Francesca Velicu, balerina care lasă arta să îi împlinească visul. Pe aripile dansului

Lasă deseori sala fără respirație. Intensitatea cu care trăiește și transmite povestea, magia pe care o  creează în acordurile muzicii și sub lumina puternică a reflectoarelor i-au adus deja recunoaștere, admirație și respect. Se dăruiește profund artei și scenei și este complet devotată pasiunii sale, baletul. Trăiește pentru și prin balet, iar pentru performanța remarcabilă, în 2018, s-a numărat printre laureații Premiilor Olivier, cele mai importante distincții acordate de Societatea Teatrului Londonez (Society of London Theatre), ce încununează excelența în teatru și dans.

Presa britanică a numit-o atunci ”micuța balerină româncă” sau ”Aleasa”, cu trimitere la rolul pentru care a primit acest premiu, The Chosen One din spectacolul Sacre du printemps/ Rite of Spring al coregrafei Pina Bausch. Un premiu muncit și meritat, care i-a completat CV-ul dar și tabloul performanțelor artistice, care mai cuprinde Medalia de Aur 2012 la Concursul Mondial de Balet și Locul II YAGP (Youth America Grand Prix) categoria Junior, 2013, New York, premii ce   i-au deschis calea spre elita baletului mondial.

Francesca Velicu, micuța balerină româncă, solistă junior a Baletului Național Englez este invitata noastră de astăzi în seria de interviuri speciale cu oameni speciali, Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Francesca, să vorbim puțin despre începutul aventurii tale în lumea dansului și despre cine sau ce ți-a îndreptat pașii spre balet.

(Râde ștrengărește) Într-un alt interviu, am spus că nu provin dintr-o familie de artiști, iar mama m-a certat. Așa că o să reformulez: profesional, nici părinții, nici bunicii mei nu sunt oameni de artă, dar sunt mari iubitori de artă. Părinții, de exemplu, cântă în corul bisericii și au creat tot timpul în jurul meu un spațiu, un context, în care eu să iau legătura cu arta și să aleg din ea ce îmi place. Am început lecțiile de balet când eram foarte mică, iar peste câțiva ani am urmat școala de muzică. Am făcut 8 ani de pian și chitară, apoi am luat lecții de desen, totul a fost în sfera aceasta a artei.

Balet fac de la 4 ani. La început nu mi-a plăcut. Mi se părea că este prea multă muncă, foarte multă. Chiar m-am oprit la un moment dat, pentru că efectiv nu îmi plăcea.

Ce anume nu îți plăcea, îți amintești?

Am început la Școala de Balet Educa (în prezent școala de balet Jaqueline), iar profesoară era Jaqueline Bratu, omul căruia îi datorez dragostea pentru spectacol și respectul pentru scenă. Îmi amintesc cum mă apăsa, cum mă întindea, Jaqueline lucra foarte mult la flexibilitate, iar eu nu eram deloc flexibilă. Am lucrat mult la asta, a fost greu.

Și totuși te-ai întors.

Da, m-am întors. Nu mă întreba, pentru că nu știu exact de ce. Dar m-am întors. Și m-a cuprins vraja, pentru că mi-a plăcut foarte mult odată ce am ajuns pe scenă. M-a fascinat ideea de a fi un personaj, de a crea o poveste și apoi să spun povestea aceasta cu corpul meu, pe scenă, să mă las purtată de muzică și să fiu sub lumina reflectoarelor. Asta m-a atras din ce în ce mai tare.

Care a fost primul rol cu adevărat important, primul succes care te-a convins că ai făcut o alegere bună, că scena și baletul erau menirea ta?

