Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu: Două femei, o misiune, un spital. Cum poate vindeca forța civică un sistem bolnav cronic

9 niveluri, 140 paturi și 5 săli de operație. 12.800 de metri pătrați, simbol al speranței pentru copiii cu afecțiuni oncologice și alte boli grave.

53 de milioane de euro, fonduri strânse exclusiv din donațiile a 350.000 de români și sponsorizările a 8.000 de companii, simbol al solidarității și generozității.

Pe scurt, așa poate fi descris singurul spital de pediatrie construit în România exclusiv din donații și sponsorizări, simbol al normalității într-un sistem de sănătate mult prea fragil și o țară deseori prea indiferentă.

Un proiect grandios, nu doar ca obiectiv construit ci, mai ales, prin numărul impresionant de oameni care au contribuit la realizarea lui, sute de mii de români care au crezut în visul a două femei și le-au susținut necondiționat, motivați de pasiunea și determinarea lor de-a dreptul contagioase.

Le-ați recunoscut, probabil, sunt Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, fondatoarele Asociației Dăruiește Viață, inima și catalizatorul comunității #NoiFacemUnSpital.

Vă reamintesc, în cadrul Galei CARIERE 2023, Oana și Carmen au fost onorate cu cea mai înaltă distincție – ÎN SLUJBA OAMENILOR – Premiul de Excelență pentru leadership remarcabil și contribuție excepțională la binele comunității.

Astăzi, ele sunt eroinele unei noi povești din seria Work Life Choices, interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.

Un destin care le-a unit

Povestea lor a început în 2002. Pe atunci, Carmen lucra în departamentul de marketing al unei companii multinaționale, în timp ce Oana conducea operațiunile unei companii franțuzești în România. Locuiau în același bloc și își plimbau copiii în parcul din apropiere. Așa s-au cunoscut. Împărtășeau aceeași pasiune pentru voluntariat și se dedicau activităților caritabile în timpul liber. Aveau aceleași credințe și valori, același program și preocupări, așa că le-a fost ușor să lege o prietenie puternică. O prietenie care și-a validat profunzimea câțiva ani mai târziu, când au fost confruntate cu povestea impresionantă a unui adolescent bolnav de leucemie. În acele momente de durere și disperare, în fața primei confruntări cu sistemul de sănătate românesc,  au înțeles că trebuie să se  schimbe ceva. 

Băiatul nu a supraviețuit, dar din această luptă s-a născut Asociația Dăruiește Viață.

Niciodată nu am ținut socoteala interviurilor realizate de-a lungul anilor de jurnalism, dar cu siguranță au fost foarte multe. Totuși, rareori am întâlnit o asemenea energie, o asemenea forță interioară, capabilă parcă să mute munții, o dedicare totală, un entuziasm sincer și, mai presus de toate, o modestie atât de autentică. Sunt multe de spus, dar vă las și pe voi să le cunoașteți pe Oana și Carmen, cele două femei care au sfidat limitele și au transformat imposibilul în posibil.

Oana, Carmen, cine sunteți voi și care este povestea voastră dincolo de Dăruiește Viață și #NoiFacemUnSpital? Cum v-ați cunoscut?

Carmen: Am mai fost întrebată odată asta și atunci m-am gândit la fel de mult. Încă încerc să îmi definesc acest eu, dincolo de munca pe care o fac și o facem în asociație, pentru că ea se confundă adesea cu viața personală. N-ai cum să le separi și nici n-ai de ce să le separi, pentru că viața profesională îmi aduce multe bucurii, pe care n-aș vrea să le opresc atunci când se termina munca. Mai ales că munca nu se termină la o anume oră, să spui shut down și să continui cu viața personală. La noi s-a întrepătruns mereu acest lucru, uneori a fost bine, alteori mai dificil. Dar dincolo de #NoiFacemUnSpital, viața mea înseamnă o fată de 22 de ani, despre care eu cred că încă e adolescentă, și o relație frumoasă dar adesea complicată, pentru că amândouă avem personalități puternice. Înseamnă prieteni, înseamnă citit, acum mai puțin, pentru că în perioada aceasta, viața mea dincolo de birou înseamnă învățat. M-am apucat la 49 de ani să fac un master, în Statele Unite, la St. Jude, iar asta, din fericire, dar în același timp și din păcate, îmi ocupă toate weekendurile, uneori și serile.

