Pas de deux, pe scenă și dincolo de ea. Cristina Dijmaru și Bogdan Cănilă, o poveste despre grație, iubire și destin

Corpurile lor țes o poveste care nu cere cuvinte, dar fiecare pas, fiecare piruetă îi adaugă intensitate și fluiditate, o înnobilează cu grație.

Zeci de povești – iubirea, sacrificiul, dorința, lupta, pericolul, speranța ori fricile – toate prind viață prin dansul lor, eliberându-le frumusețea și complexitatea, într-un echilibru perfect între artă și emoție.

O magie pură. Asta creează împreună pe scenă și transmit dincolo de ea, Cristina Dijmaru și Bogdan Cănilă, prim-balerini la Opera Națională București. Doi artiști de excepție, care trăiesc și respiră dansul.

O pereche desăvârșită, o legătură puternică ce transcende granițele scenei, Cristina și Bogdan formează un cuplu și în viața de zi cu zi. Pentru ei, baletul nu este doar o profesie. Este destin. Este o călătorie, care îi provoacă, îi crește, îi obosește, dar îi și răsplătește cu momente unice. Uneori lente, alteori alerte, dar întotdeauna pline de frumusețe și sens. Ca, de altfel, toată viața lor, pe scenă sau în afara ei.

Cristina și Bogdan sunt eroii noii povești din seria Work Life Choices – interviuri speciale cu oameni speciali, un proiect susținut de Ascendis și Revista CARIERE.

Grație, magie, poveste… Sunt elementele care definesc ceea ce baletul transmite în sală. Dincolo de spectacol însă, cum se simte și trăiește baletul în sala de repetiție, în spatele scenei? Durere, sacrificiu, efort extrem…

Cristina: Este adevărat, uneori ne e mai greu (pentru că suntem, totuși, oameni), dar important este să nu ne dăm bătuți. De fiecare dată când am un moment dificil, încerc să îmi aduc aminte partea plăcută a baletului și să nu uit faptul că: „și mâine este o zi”. Dacă astăzi nu funcționează, mâine o pot lua de la capăt.

Bogdan: În spatele scenei, acolo sunt pașii premergători a ceea ce vedeți pe scenă. Acolo ia naștere „magia”. Acolo adăugăm toate ingredientele. În sala de repetiție, unde, uneori, cu ușurință așezăm cărămidă peste cărămidă, iar alteori cu muncă ce se află la granița suportabilului.

Ați avut momente în care corpul să vă spună „nu mai pot”, dar mintea să vă împingă mai departe? Ce mecanisme interne credeți că au intrat în funcțiune atunci și v‑au ajutat să mergeți mai departe?

Cristina: În meseria noastră, corpul este instrumentul nostru. După ani de antrenament, poate ajungem să îl cunoaștem un pic mai bine, însă el este mereu un element variabil. De cele mai multe ori, încerc să-mi depășesc limitele, dar, după ce am avut unele accidentări, am învățat să îl mai și ascult.

Bogdan: Durerea, sacrificiul și efortul extrem nu sunt o stare continuă în care trăiește un balerin, dar cu siguranță nu îi sunt străine. Nu sunt puține dățile în care corpul își cere drepturile la odihnă, iar noi ne încăpățânăm să nu îl ascultăm. Dar acesta este singurul mod prin care ne putem depăși limitele. Pentru noi, pentru sportivii de performanță, nu există altă cale.

Cenușăreasa, un spectacol ce a avut premiera în luna iubirii, așteptat cu mare nerăbdare de iubitorii de balet, admiratorii voștri. Cum vedeți voi această nouă abordare? Ce e „altfel” la Cenușăreasa și Prințul lui Renato Zanella?

Cristina: Cenușăreasa lui Renato Zanella este un balet ce se bazează, din punctul meu de vedere, pe un lucru foarte simplu dar esențial: EMOȚIA. La începutul montării, am crezut că voi avea parte de feeria și opulența unui balet clasic precum Frumoasa din pădurea adormită, însă, pe parcursul repetițiilor, am înțeles concepția coregrafului. Toate acestea au fost înlocuite cu simplitate și eleganță. Nu lipsesc momentele de suspans sau momentele comice, adagio-urile sunt spectaculoase, coregraful lăsând libertatea fiecărui interpret de a-și etala aptitudinile artistice. Cred că această montare se adresează unui public dornic de noutate, care dorește să fie surprins.

Bogdan: A șa cum foarte frumos spune a domnul Renato Zanella, nu este atât de important limbajul de exprimare. Indiferent că vorbim despre un limbaj clasic, neoclasic sau modern, important este mesajul, intenția și spectacolul ca întreg. Eu am mai dansat o singură dată Prințul din Cenușăreasa, în coregrafia doamnei Amalia Mănăruțiu, la Iași. Nu prea am termen de comparație. Ceea ce vă pot spune este însă că domnul Renato Zanella și-a dorit un Prinț și o Cenușăreasă ce fac parte dintr-o societate actuală, cu o mentalitate actuală, îndepărtându-se de stereotipul Cenușăresei cu mătura în mână. În această idee i-au venit în ajutor și costumele.