Acum, privind în urmă, cred că primul rol important pentru mine a fost primul rol de solistă pe care l-am avut când încă eram foarte mică, încă eram la școală la Jaqueline Bratu. Știu, eram doar un copil, nu era nicio miză privind cariera mea sau ceva important pentru vreo alegere. Dar mi-a plăcut atât de mult să fiu pe scenă și toată atmosfera aceea de lucru, entuziasmul cu care ne-am pregătit, emoțiile dinaintea spectacolului, publicul, muzica, luminile, aplauzele. Cred că acela a fost momentul. Sau cel puțin încă din perioada aceea am știut că vreau să fac balet. Nu știam ce înseamnă performanță, pentru că, vedeți, astăzi, se organizează și copiii merg la foarte multe concursuri. Deci au de mici șansa să fie remarcați, să primească burse. Atunci însă nu era oportunitatea aceasta. Așa că eu am fost obișnuită cu povestea, cu spectacolele și repetiția și asta mi-a plăcut foarte mult.

În tine cine a văzut potențialul, talentul, sclipirea? Au fost profesori care să-ți spună clar: fă balet, ești născută pentru asta!

Da, au fost și profesori care mi-au spus asta, dar mi s-a spus și că nu voi reuși vreodată.

Cum așa?

Ca să răspund, ar trebui să amintesc acele trei zone de lucru în balet: partea tehnică, partea fizică și partea artistică. La partea artistică eu excelam, însă fizic și tehnic am avut foarte mult de lucrat. Fizic, caracteristicile corpului meu nu reprezentau idealul pentru balet, și de aceea mi s-a spus de mai multe ori: o, nu cred că o să funcționeze! Dar a fost invers. Și asta datorez profesoarei mele de la liceul de coregrafie, Ana Carianopol. Ea mi-a spus în clasa a VII-a, după prima olimpiadă de balet, că sunt ca peștele în apă pe scenă. Și asta m-a motivat și ambiționat foarte tare. Sunt fete care sunt născute cu o conformație a corpului ce le ușurează misiunea, dar pentru mine a fost nevoie de foarte multă muncă. Încă muncesc! Și cred că aceasta este, de fapt, rețeta ideală pentru performanță și succes. Doar așa iese ceva foarte bun.

Să facem acum și un tur complet al carierei tale: București – Moscova – București – Londra. Cum ai ajuns la Moscova și cât de important a fost popasul acesta?

Aveam 13 ani și am participat la un concurs internațional de balet „Youth America Grand Prix”, unde am obținut locul II și o bursă de studiu la cursurile de vară ale Academiei Bolșoi, care se țin în New York. Aici am lucrat cu profesori de la Moscova și am primit invitația de a studia la Academia coregrafică de Stat a Teatrului Bolșoi. M-am întors în țară pentru bacalaureat și am devenit și colaborator al Operei Naționale din București, unde am lucrat cu celebrul balerin și coregraf Johan Kobborg.

Și ai plecat odată cu el…

Eu am crescut cu mentalitatea că trebuie să ies afară, că după ce termin trebuie să găsesc companii din afară, pentru că mi-am dorit o carieră internațională, să dansez pe cele mai mari scene. Și cât am fost la școală la București, și cât am fost la Moscova asta am căutat. Dar când am venit înapoi să-mi dau bacalaureatul și am văzut ce lucruri minunate a făcut Johan la Opera Naţională din Bucureşti, am decis să rămân. Nu știu dacă aș fi rămas toată cariera, dar ce se întâmpla cu el acolo era absolut minunat. Când a plecat el, am decis să plec și eu. Am știut clar că acela era pasul următor necesar.

De ce Londra?

La Londra era Alina Cojocaru, omul care m-a inspirat foarte mult dintotdeauna și am zis: ok, mă duc pentru că acolo este ea, dar și compania este în ascensiune. Am dat audiție și am intrat. M-am bucurat pentru că era și Tamara Rojo, pe care o admir foarte mult (directorul artistic al Baletului Național Englez) și, în plus, mi-a plăcut repertoriul companiei și, evident, orașul.

Cum te-ai acomodat? Cum sunt colegii tăi?