Cum ne-am cunoscut? De la copiii noștri a plecat povestea. Un prieten chiar îi scria fiicei mele: ”Dacă nu era să se plimbe mamele voastre cu cărucioarele prin parc, probabil acum nu era un spital!”. Da, așa ne-am cunoscut, prin copiii noștri. Eram vecine, ei erau foarte mici și aveam activități comune. E drept că eu mai mult am plimbat căruciorul prin parc cu mama Oanei, pentru că ea a început mai devreme munca decât mine, dar ne întâlneam și vorbeam mult, stăteam mult împreună. Consumam același filme… țin minte că pe atunci era Ally McBeal… și multă înghețată în timpul lor.

Oana: Eu sunt o femeie absolut normală, cu multe calități și cred la fel de multe defecte. Sunt norocoasa mamă a unui băiat extraordinar – chiar mă simt norocoasă că am un copil bun. Sunt norocoasă că am și un partener de viață care mă suportă așa cu toate defectele pe care le am, este suficient de tolerant, și am o gașcă de prieteni foarte faină. În rest, eu încă diger chestia asta pe care toată lumea din jur o spune: ”ați făcut ceva ce n-a mai făcut nimeni!”. Încă trece prin mine diferit de cum o văd ceilalți, și cred că e bine asta, pentru că mă face să rămân cu picioarele pe pământ… tot ce aud din jur sună ca și cum ar fi ceva fantastic. Undeva, în adâncul meu, chiar cred că e ceva fantastic, dar, pe de altă parte, aproape nu îndrăznesc să mă gândesc că e atât de extraordinar. Pentru noi e doar primul pas și mai avem foarte multe de făcut. Că mai e un pic până o să ajungem să avem și noi nevoie de sistemul acesta de sănătate și, într-un mod poate și egoist, mă gândesc că ar trebui ca în anii aceștia care ne-au mai rămas până acolo, să reușim să schimbăm ceva. Cred că noi așa, cu toți oamenii pe care am reușit să-i adunăm în jurul nostru, chiar putem să facem asta! Chiar cred cu tărie în lucrul acesta, muncim pentru asta și sper să ne revedem peste 5 ani și oamenii să zică: ”Wow! Ce ați făcut!”. Și atunci să mi se pară cu adevărat extraordinar, pentru că o să vedem dincolo de o clădire și echipamente moderne, un sistem funcțional. Deocamdată sistemul de sănătate este disfuncțional.

Legat de cum ne-am cunoscut, amintirile acelea rămân fabuloase. Copiii noștri erau mici atunci. Îi cheamă Alex și Alexia, deși, curios, nu ne cunoșteam când i-am botezat. Ei doi se comportă ca frate și soră, exact așa sunt și acum, păstrează legătura, deși sunt la distanță. Mi se pare că suntem norocoase să avem niște copii atât de faini, și frumoși, și deștepți, și devreme acasă (râde).

Ați terminat de construit un spital. În doar 5 ani, de la zero, fără niciun leu de la bugetul de stat. Acum, când îl priviți, este ceea ce v-ați imaginat încă de la bun început?

Carmen: Cred că e un privilegiu să facem și noi parte din acest proiect. Într-adevăr, noi am fost catalizatorul, dar spun că e un privilegiu pentru că ar fi putut să nu se întâmple la fel de bine cum s-a întâmplat. Dacă ne-am gândit de la început… sincer nu! Noi ne-am dus la Marie Curie să construim niște toalete în saloanele care erau acolo. Deci am pornit de la o toaletă și am ajuns să facem un spital, în mod real, nu e nicio metaforă la mijloc.