Cum vi se pare baletul contemporan, dansul caută să se desprindă de regulile clasice?

Cristina: Eu cred că asemeni muzicii clasice, și baletul va avea mereu publicul său. Sunt de părere însă că astăzi trebuie interpretat într-o manieră contemporană (mă refer în general la partea de pantomimă, dar și la estetica baletului de astăzi, când limitele corpului uman sunt împinse la maxim). De asemenea, cred că orice formă de dans arată mult mai bine pe un corp ce are la bază o pregătire a baletului clasic. Ce înseamnă pentru voi să abordați direcții noi, dar, în același timp, să rămâneți fideli esenței dansului?

Bogdan: De-a lungul timpului, am avut ocazia să particip la proiecte de tot felul: de la videoclipuri muzicale, filme, muzicaluri, spectacole de teatru-dans și până la coregrafii mai mult sau mai puțin convenționale. Unele mi-au făcut plăcere și cu drag aș mai repeta experiența, altele nu le-aș mai face niciodată. Dar un lucru e sigur, acela că din fiecare experiență am învățat câte ceva.

Vă amintiți, care a fost primul vostru spectacol împreună?

Cristina: Trebuie să recunosc că nu îmi aduc aminte care a fost primul nostru spectacol mare împreună, însă îmi aduc aminte de un adagio pe care l-am dansat la spectacolul școlii. Eram extrem de emoționată, pentru că îmi plăcea mult de Bogdan.

Bogdan: Nici eu nu mai țin minte care a fost primul nostru spectacol împreună, cel mai probabil, Don Quijote. Îmi aduc aminte însă că prima dată am dansat ceva mai important alături de Cristina, la un concurs de balet.

A fost ceva diferit față de toate celelalte de până atunci? Când intri în rol, mai contează că partenera e persoana iubită?

Bogdan: Atunci când îmi construiesc un rol, nu o fac în funcție de partenera cu care dansez. Însă atunci când dansez alături de Cristina, am o mai mare libertate de exprimare. Pot da frâu liber trăirilor mele fără a fi constrâns de nicio barieră.

Când, cum și unde v‑ați întâlnit pentru prima dată, pe scenă sau în afara ei? Cine a făcut primul pas?

Cristina: Ne-am întâlnit prima dată la Olimpiada Națională de Balet. El era de la Liceul de Coregrafie din Iași, iar în anul școlar ce a urmat s-a transferat la București. Un an mai târziu la următoarea Olimpiadă de Balet, el a făcut primul pas.

Bogdan: Ne-am cunoscut în școală. Am fost în aceeași clasă și ne-am îndrăgostit unul de celălalt la sfârșitul liceului. Dacă îmi aduc aminte bine… cred că eu „am făcut primul pas”. (râde)

Astăzi, după ani de relație, cine face mai des primul pas? Cine cedează primul?

Cristina: Sunt de părere că noi încercăm să fim o familie echilibrată, dar cred că de cele mai multe ori facem ce decide el. (râde)

Bogdan: Astăzi, după ani de relație, cred că tot eu sunt cel care face mai des primul pas. De obicei, eu sunt cel mai „neastâmpărat” care caută să facă ceva nou sau să schimbe ceva, să încerce un restaurant, un loc nou… dar cedez primul într-o contrazicere… zic eu. (râde copios)

Ce învățați unul de la celălalt, atât ca artiști, cât și ca oameni?

Cristina: De-a lungul timpului am învățat foarte multe de la el. Dar un lucru foarte important pe care l-am învățat este răbdarea, ceea ce mie îmi cam lipsește.

Bogdan: Ca artist, de la Cristina am învățat din tenacitatea ei de a se documenta pentru un rol. De asemenea, mă ajută atunci când am o zi mai grea. Ei îi place să repete de multe ori aceiași pași și parcă mă mustră conștiința dacă aș face mai puțin decât ea. Ca om, sunt multe lucruri pe care le-am învățat de la Cristina de-a lungul timpului și nu aș fi cel de astăzi, așa cum mă vedeți, fără ea. Ne cunoaștem de foarte mulți ani și cred că este normal să fie așa.

Duceți acasă bucuria de pe scenă? Dar momentele tensionate?

Bogdan: Fără să vrem, ducem acasă câte ceva din energia de pe scenă. Fie ea pozitivă sau negativă. Noi avem o vorbă: „let the drama on stage”, dar nu este chiar atât de ușor. Nu suntem chiar niște roboți care, atunci când apasă butonul roșu, revin la realitate.

Cum arată o zi perfectă pentru voi?

