Paula Herlo: România trebuie rescrisă. Cu multă iubire!
Paula Herlo și echipa de la „România, te iubesc!“ sunt exemplul de jurnaliști care schimbă lumea la propriu. Nu doar când vine vorba de atitudini și mentalități, ci palpabil și într-un timp record, cât să beneficiem de această transformare. „Rețeta” performanței sale este un amestec bine dozat de revoltă personală și empatie, care ar trebui să anime dorința de schimbare a oricărui jurnalist responsabil social, așa cum recunoaște chiar ea într-un discurs TED. Plus un strop de idealism donquijotesc care să te facă să nu renunți atunci când mergi mai mereu împotriva curentului.
Datorită ei avem acum Registrul Donatorilor Onorifici de Celule Stem, un prim spital pentru copiii bolnavi de cancer și mai multă înțelegere pentru copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate ori pentru persoanele cu dizabilități izolate în lagărele „de recuperare“. Fiindcă se încăpățânează să creadă și să se lupte pentru drepturile oamenilor prea mici în fața sistemului indiferent și incompetent.
Cine e Paula Herlo, în 5 cuvinte?
Când mă întreabă prietena mea Paula Săcui ce mai fac îi raspund: „puțină carieră“. Alteori îi spun: „Uite, ce să fac? Obișnuitul. Mamă, soție și femeie de carieră.“ Lăsând gluma la o parte, sunt mama a doi copii superbi, soția unui om minunat și colega celor mai tari jurnaliști de investigație, prietenii mei de la „România, te iubesc!“
Cine crede lumea că sunteți?
Există oameni care cred că am superputeri și că din postura de jurnalist pot lua problemele lor cu mâna. În realitate, sunt doar un om normal care își folosește notorietatea ca să ajute. Atât!
Cine sunteți, de fapt?
Sunt un om căruia îi place să trăiască. Mă bucur de fiecare zi, de fiecare om fain pe care-l cunosc, de râsetele copiilor mei, de meseria mea, de prietenii mei. Sunt suma unor calități și a unor defecte de care sunt conștientă. Sunt un om care-și trăiește viața într-un firesc ce-mi place.
Când ați știut că veți deveni jurnalist?
În ziua în care am făcut prima știre legată de furtul capacelor de canal de pe o stradă din Arad. Am simțit atunci că fac o investigație cutremurătoare și voi face, domnule, în sfârșit, lumină!
Ce are jurnalista Paula Herlo și nu are alt jurnalist?
Nu cred că am un ingredient secret, dar ce știu că am în doză mare e emoția. Și o sete de dreptate ce nu s-a pomenit.
Care e diferența dintre un jurnalist de succes și unul de valoare?
Un jurnalist de valoare e automat de succes pentru că, din punctul meu de vedere, succesul se măsoară în ce lași în urma ta. Poate audiența nu se măsoară în milioane de oameni, dar demersul
jurnalistului impactează aceste milioane.
Cum sunteți ca părinte?
Ca să răspund la întrebarea asta i-am întrebat pe ei, pe Vladimir și Ania. Cred că sunt o mamă relaxată, permisivă, care uneori țipă doar ca să se facă auzită. Vladimir începe să râdă când mă pierd cu firea fiindcă i se pare ciudat să mă vadă așa.
Cum vorbesc copiii dv. despre profesia pe care o aveți? Cum se vede prin ochii lor?
Ei nu sunt foarte conștienți de meseria noastră. Vladimir știe că sunt jurnalist și că scriu povești, iar Ania spune că fac interviuri. Nu i-am simțit impresionați… mai degrabă colegii băiatului care au venit în vizită la PROTV și de atunci se joacă de-a televiziunea. Peste ani mi-ar plăcea să înțeleagă poezia din meseria asta frumoasă. Să o descopere cu curiozitatea pe care am avut-o și eu la început de drum. Și de va fi să fie asta calea lor, voi fi mereu acolo.
Ce aduce jurnalismul special în abilitățile dv. de părinte?
Informație! Ăsta e un privilegiu. Și gândirea critică. Știu aproape tot ce e nou în domeniul educației, am informații medicale, am acces la tot ce înseamnă creșterea unui copil. Știu să filtrez valul de articole aruncate în online și asta pentru că am gândirea critică a unui jurnalist.
Și reciproc, ce vă învață copiii în profesie?