Aici nu știu dacă sunt maxim 10 englezi, suntem din toate colțurile lumii, iar asta ne unește mult. Suntem foarte apropiați comparativ cu alte companii. Toată lumea care vine din afară să lucreze cu noi spune că există un puternic spirit de echipă. Mai am un coleg român, Matei.

Care sunt cele mai importante roluri din cariera ta?

La București, Johan mi-a oferit foarte multe oportunități. Dar și multă încredere că pot să fac ceva uimitor și să ajung cineva în balet. Printre cele mai mari roluri au fost cele din DSCH de Alexei Ratmanski, din Teme și variațiuni de George Balanchine (un spectacol pe care anul viitor o să-l facem și la Londra și sunt foarte fericită), Kitri în Don Quijote. La Londra am jucat Sugar Plum Fairy în Spărgătorul de Nuci, Henriette în Raymonda. Am lucrat cu nume mari din lumea dansului: William Forshyte, Sidi Larbi Cherkaoui, Akram Khan, Derek Deane, Liam Scarlett.

Sunt roluri mari. A fost și noroc?

Nu aș zice chiar noroc. Totul a fost chiar muncit. De exemplu, nu mi s-a întâmplat niciodată să fie cineva pe bară iar eu să fiu în locul și la momentul potrivit ca să spun: știu și pot să fac, astfel încât să am norocul acela… Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar am avut noroc să cunosc oameni speciali.

Noi avem în fiecare zi ora de studiu, un fel de încălzire a mușchilor și a corpului pentru repetițiile care urmează. La ora aceasta de studiu, unde vezi tehnica pură, vin coregrafii și asistenții de coregrafi și, bazat pe ce văd acolo, ei știu dacă te potrivești, dacă poți să faci un rol mai greu. Așa se procedează.

Pentru tine, care a fost cel mai greu rol?

Depinde, tehnic, mi s-a părut foarte greu Spărgătorul de nuci. Pe corpul meu, mi s-a părut foarte greu să mă adaptez la el. Emoțional, a fost rolul din Rite of Spring. La București, rolul din Teme și variațiuni mi s-a părut extrem de greu, țin minte că nici nu puteam să termin toată partitura la repetiții, dar mi-a plăcut foarte mult și a ieșit foarte bine la sfârșit. M-am bucurat foarte mult pentru că a fost un succes muncit.

Există vreun premiu pe care ți-l dorești cu ardoare și pentru care muncești deja?

Există premiul “Benois de la Danse” în lumea baletului. Este cel mai cunoscut și foarte important. Dar nu m-am gândit niciodată la asta, adică să aștept un premiu pentru pasiunea mea… Eu sunt o persoană foarte pozitivă și odată ce fac un lucru îl fac cu atât de multă pasiune încât nu mă mai gândesc la nimic altceva.

Noi, cei din sală, savurăm spectacolul. Ne lăsăm vrăjiți de poveste, de muzică, de grație. Dincolo de scenă, însă, este foarte multă muncă, sacrificii, compromisuri. Din fericire, există și recompensa: aplauze, flori, celebritate… Pe tine cum te afectează tot tumultul acesta, cum gestionezi situațiile?

În primul rând, eu nu mă gândesc la faimă. În general, noi nu ne considerăm celebrități, nimic de genul acesta. Și nici sacrificiile nu pot să le consider sacrificii, pentru că fac totul cu multă plăcere. Și dacă aleg să fac asta, nimic altceva nu contează, nici măcar munca din spate. Pe de altă parte, da, spectacolul e frumos, ai sentimente aparte, aplauzele te încarcă, momentele acelea sunt speciale. Dar pentru noi contează foarte mult partea de repetiții și tot procesul pregătirii unui spectacol. Asta contează enorm, pentru că asta facem zi de zi. La urma urmei spectacol este o dată, de două ori sau de câte ori o fi. Dar am învățat să apreciez foarte mult partea de repetiții și s-o tratez ca pe un spectacol și să dau tot ce pot în fiecare zi.

