Dr. Mihai Bica, primul medic român absolvent de Cambridge: ”Să mă întorc în România a fost o alegere bună, în niciun caz un compromis profesional!”

Numele lui este Mihai Teodor Bica, are 26 ani și este primul român absolvent al Facultății de Medicină din cadrul Universității Cambridge, una din școlile medicale de elită ale lumii. A profesat un an în spitalele din Marea Britanie, după care, luându-și prin surprindere chiar și familia, a decis să se întoarcă acasă și să-și construiască o carieră în România. Așa că, vara trecută, a susținut examenul de rezidențiat, pe care l-a trecut cu brio, și a devenit primul medic rezident român cu diplomă de Cambridge.

Din lista de spitale, și-a ales Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare “Prof. Dr. C.C. Iliescu” din București.

Despre a fi student la una dintre cele mai prestigioase universități din lume, despre statutul de migrant, sentimentele care te copleșesc atunci când ești departe de casă, despre alegeri și decizii, viitor și speranțe, am stat de vorbă, zilele trecute, cu dr. Mihai Bica, primul medic român școlit la Cambridge.

Se tot scrie despre tine, de doi ani încoace, ”primul român absolvent de Medicină la Cambridge”. De câte ori am citit, am simțit admirație, respect, mândrie. Dar, recunosc, nu o dată m-am gândit și cu o doză de teamă, ”titlul” acesta să nu devină cumva o povară pentru tine. Tu ce simți? Te încarcă cu responsabilitate, cu obligația de a demonstra cât de bun ești, sau, pur și simplu, consideri că e o recunoaștere a meritelor tale, a muncii, a eforturilor și sacrificiilor făcute?

Așa este, e o sintagma despre mine, care este des folosită și, aparent, cu priză pentru orice publicație! Dincolo de faptul că este o afirmație obiectivă, vine într-adevăr și cu o oarecare încărcătură. Cel mai pregnant am resimțit-o înainte de examenul de rezidențiat, când m-a cuprins într-adevăr frica de a nu dezamăgi printr-un rezultat slab. Din fericire însă, nu a fost cazul. Laudele de acest tip sunt dovedite științific că nu aduc un mare beneficiu celui care le primește. Se știe că e instructiv să lauzi pe cineva pentru munca depusă și distructiv să lauzi pe cineva pentru talent, inteligență sau abilități înnăscute. Despre asta e vorba și în cazul meu, acest apelativ îl văd ca pe rezultatul muncii și ambiției mele și sper să continui în același ton.

Ești, cumva, împotriva curentului. În general, tinerii noștri fie pleacă să studieze în universități din lume și rămân acolo, fie studiază aici și se împlinesc profesional afară. Tu nu ai respectat ”rețeta”. Ce a cântărit cel mai mult în decizia de a te întoarce: cum te simți, ce poți să faci, dorul de acasă, regulile în baza cărora se construiește și consolidează cariera, sentimentul că pacienții români ar avea mai multă nevoie de experiența ta…

Sunt împotriva curentului și nu prea. Nu am o statistică oficială, dar pe baza experienței mele, anecdotal, sunt și mulți tineri care se întorc în țară, care nu găsesc împlinirea pe care o căutau în afara ei. Între aceștia mă număr și eu și cred că fiecare din motivele enumerate mai sus au cântărit într-o oarecare proporție atunci când am luat decizia de a mă reîntoarce în țară. Cel mai mult, sigur că au contat argumentele de natură afectivă.

Și totuși, în momentul în care ai absolvit facultatea, nici nu luai în calcul să te întorci. Ce s-a schimbat în numai un an?

Povestea a început, de fapt, când am decis să plec. Aveam 18 ani și nu a fost o decizie ușoară. Ba, aș spune, e oarecum o decizie nefirească pentru că ea vine pe fondul unei nemulțumiri față de sistemul de educație, poate din dorința de a experimenta un mediu internațional sau o țară mai civilizată. De aceea, cred că o decizie ca aceasta nu trebuie să fie permanentă și trebuie reevaluată periodic. Și cât am fost student am avut momente în care am vrut să mă întorc, dar analizând concret și profund problema, de fiecare dată concluzionam că oportunitatea de a fi acolo merita toate celelalte sacrificii pe care le făceam în zona vieții personale. După ce am terminat cei 6 ani de medicină, în vacanța dinaintea încadrării mele ca doctor, tata m-a întrebat dacă vreau să mă întorc. Atunci răspunsul meu a fost ferm, NU. Pe atunci, doream să fac oftalmologie, o disciplină care începe să se dezvolte și în România, dar nu e nici pe departe la gradul de dezvoltare din UK. Dar, o altă pasiune a mea din facultate a fost cardiologia și, deși eram foarte atras de patologia inimii, am avut rețineri, trainingul din UK, practic drumul pe această specializare era foarte anevoios și foarte lung. Cumva renunțasem la cardiologie din motive practice, legate de realitățile din sistemul britanic și neglijasem pasiunea pe care o aveam. În România, cardiologia este bine dezvoltată și poate asigura un standard și un act medical similare cu cele din țările occidentale. De aceea am reevaluat opțiunile mele și am gândit că poate a mă întoarce în România și a deveni medic cardiolog nu ar fi o alegere atât de rea și, categoric, nu ar fi un compromis profesional.