Și în acest moment copiii stau în aceeași secție unde sunt 31 de paturi și o singură toaletă. Mi se pare mai greu decât în casele de la țară, cu toaleta în fundul curții, eu am trăit la bunica mea unde era toaleta în curte. Acolo stau niște copii bolnavi și cu mamele lor cu lunile, și trebuie să stea la coadă atunci când au nevoie la toaletă. Din păcate, așa sunt spitalele din România, aceasta este realitatea. De aceea, această normalitate pe care noi am adus-o prin acest spital este văzută ca ceva excepțional. Și da, pentru România e excepțional! Dar, de fapt, ceea ce încercăm noi să spunem este că aceasta este normalitatea.

Când am constatat că a construi toalete pe secția de oncologie și a păstra totuși numărul de paturi nu este posibil, când am constatat că nici extinderea cu un etaj a secției de oncologie peste o altă clădire existentă nu este posibilă, arhitecta noastră Raluca Șoaită (noi spunem arhitecta noastră, nu e a noastră, e a acestui proiect și a multor altor proiecte – râde ) a zis că soluția este să facem o nouă clădire. Și noi am zis în momentul acela, amândouă: ce mare lucru să faci o clădire! Dar glumind, în continuare nu am avut acest plan.

Totuși am început să ne interesăm, spitalul ne-a dat un teren, noi nu am fost mulțumite. Ne-am dus după aceea la Grigore Alexandrescu, am discutat și acolo cu managerul. Raluca s-a întâlnit cu inginerul, a stabilit locul unde să ridice clădirea, după care managerul nu ne-a mai răspuns la telefon, la mail, la nimic. Ne-am întors la Marie Curie. Domnul Buzatu, managerul de la Marie Curie, nu e foarte fericit când spunem povestea asta, se simte cumva trădat (râde) că n-au fost singura opțiune, dar nici noi nu eram pe atunci pentru ei o opțiune, nu li se părea viabilă atunci. Oanei i-a venit ideea să aducem o firmă care să elaboreze un plan, pentru a arăta celor de la Marie Curie că un alt teren ar trebui să fie disponibil, cel pe care, de fapt, am și construit. A fost o firmă franceză, care ne-a convins că trebuie să facem un spital al viitorului și nu al trecutului, un spital modern, conectat la clădirea veche, anticipând dezvoltările viitoare. Am început cu planul pentru 3 etaje, respectiv secțiile de radioterapie și oncologie, dar am obținut aprobarea urbanistică și am proiectat structura pentru înălțimea maximă, planificând ulterior să lăsăm statul să continue proiectul cu încă 3 etaje. Nu credeam lucrul acesta, dar era un mod de a ne ușura viața și a simți că putem duce un proiect până la capăt. Asemenea, pentru secția de radioterapie, am construit buncărele, intenționând să lăsăm statul să doteze cu echipamente, dar apoi tot noi am intervenit și furnizat echipamentele necesare.

Am avut șansa să se și adune oameni în jurul nostru, am avut și succes cu campania de SMS, apoi norocul să se alăture OMV Petrom care a dat 10 milioane de euro. Și tot așa, astfel încât, în momentul în care spitalul a zis trebuie să ne refaceți și blocul operator, că aveam noi un proiect dar a căzut, am zis ok, refacem! Dar nu s-a putut nici asta reface în vechea clădire, așa că am zis ok, îl aducem în clădirea noastră. Și dacă am adus blocul operator, a trebuit să tragem după noi cumva și terapia intensivă, și neurochirurgia, care în momentul acesta este un compartiment mic, cu două saloane, și chirurgia, pentru că copilul oncologic are nevoie și de intervenții chirurgicale. Și uite așa am ajuns la acest spital, care are 12.800 mp, 9 niveluri și toate secțiile de mai sus.

Acoperă tot ce e necesar pentru tratarea și îngrijirea micilor pacienți?

Carmen: Nu, că de aia continuăm! Și de aceea spunea Oana că parcă nu e destul! Când îți bagi mâinile, descoperi cât de mari sunt nevoile și e greu să te oprești.

Oana: Spitalul Marie Curie va funcționa începând cu anul acesta în două secole, cum zicem noi: o clădire din secolul acesta, cu tehnologie de ultimă generație, cu infrastructură ultramodernă, și o clădire din secolul trecut, cu aer condiționat de apartament și toaletă în capătul culoarului. Și cred că, de fapt, acesta este și motivul pentru care nu simțim pe deplin bucuria acestui proiect. Noi ne dăm seama că și ceilalți copii care ajung aici, dar au nevoie de alt tip de tratament, au dreptul să fie tratați în condiții de secolul acesta. Va exista și multă frustrare printre cadrele medicale, doar pentru unii, condițiile vor fi extraordinare, cu spații luminoase și bine gândite pentru personalul medical.

Este tot mai evident că există o legătură între starea de spirit și comportamentul personalului medical și starea de bine a pacientului. Un spațiu de lucru adecvat, poate contribui la creșterea empatiei, deschiderii și abilităților de comunicare ale medicilor și asistenților. Arhitecta noastră subliniază deseori importanța modului în care spațiul influențează comportamentul. Așa că vorbim deja despre continuarea proiectului și construirea unui campus medical, în care toți pacienții să aibă acces la aceleași condiții și echipamente, dar și un spital care să asigure eficiență energetică, în care să vorbim despre reducerea amprentei de carbon, sustenabilitate, eficiență în ceea ce privește lanțul de aprovizionare, gândirea cheltuielilor, analiza costurilor, o eficientă utilizare a spațiilor și chiar a personalului medical. La asta lucrăm acum, la a gândi acest proiect, care va conține nu doar spațiile de tratament, ci și spațiile anexe. De la depozitare, laborator, farmacie, până la bucătărie, spații de cazare pentru părinții care vin din afara Bucureștiului. Vrem un campus medical ca afară!

Carmen: În plus, creând aceste condiții, care sunt esențiale, ne ducem cu gândul și mai departe. Pentru că, fără creșterea calității actului medical, toate aceste echipamente, toate aceste investiții făcute cu un efort imens din partea societății civile și a companiilor, nu vor aduce rezultatele așteptate. Lucrurile nu se vor schimba în bine și în continuare vor fi vieți pierdute inutil. De aceea, ne propunem să oferim suport prin training personalului medical, prin parteneriate și colaborări internaționale cu cele mai importante clinici de oncologie pediatrică din lume. În acest sens, avem un parteneriat cu clinica Princess Maxima Utrecht Olanda, care este cea mai mare clinică de oncologie pediatrică din Europa și care tratează 600 de copii anual. La noi, la Marie Curie sunt tratați 40 de copii anual, iar la institutul oncologic sunt tratați 100 de copii anual. În toată țara sunt 500 de copii care se îmbolnăvesc anual, deci cumva similar ca număr cu cei din Olanda. Însă marea diferență este că ei tratează într-o singură clinică acești copii, cu o rată de supraviețuire în leucemii, de exemplu, de 94%. Cred că viitorul în asta constă, în colaborare și concentrarea tratamentului într-un singur loc, unul care poate rivaliza cu cele mai bune clinici din vestul Europei. Și există un mare potențial de dezvoltare a cercetării în România, deoarece UE oferă fonduri europene pentru parteneriate între astfel de clinici din vest și est, pentru a oferi șanse egale oricărui copil, indiferent de locul în care se naște. De asemenea, Spitalul Marie Curie are un parteneriat cu St. Jude, cel mai mare spital de oncologie pediatrică din lume, care are un program global pentru creșterea ratei de supraviețuire a copiilor bolnavi de cancer de la 30% la 60%. Marie Curie face parte din acest program global de sănătate.

