. Fiindcă nu eram în programul de rezidențiat britanic, iar ca să dau acest examen final, care este foarte greu, am avut nevoie de semnăturile unor profesori importanți. Acești oameni au văzut cum operez și au garantat pentru mine, că merit și pot. Vă dați seama că nu îi puteam dezamăgi!

Iar nu certificatul în sine, ci procesul de pregătire pentru a-l obține mi-a recalibrat ideea despre învățat. Despre studiat. Niciodată nu am trecut prin ceva nici măcar similar ca intensitate și nivel în toată viața mea. A ridicat standardul și am văzut cât de bine se simte să fii exact acolo, cu ei.

Astăzi, ce vi se pare mai greu, să ajungi un neurochirurg de elită sau să te menții printre elitele acestei profesii?

La cum evoluează lucrurile, nu cred că se poate o parte fără cealaltă. E greu să ajungi, e greu să te menții. Degeaba ai ajuns, dacă nu te-ai menținut. Dar trăim vremuri atât de interesante, încât abia aștept să văd ce va urma.

Mulți medici care, ca și dumneavoastră, au ales să se întoarcă în România după experiențe de formare și specializare în străinătate au recunoscut că s‑au lovit de rigiditatea și orgoliile sistemului medical de stat. Pentru dumneavoastră cum a fost întoarcerea, integrarea?

Cred că am avut noroc să ajung pe o secție înființată de medici tineri, formați și ei în străinătate, reveniți cu gânduri constructive în România. Întotdeauna omul sfințește locul, iar asta e valabil și în ziua de azi. Sunt recunoscător pentru colegii pe care i-am avut și pe care îi am.

Neurochirurgia este despre precizie de microni, despre decizii luate într‑o fracțiune de secundă, dar și despre un antrenament mental uriaș. Cum trăiește un neurochirurg cu povara fiecărei decizii? Cum se iau decizii atunci când toate opțiunile sunt riscante?

Prin educație și antrenament, înveți să măsori riscul și să nu îți asumi sau să ți-l asumi pe cel mai mic. Nu e la ghici. E ceva ce înveți, te-ai antrenat, e foarte important să ai încredere că poți lua cea mai bună decizie pentru pacient. Este o presiune uriașă, fiindcă orice caz din sala de operație nu e doar un caz, ci o mamă, un tată, un soț, o soție, o fiică, un fiu. De asta nu îți permiți decât să fii foarte bun.

Însă am învățat în timp că și capacitatea de a lua decizii e ca un mușchi care obosește la un moment dat. Mi s-a întâmplat ca, după o săptămână intensă la spital, să nu mai pot decide pe ce drum s-o luăm sâmbăta spre munte. Noroc cu waze. Sau cu nevasta.

Cum reușiți să vă gestionați propriile limite – fizice, psihice și emoționale?

Nu am reușit întotdeauna grozav, dar cred că m-au ajutat mult copiii. Ei nu înțeleg că tu ai alte gânduri în cap, ei au nevoile lor. Vor mâncare, îmbrăcat, școală, somn. Asta te ajută uneori, fiindcă te disciplinează forțat. De fapt, și noi avem nevoie de copii.

Apoi, când ajungi acasă și îi vezi, uiți de tot. Te conectezi cu ei, ajută să te uiți în ochii unui om, pentru care cea mai mare problemă din viață e că și-a rupt dinozaurul de plastic un picior.

Neurochirurgia este adesea și despre miracole. Ați avut cazuri în care, din punct de vedere medical, șansele erau minime, dar pacientul a supraviețuit și s‑a recuperat? Ați simțit vreodată prezența divinității în sala de operație?

Relația cu divinitatea e ceva foarte personal, iar relația cu știința, la fel. În medicină, avem mai degrabă statistici decât miracole. Poți învăța și o maimuță să opereze, dar nu poți învăța o maimuță când să opereze. Și când să NU opereze. Apoi, miracolele trebuie raportate la timp. Nu există oameni nemuritori. Atunci, cred că miracolele e bine să fie raportate și la calitatea vieții omului postoperator. Sunt multe aspecte. Și, până la urmă, cine decide ce anume este un miracol și ce nu? Eu vă pot spune că nu mă bazez pe minuni în practica mea, ci pe știință. Și, da, am avut cazuri spectaculoase, unde a fost o combinație de venit la medic la timp, tehnica neurochirurgicală și respectarea planului postoperator de către pacient. Contează mult și psihicul lui, desigur, sunt și studii care sugerează că cei optimiști și responsabili au rezultate mai bune pe termen mai lung.

În urma unei zile de muncă, ce credeți că rămâne în urma dumneavoastră, dincolo de pacienții salvați?

Educația copiilor mei, amintirile pe care le facem împreună, momentele petrecute cu soția mea. Legat de pacienți, cred că e importantă orice vorbă pe care i-o spui unui om, inclusiv celor pe care nu îi operezi. Să le dai încredere și să îi ghidezi într-o direcție care le va ameliora sau rezolva problema. Operația ar trebui să fie întotdeauna ultima soluție. Și nici operația singură nu rezolvă nimic, fără schimbarea stilului de viață sau a obiceiurilor care l-au adus pe om în acea situație. Mă refer în mare parte la hernia de disc. Operația e doar o parte din soluție, nu e toată soluția, m-am operat, 2 zile, gata, pot să mă întorc 10 ore la birou și cu nasul în telefon.

Credeți că, în viitor, tehnologia ar putea schimba radical profesia dumneavoastră?

Cine știe ce urmează? Dar sunt foarte curios ce urmează și o spun cu mult entuziasm. Tehnologia poate ajuta mult, deja ajută, dar nu știu cât va mai dura până să ne putem baza exclusiv pe ea. În neurochirurgie, cel puțin, cred că încă trebuie să antrenăm oameni reali care să știe a folosi tehnologia la mare artă.

Ce trăsături, abilități sau calități ale unui chirurg considerați că nu vor putea fi niciodată înlocuite de tehnologie și AI, indiferent de cât de avansate vor deveni acestea?

Cred că e o întrebare importantă. Vom ajunge să îmbunătățim mult calitățile unui chirurg cu ajutorul tehnologiei, nu știu cât va mai dura însă până să poată lucra singură tehnologia în acest domeniu. Cred că poți învăța un robot ce să opereze și cum să opereze, cred că mai greu e să-l înveți când să nu opereze.

Spunem adesea că inima este centrul emoțiilor. Dumneavoastră lucrați cu creierul, locul unde se nasc gândurile, alegerile și deciziile care ne definesc. Ce credeți că ne face, cu adevărat, umani?

Oamenii spun foarte multe lucruri, iar realitatea este că știm foarte puține, de fapt. Dar ne place să ne imaginăm, să ne inventăm diverse explicații simpliste. Mai avem mult până să înțelegem, așa că prefer să nu avansez în presupuneri care-mi depășesc aria de expertiză.

Statul prelungit la birou și utilizarea excesivă a tehnologiei lasă o amprentă vizibilă asupra corpului nostru. Afecțiunile coloanei vertebrale par să fie un tribut pe care îl plătim stilului de viață modern. A crescut vizibil numărul de cazuri? Credeți că este un pericol real pe termen lung?

Absolut. Toată lumea în vârstă de peste 20 de ani are hernie de disc. De ce? De la stat. Scaunul este cel mai important dușman al coloanei vertebrale. Folosit în exces, desigur. Uitați-vă la animale, și ele șed, dar niciunul pe scaun. Fiindcă șezutul natural nu e atât de confortabil, deci te va ridica mai des. Mișcarea e sănătate. Oamenii ar trebui să facă kinetoterapie pentru coloană așa cum fac periaj pentru dinți.

Lucrați atât în sistemul public, cât și în cel privat, aveți și o viziune largă asupra diverselor sisteme de sănătate din lume. Dacă v‑aș ruga să puneți un diagnostic fără menajamente asupra „coloanei vertebrale” a sistemului medical românesc, cum ați descrie starea sa actuală?

Cred că e foarte simplu să punem diagnostice și să dăm soluții pe hârtie, dar ele sunt mult mai greu de implementat. E ca atunci când seara, după o masă copioasă, te așezi pe canapea și îți imaginezi cum te apuci de sport mâine dimineață.

Dacă ați avea puterea să schimbați un singur lucru în sistemul medical românesc, care ar fi acela și de ce?

Într-o lume ideală, dacă aș avea o baghetă magică, aș schimba timpul pe care pacienții îl au de așteptat și drumul lor prin sistem. Unora li se pune un diagnostic în brațe și nu prea știu ce să înceapă cu el. Ce urmează? Ce e primul și cel mai important lucru de făcut? Aici pot interveni comisiile medicale, telemedicina, care scurtează timpul atunci când pacientul are cea mai mare nevoie.

10 Pe repede înainte: Dr. Horațiu Ioani

Ce faceți atunci când:

1. În jumătate de oră intrați în operație… nu mai răspund la telefon, îmi golesc mintea de alte gânduri.

2. Deși ați promis că ajungeți la timp (pentru ceva) acasă, altceva vă reține la spital… îmi amintesc de misiunea mea pe lume. Fiecare zi e o alegere, asta am de făcut acum.

3. Stați în trafic… ascult cărți sau podcasturi.

4. Vă simțiți epuizat… mă joc cu copiii sau mă duc la culcare.

5. În sfârșit, ajungeți acasă după o zi lungă și grea… mă spăl pe mâini și mă așez la masă, vreau să ascult toate problemele copiilor legate de ce‑a mai făcut Ronaldo sau Mbappe.

Care este (și de ce):

1. Cea mai mare realizare personală de care sunteți mândru… copiii.

2. Cel mai important om din viața dumneavoastră… copiii.

3. Cea mai mare bucurie din viața de zi cu zi… cafeaua de dimineață cu soția mea.

4. Cea mai mare provocare din viața de zi cu zi… să ajung la timp la consultații. Simt că timpul meu aparține adesea altora.

5. Cel mai mare vis… să îmi cunosc strănepoții.

CITEȘTE ȘI: Eliza și roboții: cum poate contribui un inginer din spatele scenei la miracolele din sala de operație