Și acum, ce crezi?

Acum nu regret absolut deloc. Am avut șansa de a ajunge într-un centru unde pregătirea este foarte bună și sunt foarte încântat de tot ceea ce învăț acolo și de oamenii cu care lucrez.

Dar dincolo de motivațiile profesionale?

… Au cântărit greu cele personale. Cu foarte puțin timp înaintea examenelor finale am primit o veste foarte tristă și am resimțit foarte greu această depărtare. De altfel, marea problemă a migrantului este singurătatea. Și nu o resimt doar eu, român, toți colegii mei internaționali o resimt. Bineînțeles, sunt și migranți care se obișnuiesc, își creează o viață foarte frumoasă, se integrează în mediul social. Cumva reușisem și eu să fac asta, însă, invariabil, plecând, lași în spate niște relații, niște oameni, și lucrurile acestea nu se pot șterge nici ușor, nici definitiv.

Cum a fost experiența, chiar dacă scurtă, cu pacienții din Marea Britanie?

Relația mea cu pacienții din Anglia era una foarte bună. Cu toate acestea, în afara unei relații profesionale simțeam nevoia unei relații personale cu ei. Nici acesta nu este un gând unic, al meu, ca medic român, ci a încolțit în gândurile multor colegi internaționali. Pentru că tratezi pacienții cât poți tu de bine, îți pui în slujba lor toate cunoștințele, dar nu simți acea conexiune pe care o simți cu pacienții din propria nație. Nu am fost niciodată vreun mare patriot și nici nu vreau să cad într-un patriotism desuet, însă este un sentiment real care m-a încercat. Am vrut să aplic toate cunoștințele mele, modul de a relaționa cu pacientul, practic, tot ce am învățat în Anglia am vrut să aplic în propria țară unde nevoia de medici este mai mare decât acolo.

Spuneai un pic mai devreme că, prin prisma faptului că erai absolvent de Cambridge, ai resimțit o presiune suplimentară la Rezidențiat. Dar acum, în spital? Simți că cei din jur au altfel de așteptări de la tine?

Nu simt neapărat o presiune suplimentară peste cea pe care o pun în mod obișnuit asupra mea. Mă bucur dacă cei din jur mă creditează pentru ce am făcut până acum și vreau să îmi continui dezvoltarea profesională la fel de frumos. Din fericire, la institut am avut norocul de a întâlni un colectiv deosebit, cu înclinație spre pacient și spre educația medicală. În ceea ce mă privește, cred că mai mult decât orice altceva a contat că am lucrat deja ca doctor în UK un an înainte de a mă întoarce și experiența aceasta a fost foarte utilă în a reîncepe viața spitalicească în România. Colegii mei … au fost și ei bine selectați în urma examenului de rezidențiat și sunt foarte capabili. Învățăm împreună!

Din toată experiența din Marea Britanie, ce îți folosește acum cel mai mult?

Pregătirea academică riguroasă, accentul pe dovezi și experiment, curiozitatea științifică, etica de muncă de acolo, modul de a relaționa cu pacientul, pregătirea practică, toate sunt elemente pe care le păstrez și le aplic în practica mea clinică.

Mi-ai spus că, inițial, ai vrut să urmezi arhitectura și că dintr-o întâmplare ai decis să dai admitere la medicină. Acum, pe o scară de la 1 la 10, cât de mult îți place/te împlinește profesia? Simți că aceasta era vocația ta?

Cred că profesia de doctor este vocația mea, dar o să-i dau totuși o notă de 8. Motivul este că, pe lângă activitatea profesională, sunt multe alte lucruri care mă împlinesc, relația cu cei din jur, hobby-urile pe care le am etc. Toate sunt importante, nu aș vrea și nici nu s-ar putea ca profesia să îmi care întreaga viață în spate.

Dacă nu ai fi ales calea aceasta, ce profesie ți-ar plăcut să ai?

E greu de spus și am avut multe căutări chiar și în timpul facultății. Cred că, de fapt, e natural să îți pui mereu întrebări dacă ești pe drumul cel bun. Sincer, eu sunt un tip atât de curios și mereu găsesc câte ceva care să mă pasioneze, cred că mi-ar fi plăcut să fiu și arhitect, cercetător în neuroștiințe/psihologie, profesor, actor, artist grafic, lista e infinită și în continuă mișcare.

Între practică, cercetare, învățământ, unde te-ai simți mai împlinit profesional?

Cred că un mix între cele trei ar fi cel mai potrivit. Variația e întotdeauna bună și în plus se completează. Cercetarea poate alimenta o practică clinică mai bună, care, dacă e diseminată mai departe, ajunge să creeze un efect important.