Cum trăiești succesul? După o reprezentație foarte bună, cu cine vrei să vorbești prima dată?

Succesul îl împart cu părinții mei. Nu contează în ce oraș sau țară sunt, nu contează ora, primul lucru pe care îl fac după ce se termină un spectacol sun acasă. Le povestesc cum a fost, ce cred că a fost bine, ce cred că ar mai trebui făcut. Așa am fost dintotdeauna, ei de mică au fost tot timpul cu mine la fiecare spectacol și asta fac și acum. Mă încarc de la mama, de la tata.

Dar când simți că nu mai poți, că ai nevoie de un sfat, o încurajare la cine mergi?

Tot familia și prietenii sunt baza. Dacă e nevoie de mai mult, sunt maeștrii de balet, profesorii care sunt cu noi în fiecare zi. Altfel, mă uit la filme bune, îmi iau inspirație de oriunde. Îmi place mult și mă inspiră Pe aripile vântului.

Baletul înseamnă și un stil de viață echilibrat. Cum ții sub control silueta, de exemplu?

Am avut o perioadă când aveam vreo 15 – 16 ani, când a fost un pic mai greu. Dar acum mă uit înapoi și realizez că era doar o perioadă de creștere, de adolescență. Nu am avut niciodată probleme cu alimentația, cu greutatea. Doar când am fost la Moscova, pentru că un corp perfect de balerină la ruși este complet altfel. Este foarte, foarte slab, ceea ce nu e valabil nicăieri altundeva, doar acolo. Dar am avut noroc cu corpul meu, mănânc orice, oricât.

Dar timpul, cum îl împarți?

Foarte mult timp nu am, dar rutina de zi cu zi e simplă. Este și foarte multă disciplină, mă trezesc, mănânc, apoi repetiții toată ziua, vin înapoi, mănânc, mă culc. Începem la 10 dimineața și terminăm la 6 seara. Cu o oră pauză la prânz. Dar mie așa îmi place, cu cât mai multă muncă, cu atât mă simt mai bine. În timpul liber, îmi place să merg la muzee, la expoziții de artă, ascult foarte multă muzică, citesc, îmi place foarte mult să pictez. Prietenele mele cele mai bune sunt aici, în companie, ieșim împreună.

Pentru iubire ai timp?

Normal! Există timp pentru orice.

Care este locul tău preferat din România?

Îmi place foarte mult la mare, la munte și, evident, Bucureștiul îmi place foarte mult, pentru că am foarte multe amintiri. Dar mi se face foarte dor câteodată mai degrabă de sinceritatea aceea a românilor, de a-ți spune adevărul drept în față, fără menajamente sau șmecherii. Englezii, câteodată, cum vorbesc și iau deciziile sunt mai degrabă orientați spre ce ar trebui să spună ca să fie corect.

Când am vorbit ultima dată erai în turneu. Ce se schimbă în viața voastră, la ce rigori renunțați în perioada de turneu?

Da, am avut un turneu cu Giselle a lui Akram Khan. Este spectacolul cu care ne-am lansat și care e cerut foarte mult. Practic toată lumea vrea să îl vadă. Dar pentru că l-am jucat de atât de multe ori, am ajuns să îl facem cu foarte multă ușurință. Deci e foarte frumos când mergem în turneu, pentru că și dansăm, dar avem și niște timp, posibilitatea de a vizita orașul respectiv. Mie îmi plac la nebunie turneele și pentru că suntem toți așa… ca o familie. Giselle e și un balet contemporan, deci este și mai ușor fizic pentru noi, ca balerini. Cu un alt spectacol, n-ar mai fi fost așa simplu.

Din filmele cu balerine, două lucruri nu lipsesc niciodată: profesoara foarte severă și picioarele rănite de la poante. Cum e în realitate?