Care au fost cele mai intense momente, ce schimbări de stare de spirit sau emoții ați experimentat pe măsură ce proiectul avansa?

Oana: Nu cred că au fost momente în care am zis că nu răzbim. Au fost doar momente în care am simțit că trebuie să găsim soluții. Că trebuie să luptăm mai mult, că trebuie să depunem mai mult efort. Au fost și momente în care pur și simplu am simțit atacuri nejustificate din partea zonei politice. Nu le-am înțeles la momentul acela, era greu să le acceptăm, dar cred că fiecare astfel de moment ne-a adus mai multă forță și mai mulți oameni aproape. Pentru că asta s-a întâmplat în toată această perioadă: de câte ori au existat niște atacuri asupra acestui proiect, pentru că proiectul era vizat, și noi cumva la pachet, am simțit foarte multă solidaritate. Oamenii au reacționat ca și cum acest proiect ar fi fost al lor. Iar asta înseamnă că noi ne-am făcut bine treaba și i-am făcut să simtă și să vadă că stă în puterea lor să facă lucruri și că, dacă s-au implicat și au donat, trebuie să și apere această construcție. Acesta a fost lucrul cel mai bun, acele momente au fost foarte importante pentru tot ce a venit mai departe. Pentru că oamenii atunci când luptă pentru ceva, inclusiv să apere un proiect, rămân pe termen lung acolo. Politicienii au calculat greșit, ceea ce lor li s-a părut că va defăima proiectul și-i va slăbi forța nu s-a întâmplat. A fost pe dos, i-a făcut pe oameni să se simtă și mai implicați, și mai alături. În rest, vine cumva și din firea noastră de luptătoare, când simțim atacuri, ne mobilizăm mai tare.

Carmen: Unul dintre momentele cheie pozitive a fost când am realizat că din SMS noi am strâns 20 milioane de euro. Asta mi s-a părut cel mai mare lucru! Și o să povestesc. Atunci când am început campania, una dintre colege a venit și ne-a spus: ”Cum pot eu să îl conving pe un prieten care mi-a zis: «bine, bine, vă dau eu 2 euro, 4 euro, dar voi aveți de făcut un spital! Cât contează pentru acest proiect acești 2 euro ai mei?!». Deci cum pot eu să-l conving că e important?”. Nu mai știu ce discuții am avut atunci, dar am rămas cu întrebarea aceasta: cum convingi oamenii că acei 2 euro, 4 euro sunt importanți. Și când am tras linie și am văzut că avem 20 milioane de euro din SMS am zis wow!, iată că e posibil ca 2 euro și 4 euro să însemne ceva imens. Un alt moment a fost când a donat OMV cele 10 milioane de euro. Atunci ne-au crescut aripi și am zis da, putem face și radioterapia, și încă o clădire, da putem să ducem proiectul acesta la un alt nivel. Acela al unui campus medical pe care România îl merită și nu îl are la momentul acesta.

Ce încercăm noi să construim cu sponsorii și donatorii e o relație pe termen lung, pentru că sprijinul de care are nevoie spitalul acesta nu se oprește aici. Să faci mentenanța echipamentelor, upgrade-ul lor, training personalului e nevoie de un efort pe termen lung.

Leadershipul social este, din punctul meu de vedere, forma supremă de a conduce, te împlinește mai mult decât orice, dar te și epuizează în egală măsură. Voi cum vă reîncărcați, de unde și cum vă luați doza de energie și, foarte important, de optimism? – lupta cu cancerul nu are întotdeauna un final fericit.

