Privește întotdeauna partea bună a vieții
De aceea, e nevoie să vedem și partea plină a paharului. Cea pe care nu ne-o poate arăta nimeni altcineva dacă noi nu vrem să o vedem.
Cultura jobului înainte și după Revoluție
Ai 18 ani și jumătate și tocmai ai terminat liceul. Ești repartizat la un loc de muncă într-o întreprindere, conform specializării tale. Dacă ai curaj, te apuci de o școală de maiștri sau de o facultate – la zi sau la seral. Mai înveți câțiva ani și iar ajungi la repartiție. Primești un loc de muncă în aceeași localitate sau te trezești că trebuie să faci naveta. Poți obține un transfer dacă vrei, dar puțini sunt cei care fac asta. Cunoști oameni care lucrează de 30 de ani pe același post, în aceeași fabrică. Nu te gândești dacă îți place ceea ce faci sau dacă mediul de lucru este cel pe care ți l-ai dorit. Te duci la muncă pentru că asta trebuie să faci și nu se admite să nu ai un serviciu.
Vine anul 1989 și, brusc, lucrurile se schimbă. Fabricile încep să se restructureze, oamenii rămân fără loc de muncă. Unii își deschid afaceri, alții caută cu disperare un nou angajator. Ai cunoștințe, rude, prieteni, vecini care rămân fără serviciu și îi vezi descurajați. Te cuprinde panica. Ții cu dinții de locul tău de muncă. Nu contează că nu-ți place ce faci, important este că ai de unde lua un salariu ca să îți întreții familia.
Copiii tăi termină liceul și încep facultatea. Unul dintre ei se angajează part-time la un „privat”. Ești suspicios și îl previi să fie atent să nu fie păcălit – ai citit tu prin ziare că oamenii ăștia nu prea sunt de încredere și tot „la stat” este mai bine…
Vedem lumea ca fiind mult mai rea decât este
Dacă ai între 30 și 45 de ani este foarte probabil să te recunoști în povestea de mai sus. Ai trăit-o împreună cu părinții tăi ori rudele apropiate sau este povestea unui prieten de vârsta ta. Este istoria unei generații care a avut puține alegeri legate de locul de muncă și a acumulat griji, temeri și frustrări care s-au insinuat pe furiș în convingerile generației tale.
Pornești astfel în relația cu noul tău job de pe o poziție negativă – este un loc în care faci compromisuri și sacrificii, unde nu te duci cu toată inima (căci problemele personale le lași la ușă), unde oamenii nu spun decât ceea ce trebuie să fie auzit și în niciun caz nu vorbesc „pe bune” despre sine sau aspirațiile lor. Dacă ești norocos, poate ai colegi de treabă sau îți place ce faci – dar te aștepți să fie doar excepții.
În perpetuarea acestei povești, doi factori esențiali au un cuvânt greu de spus: critica și înclinația către negativism („negativity bias”). Identificarea aspectelor negative și expunerea lor – critica – este considerată în multe medii ca fiind semn de inteligență sau competență. Criticând, dovedești că știi, că poți, că ești mai bun decât alții. Astfel, ajungi, vrând nevrând să fii critic. În esență, așa cum arată și Brene Brown, ci vocea critică nu este rău intenționată – este vocea părintelui autoritar care încearcă să-și apere copilul de un dezastru, o voce pe care o preluăm și o folosim.
Ce înseamnă critica în relația cu job-ul?
Ei bine, critica este cea care face ca aspectele negative să fie căutate și evidențiate, relațiile să devină încordate, iar oamenii să se simtă incompetenți.
Înclinația către negativ – celălalt factor – este cea care dezechilibrează perspectiva. În lucrarea sa „Resilient”, Rick Hanson defineşte termenul ca „fenomenul prin care remarcăm și reținem mai degrabă aspectele negative decât pe cele pozitive”. Fenomenul este unul normal, care mii de ani a fost esențial pentru supraviețuire – era extrem de important să remarci și să ții minte lucrurile care puteau fi o amenințare. În prezent, când amenințările reale sunt extrem de rare, fenomenul și-a pierdut din utilitate. Ceea ce rămâne este dezechilibrul – vedem lumea ca fiind mult mai rea decât este.
Din perspectiva angajatului, fenomenul conduce la acumularea de frustrări, la un nivel scăzut de apreciere a locului de muncă, la lipsă de motivare și relații încordate cu colegii și managerul. Înclinația către negativ este responsabilă și de validarea zicalei „îți dai seama ce ai avut numai după ce pierzi”. Există persoane care, fiind total nemulțumite de postul lor, de condițiile de lucru și de colegi, decid să-și părăsească locul de muncă. Ajungând într-o nouă organizație, constată lipsuri care nu existau la fostul angajator, descoperind astfel lucrurile bune numai după ce le-au pierdut. Firesc, încep să regrete decizia luată.
Convingerile cu care venim din copilărie, valoarea demonstrată prin critică și înclinația către negativ se adună pentru a crea o imagine sumbră pentru orice loc de muncă posibil. Orice efort de motivare sau auto-motivare venit pe un astfel de teren este sortit eșecului, iar stresul atinge cote maxime. Recomandarea este aceea de a lucra la o perspectivă echilibrată, cu experiențe pozitive, astfel încât orice decizie luată de angajat să fie de calitate, să poată fi eliminată frustrarea inutilă și să fie redus stresul.
Există angajați care – ca urmare a unor programe de dezvoltare personală inițiate de organizație sau alese individual – lucrează deja la propria relație cu job-ul și au conștientizat nevoia de a-și curăța percepția de impactul unor convingeri eronate. Există organizații care implementează programe de reziliență emoțională, mindfulness, well-being, destinate construirii echilibrului personal al oamenilor.
Studiile au dovedit că exerciții simple – cum ar fi exprimarea zilnică a aprecierii – conduc la creșterea nivelului individual de mulțumire, îmbunătățirea relațiilor și o mai bună stare de sănătate. Sunt pași mici pe care oamenii îi pot face pentru a-și gestiona propria perspectivă și pentru a face loc și amintirilor pozitive.
E alegerea noastră dacă vrem să fim triști și pesimiști
Aud adesea că românii sunt pesimiști și triști. Recent am citit raportul unui studiu realizat la nivel european care spunea că am avea cel mai redus grad de fericire din Europa. Sigur, aceste lucruri au motive reale economice, sociale etc. Pe de altă parte, este o alegere personală felul în care îți depășești problemele. Poți continua să faci față vieții muncind pesimist și trist sau poți căuta și lucrurile bune din viața ta și să te bucuri de ele. Mentalitatea conform căreia totul trebuie să fie perfect ca să fii fericit nu face decât să crească nejustificat așteptările și să producă frustrare. Concentrarea pe lucrurile simple din viață care îți produc încântare, plăcere, relaxare etc. îți dă energia necesară efortului. Cred cu tărie că, în paralel cu gestionarea situațiilor economico-sociale, este nevoie să gestionăm propria perspectivă. De aceasta nu răspunde nici angajatorul, nici partenerul de viață, nici prietenii, nici primarul… singura responsabilă este persoana în cauză. Și nu propun să devenim naivi sau pozitiviști, ci doar să echilibrăm balanța.
Ana-Maria Ocnărescu, Partner / Head of Personal Development Practice
Articol preluat din numărul 247/mai 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici