Mădălina Scutelnicu, creatoarea conceptului ”judecător cu pantofi albaștri”, primul „Cavaler al avocaturii” din România

5 iulie 2016. Ziua în care o poveste de 1.270 de cuvinte a schimbat un sistem. Cel mai rigid posibil, sistemul judiciar.

8 iulie 2016. Ziua în care Consiliul Superior al Magistraturii a făcut ce nu făcuse niciodată până  atunci: a felicitat, în mod public, un judecător în funcție, pentru maniera profesionistă în care și-a exercitat meseria.

11 iulie 2016. Ziua în care în România a fost acordat primul titlu de „Cavaler al avocaturii”, pentru respectul arătat judecătorului și muncii sale, pentru contribuția adusă la îmbunătățirea relației dintre avocați și magistrați, pentru impactul creat în lumea juridică, dar și schimbarea percepției publicului față de actul de justiție.

Trei zile care au scris istorie în Justiția românească, trei premiere care au un numitor comun: Mădălina Scutelnicu. O tânără avocată din Sibiu, fost jurnalist (n.m. – Mădălina Luca, pe când profesa în media așa își semna articolele), care, cu un fler extraordinar și o incredibilă doză de curaj, a făcut publică o poveste ce a ușurat povara emoțională de pe umerii a mii de copii, ridicând practic o insulă de normalitate într-un ocean de neliniști și durere.

Grație ei, pantofii albaștri, un simplu accesoriu feminin, au fost ridicați la rang de concept, iar judecătoarea CAMELIA FOLEA, ”doamna cu pantofi albaștri”, a devenit simbol al unei Justiții umane, un reper de practici demne de acea lume mai bună la care mulți aspirăm. Pentru că doamna cu pantofi albaștri, prin delicatețea și grija ei, a schimbat efectiv modul de abordare a copiilor ce calcă pragul instanțelor, dar și mediul în care sunt ascultați în vederea încredințării, într-un proces de divorț.

Doamna cu pantofi albaștri

1270 de cuvinte. O poveste emoționantă a unei întâmplări petrecute în clădirea Judecătoriei Blaj. Un proces dificil de divorț, un copil de numai 8 ani. O avocată care a avut inspirația și curajul să scrie despre.

Nu vă pot reda aici, integral, nici povestea, nici contextul, nici ce a urmat după. Există însă un site și o pagină de Facebook cu același nume – pantofii albaștri – în care puteți afla totul în detaliu. Eu doar am să punctez câteva momente cheie, așa cum au fost relatate de Mădălina Scutelnicu, pentru a înțelege de ce povestea a devenit instant virală și apoi, temă de studiu în manualele de Drept.

Prolog: Eram pe holul unei Judecătorii, alături de doi soți veniți să divorțeze și de copilul acestora. Judecătorul i-a recunoscut de la un termen anterior, s-a oprit în dreptul nostru, a întrebat dacă el este minorul pe care urma să-l audieze, s-a uitat spre copil și i s-a adresat, brusc: „Ia zi, cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata?”. A fost atât de brutal acest mod de abordare a băiatului, acolo, pe holul instanței, printr-o asemenea întrebare… Niciun copil din lumea asta nu poate fi tratat așa, nici împovărat cu un astfel de răspuns. Însă, din păcate, se practica asemenea dialog scurt, direct și brutal, din lipsa timpului, dar și a dezinteresului multor magistrați pentru care oamenii erau simple numere de dosare.

4 iulie 2016: Un alt proces de divorț.

Ora 10:46 … Instanța dispune audierea minorului… O doamnă judecător, în jur de 40 de ani, cere jandarmului să-i fie adus copilul în sală. Când îl vede pe puști, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de ușă, se apropie de micuț și-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă-mi mânuța și hai cu mine, să-ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, și extrem de triști, se uită când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi da ok-ul să meargă cu doamna. (…)
Ora 11:20 … Se deschide ușa de acces a instanței, magistratul intră în sală, de mâna cu copilul, îi spune să coboare atent de pe podium, să nu se lovească, și-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Băiețelul trece pe lângă mama sa, care hohotea de plâns în prima bancă, își trece ușor mânuța peste piciorul ei drept, ca din întâmplare, după care fuge către tată și-i caută acestuia privirea, să nu cumva să-l fi supărat că s-a dezlipit de lângă el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sală. (…)

Epilog: Astăzi, în 2023, în România există Camere speciale în care judecătorii îi ascultă pe minori. Încăperile sunt primitoare și vesele, au jucării, cărți de colorat, tablouri hazlii, covorașe – șotron… exact așa cum Mădălina își imaginase în urmă cu aproape 7 ani.

