ZuZu Caratanase și incredibila sa călătorie de la „copil năstrușnic” la reper în arta contemporană
Lucrările sale sunt unice. Palmaresul, impresionant. Are doar 37 de ani, dar creațiile sale au fost deja expuse alături de opere semnate de mari maeștri din istoria mondială a artei, precum: Georges Braque, Salvador Dali, Marc Chagall, Giorgio De Chirico, Albrecht Dürer, Max Ernst, Francisco Goya, Gustav Klimt, Fernand Léger, René Magritte, Henri Matisse, Amedeo Modigliani, Pablo Picasso, Giovanni Battista Piranesi și Peter Paul Rubens, fiind singurul artist plastic român angrenat într-un astfel de proiect.
25 de muzee și centre culturale din lume îi expun operele. Are peste 40 de expoziţii personale în Austria, Bulgaria, China, Germania, Israel, Italia, Republica Moldova şi România și a participat ca invitat la peste 500 de expoziţii de grup în 18 țări de pe trei continente.
S-a făcut remarcat într-un timp record prin lucrările sale impunătoare, atât prin dimensiune cât și prin tematică, dezvoltând astfel conceptul de „grafică monumentală”. Nu e de mirare, deci, că palmaresul lui cuprinde nu mai puțin de 200 de premii, medalii, distincţii, burse, nominalizări, diplome de onoare, de excelență și merit, oferite de instituții ori organizații prestigioase de artă din țară și străinătate, ceea ce-i conferă și „titlul” de „cel mai distins artist plastic din România”.
Numele lui este Răzvan-Constantin Caratănase. Puțini îl știu însă așa, pentru că fiecare rezultat al talentului și pasiunii sale poartă semnătura ZuZu Caratanase. I-a „dăruit” acest nume unul dintre profesorii săi din liceu și de atunci, așa a rămas… ZuZu. Un „copil năstrușnic”, pe care doar câțiva ani mai târziu, reputați profesori universitari, academicieni, critici și istorici de artă urmau să îl supranumească: „liderul generației sale”, „cel care a întrevăzut o nouă vârstă de aur a graficii”,„personalitate de prim rang” ori „reper” în arta contemporană.
Este absolvent al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar din 2008 este cadru didactic în învățământul universitar. În această calitate, a fost invitat să susţină cursuri de scurtă sau de lungă durată, prelegeri, conferinţe, workshop-uri la 7 universităţi şi academii din Belgia, Bulgaria, Italia, Republica Moldova şi România. Până în 2016, a fost profesor asociat la Universitatea Națională de Arte din București, iar în prezent este conferențiar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Un profesor dăruit performanței – în toți acești ani, studenții săi obținând peste 150 de recunoașteri la manifestări importante din domeniu, mulți bucurându-se deja de cariere de succes.
Este membru al celor mai mari asociații profesionale ce reunesc elita artei contemporane, dintre care amintesc doar: Association des Artistes Peintres, Sculpteurs, Architectes, Graveurs et Dessinateurs – Paris (cea mai prestigioasă breaslă mondială, fondată în anul 1844), Association Internationale des Arts Plastiques UNESCO – Paris și Uniunea Artiştilor Plastici din România.
Despre talent și pasiune, despre succes și promisiuni îndeplinite, dar, mai ales, despre tenacitatea cu care și-a urmat visul, reușind să transforme drumul spre artă într-o călătorie cu adevărat monumentală, povestim cu ZuZu într-un nou interviu special din seria Work Life Choices, un proiect susținut de ASCENDIS și Revista CARIERE.
Magistrale, monumentale, incredibile, inconfundabile. Așa îți descriu lucrările criticii, colegii de breaslă, foștii tăi profesori ori iubitorii de artă. Toți spun că opera ta e unică. Povestește-mi, te rog, în ce constă, de fapt, unicitatea creațiilor tale?