Care îți sunt obiectivele/visurile/țelurile? Este România țara în care consideri că poți să le împlinești?

Aș vrea ca România să fie în continuare țara în care pot să îmi împlinesc toate obiectivele. Vreau să îmi continui dezvoltarea profesională și academică, să devin un bun clinician și cercetător și să pot contribui la o schimbare pozitivă în viața celor din jurul meu, fie că este vorba de pacienți, studenți, elevi, familie sau prieteni.

Care sunt primele trei calități absolut necesare unui medic pentru a fi un ”doctor bun”?

Aș spune: curiozitatea intelectuală, calitatea umană și empatia.

Care sunt cele mai importante cele trei calități ale tale, cele care te-au ajutat să fii un student de elită, iar acum un rezident de elită?

Încerc să tind spre cele trei calități enumerate mai sus și să le echilibrez. Dincolo de calitățile unui doctor bun, mereu am considerat că ambiția m-a purtat de cele mai multe ori acolo unde mi-am dorit.

În prezentarea de pe blog spui că: ”Încerc să fac parte dintr-o mișcare de schimbare în bine a României”. Te-ai ”înrolat” în vreo organizație sau, când scriai asta, te gândeai doar că vei adopta un comportament exemplar și prin asta vei reuși să fii un model și să produci o schimbare?

Într-adevăr, așa am scris. Și m-am gândit în principal la exemplul personal, care cred că ar trebui să fie punctul de plecare pentru oricine. Sigur că schimbarea realizată astfel e de multe ori puțin semnificativă pe o scară mare, dar cred că o adunare organizată de oameni dornici de schimbare este foarte puternică. Încerc până atunci să îndeplinesc și eu partea prin activitatea mea, prin blog, prin canalul meu YouTube.

Un sfat pentru tinerii care încă oscilează în decizia de a reveni acasă…

Dacă te asimilezi culturii în care ai ajuns, da, e o opțiune bună să rămâi acolo. Dacă însă nu te simți împlinit, liniștit, întoarcerea în România nu este atât de rea, ci poate fi atât de bună pe cât o faci tu să fie. România are nevoie de oameni cu idei noi, cu educație, de oameni care să poată să realizeze o schimbare în bine. Și dacă putem să contribuim, oricât de puțin, tot este un mare câștig.

Ce ai vrea să schimbi, de fapt? Top 3 urgențe.

Aș spune: educația, sănătatea și corupția. Un popor bine educat și sănătos e capabil să gestioneze orice fel de problemă într-un mod eficient, iar corupția, din păcate, le împiedică pe cele două.

Ce hobby-uri ai? Ce faci atunci când vrei să te relaxezi?

Încerc să am activități variate. Am început colaborarea cu cei de la Upgrade Academy, o echipa de absolvenți de la facultăți de top din afară, care acum consiliază, din punct de vedere educațional, elevii care doresc că aplice la facultate în străinăte. Încercăm însă să realizăm un proiect educațional de mai mare anvergură.

Alt element care îmi ocupă mult timp acum este YouTube-ul, pentru care am învățat să filmez, să utilizez lumini, iar mai apoi să editez clip-urile în soft-uri de specialitate.

Pe lângă asta, îmi place să pictez (fie clasic, fie digital), să citesc, să urmăresc filme și seriale, să mă joc pe calculator sau playstation, să ascult cursuri de psihologie online, să ies cu prietenii, să joc tenis sau să fac sport în general, iar de câteva luni îmi îndeplinesc o mai veche dorința: să învăț să cânt la pian!

Cu ce nu ai reușit încă să te reobișnuiești în România?

Cu atitudinea ostilă, impolitețea și mizeria de pe stradă.

Ce îți lipsește acum din Marea Britanie?

Îmi lipsesc prietenii de acolo, modul mai predictibil în care se desfășura viața și, desigur, Amazon! E puțin greu să mă obișnuiesc cu gândul că nu pot comanda orice produs online și să vină în ziua următoare!

Mai este emigrarea o opțiune pentru ține?

Am gustat emigrarea și, în aceeași măsură în care cred că a fost o experiență definitorie și în mare benefică, nu consider că aș vrea să o mai repet. În punctul ăsta ar constitui efectiv o opțiune disperată și sper să nu fiu niciodată pus în această situație.

Cum ar arăta pentru Mihai Bica țara ideală în care să trăiască și să profeseze?

O țară care să aibă ceva din rigoarea fixă a Marii Britanii și ceva din plasticitatea dinamică a României. Lucrăm în România cu mult potențial și asta incită la un drum greu, dar atât de interesant și spectaculos… Depinde de noi ce facem cu el.

 

***

Articolul face parte din ediția nr. 266, a Revistei CARIERE

Realizată sub tema umbrelă ”Noua dimensiune economică și socială – Testul Covid 19”, ediția cu numărul 266 cuprinde subiecte și abordări ce vor avea în centrul atenției discuțiile fierbinți ale momentului: ce lasă în urmă pandemia și sub ce perspective economice, financiare, sociale ori emoționale ne creionăm viitorul.