***

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în România, una din patru căsătorii se încheie cu un divorț. Nici la longevitatea lor nu excelăm, cele mai multe cupluri ajung în situația de a se despărți în primii 10 ani de căsnicie. Practic, în România, rata divorțurilor s-a dublat în ultimele trei decenii, astfel că sociologii vorbesc deja despre un fenomen în creștere, cu consecințe pe termen lung.

Statisticile ne arată însă doar cifrele. În spatele lor este, din nefericire, mult ”consum” psiho-emoțional, cu atât mai mare cu cât în multe cazuri vorbim despre familii cu copii de vârste mici.

Cu aceste statistici în față, după 7 ani de la această întâmplare, 7 ani în care Justiția și-a umanizat fața în relația cu copiii ”divorțați”, 7 ani în care tot mai mulți judecători au ”încălțat” pantofi albaștri, avocata Mădălina Scutelnicu este invitata mea în rubrica Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Mădălina, de la an la an tot mai mulți români divorțează. Cum simți tu, din sala de judecată, această ”nouă realitate”?

Așa este, un fenomen în creștere. Oamenii par să nu mai aibă răbdare să discute unul cu altul, să-și înțeleagă nevoile reciproce, să găsească o cale comună. Cred că mult prea ușor se rostește, astăzi: „Divorțez!”.

Sunt însă divorțuri și divorțuri, unele amiabile, calme, altele ca niște uragane care devastează tot în calea lor… fizic, psihic, social. Cât de dificil este să gestionezi, ca avocat, un divorț – uragan? Dar un divorț – uragan în care sunt implicați și copii?

Cauzele de divorț, mai ales cele cu minori, sunt mari consumatoare de energie și de emoții. Nu e ușor să ai în fața ta un om care trece prin asta. Este greu dialogul cu el, pentru că e copleșit de situație. De multe ori, îi explic la cabinet, pare să plece lămurit, însă când ajunge acasă mă sună, să-i mai expun o dată lucrurile. Dar eu înțeleg toate aceste situații de viață, îmi activez răbdarea și chiar dedic timp suplimentar în astfel de dosare.

Profesia ta impune o anumită rezervă în exteriorizarea sentimentelor. Totuși, din poveștile și sfaturile pe care le expui în mediul virtual, reiese clar că te dedici complet și complex misiunii, chiar dincolo de atribuțiile din ”fișa postului”. Cât de importantă consideri că este empatia dintre avocat și clientul său, mai ales într-un proces atât de sensibil precum unul de divorț, în care copilul devine un ”bun” pentru care luptă să câștige și unul și altul dintre părinți?

Îți pot spune un lucru: le acord oamenilor nu doar sfaturile juridice necesare, ci și un soi de suport mental. Atât cât mă pricep eu, după 17 ani de experiență. Poate că maniera mea este mai neobișnuită, însă nu voi putea fi, niciodată, un avocat care se vede cu clientul doar în ziua procesului și apoi abia peste o lună, la termenul următor. Niciodată nu voi fi așa! Realizez cât de important e rolul meu în viața acelui om, pe segmentul acesta. Îmi dau seama ce etapă grea traversează el și îi sunt sprijin. Chiar am format pe WhatsApp un grup de suport în care clienții mei, aflați în divorț, îmi pun întrebări, îmi cer sfaturi, schimbă idei între ei sau se încurajează reciproc. Asta îi ajută să treacă un pic mai ușor prin tot ce presupune procesul, cu scopul acesta am inițiat grupul.

Cum reușești, în pledoariile tale, să construiești echilibrul perfect între ”rațiune” și ”simțire”?

Îmi folosesc la maximum rațiunea juridică, dar nu omit deloc propria simțire, și reușesc să le îmbin. Fără să-mi arăt latura umană, eu nu pot profesa. În pledoarii, am doar câteva fraze strict tehnice, în care indic art. X coroborat cu art. Y, pentru că e nevoie să menționez și temeiul de drept al solicitărilor mele. În restul pledoariei însă, construiesc povestea de viață a acelei familii, vreau să-l fac pe judecător să vibreze la situația acelor oameni. Prin asemenea manieră îl determin să înțeleagă perfect situația și să decidă în mod corect. Și, da, mi s-a întâmplat ca, după pledoaria finală pe care am susținut-o, judecătorul din fața mea să-și șteargă, discret, colțul ochilor.