Probabil că m-am implicat mai profund în artă și astfel este posibil să fi dezvoltat o anumită sensibilitate și percepție personală asupra fenomenului, în vederea identificării, cuantificării și legitimării. Cu siguranță, exercițiul constant, cunoștințele de anatomie și perspectivă, execuția, pledoaria pentru tradiție, dezvoltarea concepției artistice, structura compozițională, morfologia și sintaxa imaginii, recuperarea și dialogul estetic, sistemul referențial, cultura artistică dar și noțiuni de cultură generală, continuând cu intuiția, starea, dorința și temerea de eșec – sunt factori concomitenți și determinanți – ce pot constitui o diferențiere de imagistică/stilistică. Fără drept de echivoc, melanjul acestora poate determina autenticitatea. Faptul că munca mea este apreciată mă face să fiu fericit și împlinit!
Ce le deosebește, practic, de lucrările celorlalți artiști?
Viziunea rămâne planul sacrosanct! Viziunea fiecărui artist ar trebui să fie unică. În cazul meu, am conștientizat că de mai bine de 10 ani viziunea nu este suficientă dacă nu este „împletită” cu alți factori (enumerați anterior) pentru a determina eminamente nota distinctivă. Este deductibil că nu pot fi un pictor indubitabil dacă pictez în spiritul lui Rembrandt, Goya sau Van Gogh ș.a.m.d.
Mărturisesc, atunci când am văzut strânse laolaltă toate premiile, distincțiile, expozițiile de calibru și succesele tale, m-am simțit ușor copleșită. Ce alte „ingrediente miraculoase” folosești în arta ta, astfel încât să atingi acest palmares și să fii considerat „cel mai…”?
Probabil că ambiția, perseverența și răbdarea sunt cele mai relevante elemente ce mă condiționează în mod constant să îmi doresc și mai mult. Mă bucur atunci când înregistrez un succes, dar apoi apare instant temerea că mă voi rezuma doar la acel succes și ca să îmi depășesc temerea, trebuie să înregistrez un alt succes, și tot așa – sunt într-un „cerc” creat de mine pentru a nu avea niciodată liniște și limite. Trebuie să vă aduc în atenție că sunt extrem de bine organizat/disciplinat în toate acțiunile mele și mereu am felurite strategii și tactici în funcție de obiectivele stabilite, cred că și acesta este un alt element vital în extinderea palmaresului.
Despre tine ca artist, despre opera ta, am găsit o multitudine de articole și referințe. Despre tine ca om însă, nimic. Cine ești, așadar, după ce lași uneltele/instrumentele deoparte și închizi ușa atelierului?
Vă mulțumesc mult, sunteți prima persoană din spațiul public care îmi adresează o astfel de întrebare. Nu mă consider special. Mă străduiesc să fiu un om echilibrat, relaxat și se pare că sunt antrenat să aplanez situațiile de tensiune. Iubesc natura, oamenii, și ador să mă „scald în zâmbetele sonore” provocate de umor sau de situațiile amuzante. Mă simt împlinit spiritual atunci când pot ajuta sub diverse forme pe cei din jurul meu (cunoscuți sau necunoscuți). Sunt diametral opus rolului de artist pe care-l joc.
Când ai descoperit că ești născut să faci artă? Cine ți-a intuit talentul? Cine te-a încurajat și susținut?
La vârsta de trei ani am început să desenez pe orice suprafață, la patru ani gravam cu instrumente metalice mobila și pereții garsonierei părinților mei și tot de la această vârstă aveam prima mea cutie de acuarele, prima pensulă și câteva hârtii. Acestea au fost primele mele „forme” artistice sau mai bine spus doar un „gest ancestral” așa cum se întâmplă la majoritatea copiilor. Nu cred că am fost influențat de cineva sau să urmăresc pe cineva anume, pur și simplu am identificat o formă de manifestare fără vreun scop. Din familia mea nu am avut pe nimeni care să practice arta la nivel profesionist sau amatoricesc. Efectiv nu știu dacă sunt născut să fac artă sau dacă arta m-a ales pe mine, dar știu că eu creez cu multă ușurință și cu mare plăcere!
Cât de greu/ușor a fost să-ți cultivi vocația și să te ridici într-un oraș micuț precum Tulcea?
„Cultivarea vocației”, ați semnalat foarte bine, pentru că, înainte de toate, aceasta este indispensabilă și unul dintre factorii intangibili în deobște. Altminteri, se pare că, pentru mine, acest oraș a fost un climat propice deoarece acolo au fost „achiziționate și înmagazinate” primele lecții de artă plastică. În liceu am studiat și am lucrat foarte mult pentru că urma să dau examenul de admitere la Universitatea Națională de Arte din București și știam că o să fie concurență, deoarece ajungeau acolo cei mai buni candidați din țară.
Când și care a fost prima ta mare reușită, practic acea primă treaptă de la care ai început să tot urci?
În viziunea mea, a fost atunci când am avut expoziția personală (în anul 2015) în cadrul galeriei de artă „Simeza” din București – cu foarte multă lume venită și entuziasmată de ceea ce vedea pe pereții galeriei – iar la vernisaj am fost ovaționat de către marele om de cultură, academicianul și profesorul Răzvan Theodorescu. De atunci, pot afirma că am început să fiu din ce în ce mai vizibil atât în breaslă cât și în afara ei.
Îți mai amintești ce îți spuneai în acele momente, ce planuri, ce visuri de viitor aveai?
Îmi venea să plâng de fericire pentru atmosfera de acolo, cu greu m-am abținut să nu vărs lacrimi, dar în același timp se instalase sentimentul de temere pentru că nu știam ce voi face în următorul ciclu de lucrări, voiam să impresionez și mai mult cu următoarea expoziție. Sub nicio formă nu îmi doream atunci ca acea expoziție să fie apogeul carierei mele. Da, aveam planuri mari de viitor și pe majoritatea le-am atins în timp.
Astăzi, dacă l-ai întâlni pe tânărul acela și l-ai privi în ochi, ce ai citi în privirea lui? Ce ar spune despre tine, cel de atunci, despre tine, cel de acum?
Frumos exercițiu de imaginație! Cred că acelui tânăr i-aș citi în privire o formă înaltă de apreciere și că și-ar dori și el să fie la un anumit nivel, dar nu se încumetă să mă întrebe deoarece este vizibil timid… Îmi aduc aminte că încă de când eram foarte tânăr aveam acea formă de admirație față de anumiți oameni remarcabili din domeniile lor, voiam să mă fac remarcat într-o bună zi…
I-ai realizat visurile? Și dacă da, cu ce preț? Există un preț al succesului?
Cu siguranță i-am depășit așteptările, cu mult mai devreme și cu mult mai mult față de ce visa să ajungă. Pe de altă parte, există un preț al succesului, de pildă în cazul meu am obturat oportunitățile financiare deoarece știam că îmi vor obstrucționa traiectoria profesională. Consider că am procedat corect.
Cât te consumă, de fapt, ca om, pasiunea ta pentru artă?
În cei 22 de ani de când profesez nu m-am simțit niciodată consumat din punct de vedere psihic, poate ostenit fizic uneori. După știința și experiența mea, procesul în sine de creație are un anumit rol de împlinire, relaxare, meditare, contemplare etc. în cel mai frumos și pozitiv sens. Pentru mine nu este doar o pasiune, ci o filosofie existențială în care realmente încerc să-mi creez „puntea” cu ordinul sufletesc.
Unde te încarci cu energie, de unde îți iei doza de inspirație?
Forța divină este cea care mă încarcă necontenit cu energia optimă în vederea exercitării „misiunii” mele. Ca sursă de inspirație ar putea fi raportarea mea la trecut dintr-o perspectivă „caleidoscopică” și interdisciplinară.
Ai și alte pasiuni? Găsești timp și pentru ele?