Să nu mă încrâncenez. Să zâmbesc. Să mă bucur de joc. Pentru că, dacă ar fi să mă uit la mine prin ochii lor, eu sunt un om care are în față o tablă de joc pe care scrie România. Cum mutăm pionii
ca să facem bine?
Dacă v-ați permite luxul și utopia de a nu avea grija zilei de mâine, ce v-ar plăcea să faceți, să munciți?
După 20 de ani de meserie, îmi permit luxul și bucuria să spun că aș face același lucru. Meseria asta îmi potențează toate calitățile și mă servește cel mai bine din toate punctele de vedete.
Sunteți azi omul de care ați fi avut nevoie la 20 de ani, la începuturile profesiei?
Îmi place să cred că da. Sunt colegi în redacție pe care îmi place să-i privesc cum cred că mi-ar fi plăcut mie să fiu atunci văzută și cu care îmi face plăcere să stau la povești și să-i ajut. Dați-mi 5 argumente cu care ați putea convinge un talent emigrat din România să revină acasă.
E mult de sapă în țară. Și dacă lăsăm pământul neprășit, ‘om vinde pârloaga pe doi bani. România nu se poate dezvolta decât prin oamenii ei buni și talentați. Îi înțeleg pe cei care pleacă și mi se rupe sufletul de cei care aleg să rămână departe. Dar când privesc spre România, văd doar corupție, sărăcie și o clasă politică compromisă.
În decembrie am difuzat un reportaj despre comunitatea de oșeni din Paris. Pe ei i-am urmărit constant din 2006 și până azi și am văzut cum de la un an la altul își schimbau discursul pentru ca azi să spună: România e pentru noi doar un sat de vacanță cu case mari și goale. În fața lor, n-am avut nici un argument ca să-i conving să se întoarcă. Pentru că țara asta n-are deocamdată argumente. Trist!
Cum îi putem reține pe copiii noștri în țară?
Nu-i putem reține. Și vor pleca. Mulți. An de an. Până când România nu se va curăța de rămășițele comunismului, până nu se va vindeca de pelagra asta, copiii vor fugi. Spre țări în care să-și atingă potențialul maxim, în care cei buni sunt cei aleși.
Ce exemple le oferim ca să poată spune, la rândul lor, „România, te iubesc!“?
Probabil mulți ani de acum înainte mă voi uita spre Spitalul de Oncologie ce se construiește din donații și a cărui „mamă” sunt și voi spune România, te iubesc! Și-mi voi crește copiii spunându-le că-ntr-o zi sute de mii de oameni s-au mobilizat și au construit, cărămidă cu cărămidă, un spital pentru copiii bolnavi de cancer.
Că asta e România profundă care mă emoționează în fiecare zi. Iar spitalul ăsta de poveste va fi exemplu pentru generațiile viitoare, care vor construi uitându-se în spate și spunând că se poate. Chiar se poate! Noi facem un spital.
E mai ușor să spui „România, te iubesc!“ de la distanță?
Nu! E mai dureros. Pentru că trăiești în țări civilizate și te uiți spre casa ta rămasă goală într-o Românie care refuză să se modernizeze. În care spitalele sunt infecte, autostrăzile inexistente și în care politicienii își dau legi ca să-și scape pielea.
Care este cea mai mare extravaganță pe care v-ați permis-o?
O mașină la care visam de mult și pe care mi-am cumpărat-o la mâna a doua!
Care este starea dv. de spirit obișnuită?
Veselă, de cele mai multe ori. Și isterică atunci când nu dau de cap unei anchete.
Care e cea mai mare realizare?
Copiii! Iar profesional, premiul Emmy câștigat în 2008, la New York, alături de echipa cu care am lucrat la campania „Tu știi ce mai face copilul tău?“
Care sunt eroii vieții dv.?
Colegii mei de la „România, te iubesc!“, care sunt un munte de curaj și pasiune pentru meseria asta.
Care este motto-ul după care vă ghidați?
Mă ghidez după sistemul meu de valori în care cinstea e la loc de cinste…
Ce este eșecul?
E cuvântul ăla de mă enervează pe mine, dar care mă ajută să gust din plin succesul.
Ce nu știe nimeni despre dv.?
Ca sunt shoppaholică.
De ce lucrează oamenii cu dv.?
Pentru ca au încredere în mine. Și pentru că îi fac să râdă. Și pentru că-i inspir. Și pentru că atunci când îmi propun ceva, îmi iese.
Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 255/martie 2019, care se găsește în rețeaua InMedio și în aeroporturi. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!