Bogdan: Poate fi în mai multe feluri: o zi în care am avut un spectacol bun, sau… un șezlong pe malul mării, un frappe, o carte bună și o oră măcar în care copilul să stea cuminte.  

Baletul, ca destin

Pentru Cristina, baletul a fost, fără îndoială, destin. Mama ei făcuse balet în copilărie, însă visul i-a fost curmat de un accident. Mulți ani mai târziu, încă sub magia dansului, mama a fost cea care i-a îndrumat pașii Cristinei către balet.

Avea doar 3 ani. La început, au atras-o costumele și muzica. Abia apoi a descoperit și adevărata miză, pasiunea de a dansa, plăcerea de a fi pe scenă.

Nu a existat un moment decisiv în care să-și fi spus „baletul este mai mult decât o profesie“. A fost, pur și simplu, o alegere, cea care venea întotdeauna înaintea oricăror alte dorințe.

„Eu cred că baletul îți dă înapoi exact atât cât investești în el: toată munca, exercițiile, repetițiile și documentarea despre un rol vor fi răsplătite cu momente minunate pe scenă și aplauze”, spune Cristina, convinsă că tot ce a investit în acest drum a meritat din plin.

Bogdan a început baletul mai târziu, dar tot destinul i-a croit drumul. Altfel cum să explici că, în prima zi de școală din clasa a V-a era la un liceu din Iași cu profil mate-info, iar doua zi  la Liceul de arta ”Octav Băncilă”?!…

Doar destinul l-ar fi putut îndemna pe Sergiu Cotorobai, primul profesor de balet al lui Bogdan, care văzuse în el și talentul, și potențialul, să insiste să se  transfere la secția de coregrafie a liceului de arte.

A fost un moment cheie, ”nu îmi pot imagina cum ar fi fost altfel”, recunoaște acum Bogdan.

Și, a fost bine?… ”Uneori, chiar dacă nu putem explica în cuvinte, avem acea senzație că am luat decizia corectă”. O senzație pe care o trăiește ori de câte ori se întreabă dacă mutarea la liceul de coregrafie a fost cea mai bună alegere, sau, mai târziu, transferul la București a fost cea mai bună decizie.

”Am investit mult în această meserie, dar am fost răsplătit pe măsură. Îi mulțumesc și Lui Dumnezeu pentru asta!”.

Într-adevăr, timpul a demonstrat pentru amândoi că au făcut cele mai bune alegeri și au luat  cele mai bune decizii. Astăzi publicul îi adoră, iar criticii îi apreciază pentru talentul unic și performanțele tehnice deosebite. 

10 Pe repede înainte: Cristina

1. Cel mai bun rol pe care l‑am avut vreodată a fost…
Publicul să decidă.

2. Cel mai reușit spectacol în care am jucat cu Bogdan a fost…
Toate.

3. Rolul care mă va împlini sufletește și îmi poate desăvârși cariera este…
Manon și Julieta.

4. Scena visurilor mele este…
Opera Națională București.

5. Cel mai important om din viața mea profesională este…
Toți cei pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei, fiindcă de la fiecare am învățat ceva și astfel am devenit ceea ce sunt azi.

6. Cel mai important om din viața mea este…
Alex, băiatul meu, și Bogdan.

7. Fără Bogdan probabil aș fi…
Datoare la facturi și impozite, nu am habar unde trebuie plătite.

8. Ca balerină, visez cu ochii deschiși să…
Dansez baletul Dama cu camelii a lui John Neumaier.

9. Ca om, îmi doresc cel mai mult ca…
Toți cei dragi să fie sănătoși și mereu alături de mine.

10. Dacă n‑ar fi fost balet, ar fi putut fi…
BALET

10 Pe repede înainte: Bogdan

1. Cel mai bun rol pe care l‑am avut vreodată a fost…
Asta o poate spune un spectator.

2. Cel mai reușit spectacol în care am jucat cu Cristina a fost…
Cred că Romeo și Julieta.

3. Rolul care mă va împlini sufletește și îmi poate desăvârși cariera este…
Mi-ar plăcea să dansez Subject to change sau Slow motion de Paul Lightfoot și Sol Leon.

4. Scena visurilor mele este…
Opera Națională București.

5. Cel mai important om din viața mea profesională este…
Cristina.

6. Cel mai important om din viața mea este…
Copilul.

7. Fără Cristina probabil aș fi…
Bogdan fără Cristina… nuuu

8. Ca balerin, visez cu ochii deschiși să…
Am spectacole bune.

9. Ca om, îmi doresc cel mai mult să…
Fiu sănătos.

10. Dacă n‑ar fi fost balet, ar fi putut fi…
După atâția ani de activitate fizică în fiecare zi nu m-aș putea închipui stând la un birou sau să fac ceva ce nu implică mișcare, efort fizic.  

CITEȘTE ȘI: Gen Z, de pază în anticamera democrației. Diana Filimon, vocea unei generații ce refuză să se lase înfrântă