Da, cărțile de literatură și istorie universală, geopolitică, semiotică, hermeneutică, filosofie, estetică, psihologie, teosofie, spiritualitate, diverse culturi, ascult muzică clasică, apoi, când identific timp merg la teatru sau vizionez filme artistice sau producții de epocă. Și printre toate acestea mai există și pasiunea pentru istoria și cultura fotbalului. Dar pentru toate acestea aloc 10-15 ore pe săptămână suficient cât să-mi confere anumite satisfacții. Mi-a plăcut tot timpul să am cultură generală, acest aspect m-a ajutat considerabil în existența mea.
Dacă n-ai fi fost artist, ce ți-ar fi plăcut să fii?
Soldat înregimentat în Legiunea Străină. De când eram mic voiam să ajung la Aubagne, învățasem limba franceză și începusem să mă pregătesc în condiții foarte dure așa cum înțelesesem eu atunci. Am avut o copilărie nefericită cu multe dificultăți și credeam că aceasta este calea mea. Îmi amintesc că la 14 ani am plecat de acasă… Mi-ar fi plăcut, însă am eșuat și a trebuit să fac ceea ce vedeți astăzi.
Cât de împăcați cu gândul au fost ai tăi că vei urma calea artei? S-au temut vreodată că „o să mori de foame”?
Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl meu, iar când aveam 12 ani am aflat că el a decedat. Și mama mea a decedat în urmă cu mai mulți ani, însă noi nu am fost în relații bune din cauza distanțelor și a conflictelor foarte dese. Mărturisesc că nu mi-am iubit părinții însă, recent, am descoperit că îi iubesc cu adevărat. Probabil că, dacă ar fi existat circumstanța, amândoi mi-ar fi spus că această profesie nu ar fi fost în avantajul meu, un tip de prejudecată nefondată care încă predomină în multe familii.
Ești și cadru didactic universitar. E ceva special la noua generație de artiști, ceva ce la generația ta nu ai întâlnit? Metaforic vorbind, îți lași meseria pe mâini bune?
Se pare că încă persistă un soi de stereotip în percepția/conștiința colectivă, și anume: „cei de dinaintea noastră au realizat ceva, pe cei de acum nu îi interesează și nu vom mai avea valori”. Eu consider că nu există o generație mai specială ca alta. Este mai specială Antichitatea ca Renașterea? Barocul ca Rococoul? Sau Velasquez ca Vermeer? Nu cred. Dar putem crede într-o continuitate/evoluție a lucrurilor, a fenomenelor etc. și exact acest deziderat fortifică conceptul de „special”. Există și mereu vor exista tineri cu potențial, doar că trebuie să se producă determinarea și conjuctura. Eu cred în actuala generație de artiști plastici, așa cum alții dinaintea mea au crezut în mine. Sunt câțiva tineri remarcabili pe care i-am dăscălit și au toate datele să devină mari artiști.
Care este cel mai mare vis al tău? Ce șanse de reușită îi dai?
Ca om, vreau ca iubirea să dăinuie peste toată omenirea, ca artist, deja trăiesc în acest vis.
Te-ai gândit vreodată să pleci din România?
De mai bine de 20 ani nu am avut niciodată intenții precise de a merge undeva anume și de a mă stabili acolo, dar mi-ar plăcea să vizitez cât mai multe locuri frumoase, de altfel ca toți ceilalți.
De ce ZuZu? Cine, cum, de ce ți-a ales acest nume?
„ZuZu” este un pseudonim „dăruit” de fostul meu profesor din liceu, Ibrahima Keita (născut în Conakry/Guineea), un om care mi-a insuflat acest apetit pentru artă. Mi-a explicat că pseudonimul acesta își are originea pe continentul african și înseamnă un fel de „copil năstrușnic”. Din anul 2000 mi se tot spune ZuZu și încă de atunci mă prezint ca ZuZu Caratanase. Foarte puțini cunosc că prenumele meu este Răzvan-Constantin. La vremea respectivă, doar eu eram „ZuZu”, acum este mai peste tot. Dar nu mă simt deranjat și adesea sunt amuzat.