Oana: Eu energia o găsesc acasă. Apoi în sport, îmi place să fac sport în echipă și sunt alături de o gașcă de fete foarte faine cu care mă amuz teribil. Dar și cu gașca de prieteni, unde avem parte de mult râs și facem haz de necazuri… și cu un pic de autoironie. În plus, amândouă suntem pe formatul acesta, cu cât provocarea este mai mare, cu atât crește și energia, deci găsești soluții și resurse interioare să mergi mai departe. Însă ce cred că ne-a ajutat foarte mult în anii aceștia a fost că am învățat enorm făcând lucruri. Situațiile, proiectul ne-au pus în această postură de a fi în permanent proces de învățare. Am învățat mult despre construcții, despre materiale, norme și reguli, despre ce zice ISU, ce zice DSP , despre ce zic normele românești vs standardele europene, despre cum se fac lucrurile afară și ce am putea aduce de acolo astfel încât să facem și aici din ce în ce mai bine. Și cred că procesul acesta de învățare permanentă ne ține în formă. Și, na!, dacă mai obosești câteodată tragi aer adânc în piept și o iei de la capăt a doua zi sau peste o săptămână, uneori când îți iei un răstimp de relaxare.

Carmen: Într-adevăr, noi ne-am expus foarte mult la noțiuni noi și ne-am provocat să fim mereu acolo, așa și trebuie, atunci când alții vin și încearcă să-ți diminueze puterea. Iar noi am fost provocate deseori, pentru că lucrăm cu oameni din diverse medii, fiecare cu ritmul său. Da, avem mediul privat, dar avem și mediul public, în care colaborăm și lucrăm cu viteze diferite. Și trebuie să spunem că în mediul public lucrurile se întâmplă încet spre nu se întâmpla, feedbackul pe care îl dai nu te aștepți să aibă vreun efect și să producă niște schimbări. Experiența noastră în interacțiunea cu alte sisteme din alte țări ne-a deschis ochii și ne-a ajutat să gândim diferit, dar ne-a și încurcat, pentru că am generat o foarte mare opoziție.

Chiar dacă oamenii rareori verbalizează, simt așa că mă întreabă: “Cine ești tu să vii să-mi spui cum să fac?”. Și este o întrebare cu sens, având în vedere că nu sunt medic. M-am simțit neputincioasă la început, deoarece nu aveam un răspuns clar pentru a colabora eficient cu echipele medicale, dar asta m-a determinat să-mi doresc să învăț mai mult. Acesta este motivul pentru care am aplicat la master – să înțeleg ce înseamnă medicina bazată pe dovezi, de unde îmi pot culege datele pentru a oferi soluții care să aducă eficiență și calitate actului medical. Pentru că, repet, degeaba ai echipamente, dacă nu ai o calitate a actului medical. Oamenii vor muri în aceeași măsură în care mor și fără acele echipamente. Deci nu poți genera un real impact.

Revenind, în pandemie m-am apucat să dansez tango, m-am dus fără nicio așteptare și în continuare mă duc și dansez tango fără nicio așteptare. E singurul loc în care nu mi-am creat așteptări și sper s-o țin tot așa, E o experiență nouă pe care o trăiesc, sunt un om competitiv și tot timpul cer de la mine mai mult și mai mult. Acesta e singurul loc în care nu cer nimic de la mine, doar mă bucur că sunt și că dansez. Îmi place să citesc și mă frustrează că în momentul acesta citesc doar literatură care mă ajută la ce am de învățat pentru master. Am început să mă plimb și uneori merg și 2 ore pe jos, sunt momentele cu mine și de claritate. Nu îmi aduc neapărat răspunsuri, dar îmi clarifică peisajul în care trăiesc.

Cum procedați atunci când trebuie să luați decizii, să prioritizați resursele, timpul, energia?

Oana: De obicei încercăm să folosim expertiză. Când avem de luat decizii, ne bazăm foarte mult pe experți, ne consultăm cu oamenii în care avem încredere. Sigur că în permanență sunt provocări, în permanență trebuie să prioritizăm alocarea resurselor, suntem o echipă foarte mică deocamdată. Sper să ne mărim, pentru că volumul de muncă și provocările sunt din ce în ce mai mari. Dar asta e regula, ne bazăm mult pe acest tip de consultanță și e normal, că facem lucruri care nu s-au mai făcut. Cum zice Carmen: n-am mai făcut un spital!