Ce gust au, în astfel de cazuri, înfrângerea și victoria?

Un divorț nu poate însemna victorie pentru niciuna dintre părți. Mai ales dacă au și copii. Eu așa văd lucrurile. Până la urmă, e o înfrângere a conceptului de familie, de unitate care se destramă. Nu ies din sala de judecată fericită, ci doar mulțumită profesional. În dosarele în care soții s-ar călca în picioare unul pe altul, în care copilul devine armă într-o luptă irațională dintre părinții lui, latura mea umană simte, știe ce coșmar pe termen lung urmează pentru copil. Și asta nu are cum să mă bucure deloc, chiar dacă am câștigat cazul și mi-au fost admise toate cererile.

De fapt, exact această ”abilitate” de a-ți depăși atribuțiile din ”fișa postului” te-a adus în atenția a milioane de români. Fără curajul tău de a face public comportamentul doamnei judecător CAMELIA FOLEA și talentul de a povesti atât de emoționant întâmplarea, ”pantofii albaștri” ar fi rămas un simplu accesoriu. Tu i-ai transformat într-un concept, într-un exemplu de bune practici. Astăzi, privind în urmă, în decizia de a scrie și publica povestea, cât a fost ”rațiune”, cât a fost ”simțire”?

Sută la sută simțire în a scrie. Un strop de ezitare în a publica. Când am revenit de la Judecătoria Blaj, m-am așezat la laptop și am scris tot ce văzusem, așa, dintr-o suflare. Îmi venea să strig în gura mare: Uitați-vă, cât de uman s-a purtat acest judecător cu un copil! Apoi au intervenit rațiunea, analiza, limitările mentale. Intuiam că textul va provoca reacții publice, dar nu reușeam să-mi dau seama cu ce ochi va vedea CSM-ul atitudinea ieșită din tipare a doamnei judecător. Așa că în noaptea respectivă am postat relatarea, însă am lăsat-o vizibilă doar pentru mine. Dimineață, odihnită fiind, am decis că trebuie să ascult de ceea ce simt, anume că am datoria morală față de profesia mea să arăt fața umană a Justiției. Și am făcut textul vizibil pentru public.

Îți mărturisesc un lucru interesant, care m-a mirat și pe mine. După ce am publicat, am aflat că doamna judecător Camelia Folea procedase identic în toate dosarele cu minori pe care le soluționase până atunci. Era atentă cu copiii, se împrietenea imediat cu ei, le oferea bomboane, avea răbdare să-i asculte fără să se uite la ceas… Și, totuși, nu scrisese nimeni despre asta. Aici, cred eu, a intervenit simțul meu jurnalistic, acea trăire care te face să sesizezi imediat că un subiect e de interes pentru marea masă. Și, totodată, siguranța că ceea ce vei scrie nu are cum să rămână în anonimat.

Deci ai ales să publici, deși, la momentul acela, nu știai care va fi finalul… chiar ți-ai asumat niște riscuri. Privind în urmă, ce anume te-a motivat/îndemnat să alegi asta, cu orice risc? Din ce ți-ai luat doza de curaj?, pentru că, așa cum ai văzut tu, e clar că și alți avocați au văzut înainte… Dar au tăcut!

Înainte de a fi avocat, am fost zece ani jurnalist. Așadar, nu mi-a lipsit niciodată curajul, el este nativ. În plus, nu m-a interesat deloc finalul procesului, nu copilul din dosarul meu era subiectul principal în momentul publicării, ci judecătorul-om care-și făcuse meseria cu atâta pasiune pentru profesie și pentru semenii lui, cum eu nu mai văzusem niciodată, în nicio sală de judecată. Iar acel copil, R., era beneficiarul manierei incredibile în care acționase judecătorul. Și-atunci am simțit că trebuie să mă implic pentru ca toți copiii care trec pragurile instanțelor să fie tratați la fel ca R., așa au apărut și s-au extins camerele speciale pentru audierea minorilor, la nivelul întregii țări.