Sunt niste stereotipuri, ceva ce probabil se întâmpla în trecut, acum mulți ani. Dar lucrurile evoluează, și baletul evoluează. Pentru pantofii de balet, de exemplu, sunt acum tot felul de invenții, de plasturi, de bureței, care chiar ne protejează. Nu se mai întâmplă lucrurile acestea atât de des. Și oricum te obișnuiești. Deci, imaginile acelea cu răni rămân în film. Cu profesoara severă… da, există tipuri și de profesoare severe, dar am întâlnit și profesoare foarte pasionate de ceea ce fac. Ele au știut cum să ne îndrume să ne transmită tehnică și determinare pentru dans fără a fi severe.

Totuși, pentru performanță, privind acum în urmă, ce crezi, severitatea ajută?

Până la un punct aș zice da. Dar dacă lucrezi doar din pricina severității și la un moment dat nu o mai ai lângă tine ești pierdut. De exemplu, dacă ai o profesoară super strictă, pretențioasă, intensă, ajungi să faci lucruri din frică mai mult, și da, ajungi să atingi niște rezultate din acestea tehnice remarcabile. Dar baletul înseamnă muncă susținută zi de zi și dacă din ecuație dispare la un moment dat severitatea și tu nu ești conștient că așa trebuie să muncești, nu din frică, probabil nu mai faci unele lucruri, nu mai ești așa riguros în pregătire. Și de aici încolo nu mai vorbim de profesionalism. Pasiunea plus bucuria de a dansa, dorința de a munci venite din interiorul tău, nu impuse, asta contează! Baletul este o meserie atât de grea și trebuie să fii atât de devotat încât totul trebuie să vină din tine, nimeni din afară nu o să reușească să impună.

Dacă acum și aici, în acest ecran de Zoom, nu aș fi eu, ci Francesca de după prima oră de balet. Ce crezi că și-ar dori cel mai mult să afle?

(din nou râde intens) M-ar întreba, cu siguranță, dacă pentru totdeauna o să fie așa greu.

Și i-ai răspunde…

Da, mereu va fi greu, dar tot efortul acesta merită. Depinde de tine să găsești cea mai bună modalitate de a și munci mult, dar și de a te bucura pe măsura rezultatelor.

Și i-aș da un sfat pe care i l-aș da oricărei micuțe balerine: să știi foarte bine că asta e ce vrei să faci și să nu lași pe nimeni, absolut pe nimeni din afară, să te tragă în jos!

Dar dacă ar fi Francesca de după ultimul spectacol cu public, ce i-ai spune? Ce ți-ar spune?

Nu mi-am propus o vârstă până la care să lucrez, dar am avut tot felul de idei, adică fie să mă duc așa, ca toată lumea, până pe la 40 de ani, fie să termin cariera în cea mai bună perioadă a mea. Nu știu ce să zic, n-am ajuns acolo, mai e mult până să fie nevoie de o astfel de decizie. Dar, dacă ar fi Francesca de după ultimul spectacol în fața mea, aș întreba-o dacă a dat tot ce a putut în fiecare zi și dacă a făcut-o cu plăcere. Și sper ca răspunsul să fie da. Un mare DA.

Zece. Pe repede înainte.

Cel mai bun rol pe care l-ai avut vreodată.

Doar pentru că este foarte recent, Henriette în Raymonda.

Cel mai reușit spectacol în care ai jucat.

Rite of Spring

Rolul care consideri că te va împlini sufletește și îți va desăvârși cariera.

Giselle

Scena visurilor tale este…

Opera din Paris.

Cel mai important om din viața ta profesională este…

Cel mai important, Alina Cojocaru.

Cel mai important om din viața ta.

Mama.

Visezi cu ochii deschiși să…

Dansez toată ziua.

Te încarci cu energie…

Din natură.

Cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată este:

A fost de la William Forsythe – Lăsați arta să vă îndeplinească dorințele! (Let the art fulfill your needs!)

Dacă n-ar fi fost balet, ar fi putut fi…

Patinaj artistic.