Carmen: Eu aș întări ce zice Oana: lucrăm cu cei mai buni experți. Dacă mă gândesc numai la Raluca noastră, cum îi spunem, nu mai există un alt arhitect specializat pe spitale care să facă ce face ea, și am să vă spun ce ne-a spus ea: ”Pentru mine, provocarea nu a fost să construiesc acest spital din punct de vedere tehnic, să stabilesc fluxuri, să gândesc circuite. Nu! Provocarea a fost să gândesc un spital în care să nu ne mai uităm la boala copilului, ci să ne uităm la copil și la copilăria lui, la modul cum el interacționează cu aceste spații. La fel și pentru medici”.

De aceea am făcut workshopuri cu medicii, cu asistenții, cu pacienții și părinții lor, ca să le înțelegem nevoile. Toate spațiile arată excepțional acum pentru că au fost construite să îndeplinească nevoi, nu au fost construite doar ca să arate frumos, așa pur și simplu.

Radioterapia, de exemplu, am lucrat-o cu cel care a fost președintele Asociației Fizicienilor din Statele Unite, care conduce 40 de centre de radioterapie din America și Europa. Când am definit echipa de oncologie – și când zic echipă mă refer inclusiv la chirurgi, neurochirurgi, toate specialitățile care stabilesc traseul unui pacient oncologic – am lucrat cu cea mai bună clinică de oncologie pediatrică din Europa. Apoi, pentru a dezvolta colaborarea dintre echipele medicale de la Marie Curie și alte centre medicale din țară, colaborare care nu există la momentul acesta, am încheiat acest parteneriat cu St. Jude. Deci da, fără lipsă de modestie, spun că lucrăm cu cei mai buni experți în domeniu și încercăm să luăm decizii în funcție de sfaturile avizate pe care ei ni le dau.

Spitalul e gata, dar încă nu a intrat în circuit. Când va putea primi primii pacienți?

Oana: Spitalul este în acest moment în procedură de autorizare de funcționare. Asta presupune că trece prin niște proceduri birocratice. Sunt trei instituții de stat (ISU, DSP, MS) împreună cu Spitalul Marie Curie care trebuie să îndeplinească aceste proceduri și care sunt dincolo de controlul nostru.

În ceea ce privește spitalul, este pregătit să primească pacienți în orice moment. Avem și o firmă cu care am făcut consultanță pe zona de relocare, pentru că nu e atât de simplu să muți niște secții dintr-o clădire în alta. Dincolo de mutarea efectivă a unor pacienți, materiale, relocarea presupune niște traininguri, să înveți să folosești spațiile, echipamentele, tot ceea ce această nouă infrastructură oferă. Este totul digitalizat și tehnologizat și asta se întâmplă acum, cadrele medicale fac traininguri aproape zilnic. Se lucrează intens și sperăm că și cele trei instituții își vor face treaba cât de repede, astfel încât pacienții să beneficieze de aceste spații cât mai curând.

Cum simțiți personalul medical care va lucra în noul spital? Care e starea de spirit în rândul echipelor?

Oana: Cred că este ca în orice proces de schimbare, 15 % sunt cei early adopters și care sunt nerăbdători, urmează valul 2, vreo 35% , și ei au devenit din ce în ce mai nerăbdători și restul care vor veni încetul cu încetul. Sunt destul de mulți căutători de nod în papură, avem și din aceștia, dar așa e societatea în general, nu cred că e doar la noi. Cert e că am văzut mult entuziasm la ultimele întâlniri, și la medici, și la asistente, și sunt convinsă că odată ce se vor muta și vor avea și ei niște spații mai frumoase, mai luminoase și mai mari vor deveni și mai entuziaști.