Ce ai simțit atunci când ai înțeles că ai făcut o alegere bună?

M-am felicitat (râde) pentru că mi-am ascultat intuiția și am publicat. Pe de altă parte, ca profesionist al dreptului, am fost onorată să fiu felicitată, în mod public, de Consiliul Superior al Magistraturii. De asemenea, a fost, pentru mine, o mare onoare să primesc primul titlu de „Cavaler al avocaturii” din România.

”Doamna cu pantofi albaștri” a fost un subiect îndelung dezbătut în redacția în care lucram atunci. Citindu-te, ne-am dat seama cât te măcina acea practică rece, distantă, care nu făcea altceva decât să adâncească hăul și să acutizeze rănile în interiorul unor familii și așa traumatizate, vulnerabile. Încă de atunci sunt curioasă să aflu, în decizia de a scrie și publica povestea, cât a fost fler și impuls jurnalistic și cât … nu știu… o disperare a avocatului, acumulată în timp, în lucrul cu copiii ”divorțați”?

Dacă aș fi văzut lucrurile strict din perspectiva profesiei de avocat, cu siguranță textul ar fi avut un alt conținut, ar fi fost mai tehnic, l-aș fi scris într-un limbaj juridic. Dar a fost, pur și simplu, impuls jurnalistic, așa cum îl numești. Ești prezent la o întâmplare care te surprinde și relatezi exact ce ai văzut. Nu faci analize, nu scrii statistici, nu tragi semnale de alarmă. Ci, pur și simplu, expui ceea ce te-a impresionat. Așa l-am scris, din postura de jurnalist – fin observator al realității. Dacă ar fi fost generat de disperarea avocatului, e clar că textul ar fi sunat cu totul altfel și sunt aproape convinsă că nu ar fi avut același impact uriaș.

În traumatizanta călătorie a divorțului, ”doamna cu pantofi albaștri” s-a ridicat ca o insulă de normalitate într-un ocean de neliniști, emoții și durere. A fost un prim semnal că e nevoie de căldură, de umanitate în acest sistem rigid, în care performanța se măsoară rece, în dosare soluționate. Astăzi, grație curajului tău, ”judecătorul cu pantofi albaștri” a devenit un reper de bune practici. La 7 ani de la descoperirea acestei insule, trecând în revistă modificările din sistem, ce crezi, astăzi, ”judecătorul cu pantofi albaștri” este o regulă sau încă o excepție?

Sper că, astăzi, este regula în instanțele de judecată. Cred că am contribuit, de fapt, la o responsabilizare a celor care au ales să îmbrățișeze o profesie atât de nobilă și de frumoasă. Ei, judecătorii, influențează destine, tranșează situații, decid situații de viață. Tocmai din acest motiv trebuie să fie de o mie de ori mai atenți atunci când soluționează dosarele. Mai atenți la oamenii din fața lor. De curând, relatarea mea a fost menționată în manualul de Dreptul familiei al doamnei conf. univ. dr. Cristina Nicolescu, din cadrul Facultății de Drept a Universității din București. Și-atunci, dacă studenții la Drept învață, încă de pe băncile facultății, despre „pantofii albaștri” și „justiția umană”, înseamnă că atunci când vor profesa în domeniu vor ști, deja, că oamenii nu sunt simple numere de dosare. Iată cum „judecătorul cu pantofi albaștri” va deveni regula. Vezi? Spre asta tinde sistemul și e minunat.

”Judecătorul cu pantofi albaștri” e suficient pentru a ușura povara de pe umerii și așa firavi ai copiilor ”divorțați”, sau ar trebui să urmeze și pasul 2, și pasul 3…

O, nu, din păcate. E doar o primă fază, în care se stabilesc niște lucruri de către o instanță. Mai departe, depinde doar de maturitatea, de nivelul de ego al părinților și de gradul de iubire reală pe care le-o poartă copiilor lor. După cele câteva luni cât durează un astfel de proces de divorț, urmează ani în care copiii sunt fie arme într-un război emoțional crunt, fie comori protejate de ambii părinți ajunși să locuiască în case diferite. Din păcate, în cele mai multe dintre cazuri, copiii devin arme… și e dureros atât pentru ei, dar și pentru societatea de mâine care va avea, din păcate, niște adulți cu traume puternice.

---

Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 284
Pentru abonare, click aici