Carmen: Cred că se uită cu entuziasm și teamă în același timp. E firesc, e o schimbare – eu aș zice radicală – să te muți dintr-un spațiu în care îți ții raportul de gardă pe un hol pe unde copiii trec la toaletă și cu niște saloane în care mamele și copiii stau înghesuiți și își spală la lighean corpurile, într-un spațiu în care există saloane individuale și toalete în fiecare salon… da, poate fi foarte frumos dar și înspăimântător. Pentru că, de la o toaletă treci la 50 pe care trebuie să le cureți, mai multe saloane de care să ai grijă, mai multă comunicare cu pacientul, și el trebuie învățat să folosească tehnica asta. Și atunci sentimentele sunt amestecate, cum amestecate sunt și la noi, ne și bucurăm, dar ne e și teamă de ce urmează pentru că realizăm cât de multe mai avem de făcut.

Care ar fi ”marea lecție” pe care ați învățat-o în acești ani? Ca lideri, ca oameni?

Oana: În primul rând cred că am învățat că noi ca oameni suntem atât de puternici cât ne lăsăm să fim. Că implicarea chiar contează și că muncind chiar poți să faci ceva de impact. Nouă asta ne lipsește în societate, încrederea în noi înșine și în forța noastră de cetățeni. Ne simțim tot timpul mici în raport cu autoritățile și cu lucrurile care pot fi făcute. Și, de fapt, proiectul acesta asta a adus societății: conștientizarea puterii pe care o au cetățenii și a faptului că putem să facem lucrurile bine. Și m-aș bucura dacă oamenii cu asta rămân din proiectul acesta.

Apoi cred că tot ce am trăit în anii aceștia, cu proiectele și asociația, cumva ne-a ajutat și să creștem noi personal, să ne depășim niște limite și să ne vedem potențialul în același timp, dar și să rămânem cu picioarele pe pământ, iar asta cred că e un lucru bun.

Carmen: Am învățat că e frumos să înveți, pentru că din școală nu ieși cu lucrul acesta. Am învățat că poți să visezi și că lucrurile chiar se pot întâmpla. Am învățat însă și că schimbarea nu vine la fel de ușor pentru toți și nu vine de la sine. Vine în timp și începând să te schimbi tu, iar acesta e pasul cel mai greu. E un pas uriaș acest proiect și o să învăț permanent din el, văzând zi de zi ce schimbări va aduce, unele cu siguranță neprevăzute, și mă refer la lucruri bune.

Oamenii au încredere în noi și asta e apăsător, dar avem și o mare speranță pentru că, iată, ne-a ieșit și acel nu se poate! a devenit acum se poate!

Dincolo de construcția propriu-zisă, de succesul comunitar, de lecțiile învățate, ce înseamnă, de fapt, acest spital?

Oana: E foarte important ca oamenii să ne rămână în continuare aproape, pentru că mai avem de făcut lucruri. Vrem să ducem la bun sfârșit și acest campus medical, dar nu atât ca infrastructură cât ca model de bune practici în sistemul de sănătate. Și apoi să-l putem scala. Pentru că asta ne propunem să facem din Marie Curie: un proiect pilot, care să fie începutul schimbării în sistemul de sănătate. Și pentru asta avem nevoie de oameni care să ne rămână alături, să creadă în continuare în noi. Pe siteul nostru dăruieșteviață.ro, oferim toate instrumentele necesare ca fiecare om sau companie care dorește să se implice să o poată face într-un minut-două.

Carmen: Eu aș vrea ca fiecare om să se gândească, atunci când se simte mic și neînsemnat – toți cred că simțim asta – cât de mult a însemnat el în acest proiect. De celaltă parte, copiii nu vor avea o șansă reală decât dacă fiecare membru al echipei medicale – fie medic, asistentă, infirmieră sau portar, precum și toți cei din resurse umane sau departamente administrative, care poate nu văd legătura directă cu a salva un pacient – înțelege cât de crucial este rolul lui în acest mecanism complex. Este ca un ceas, în care fiecare componentă este esențială pentru funcționarea corectă a întregului sistem.

---