Întoarcerea la birou. E nevoie să creăm împreună această nouă normalitate!
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay
Suntem cu toții în fața unei situații nemaiîntâlnite, generatoare de emoții intense. Indiferent de particularitățile individuale, sunt două emoții care predomină – frica și anxietatea.
Poate vă întrebați dacă sunt diferite. Cu siguranță, da.
Frica este o emoție de bază, reprezintă un răspuns la ceea ce vine din afară, la un pericol extern și generează o reacție de tipul luptă sau fugi. Ea are și un rol pozitiv – acela de a ne apăra de pericole de a anticipa o situație nedorită sau de a lua măsuri preventive.
Anxietatea își are rădăcinile în istoria noastră de viață. În cazul anxietății, pericolul nu se află în realitatea exterioară ci în interiorul individului. Ea maschează emoții resimțite ca o amenințare internă, inconștientă.
Pericolele care vin din afară (virusul, criza economică etc.) pot mobiliza anxietăți profunde, dar și apărări pe măsură.
Negarea este una dintre cele mai răspândite: ”Ce mare scofală? O viroză!”. Stilul macho: ”De fapt, nici nu există. E o făcătură”. Uneori negarea merge mână în mână cu teoriile conspirației. Într-un dezastru natural, așa cum este o pandemie, suntem puși față în față cu vulnerabilitatea, cu neputința și cu fragilitatea noastră.
E mai greu de acceptat acest adevăr și mai ușor uneori să credem că există totuși organizații puternice, atotștiutoare care au totul sub control. E mai ușor să credem că cineva are controlul decât că suntem toți vulnerabili.
Alteori alegem să acționăm, mai bine zis să reacționăm, în grabă. Dar asta înseamnă că ne suspendăm gândirea. Nerămânând în contact cu emoțiile și cu gândurile noastre profunde, putem ajunge să fim copleșiți de ele. E greu. Depresia este după colț. Această perioadă însemnă și foarte multe pierderi – de la cele de vieți omenești până la cele financiare.
Suntem tentați să vedem lucrurile în alb și negru, în căutarea unei realități sigure, iar asta presupune o cale către conflict. Căutăm vinovați, țapi ispășitori care să poarte pe umeri povara anxietății de care încercăm să fugim. Stigmatizarea este un produs secundar al pandemiei. Un exemplu aici ar putea fi controlul abuziv al asiaticilor în aeroporturile din Europa, după apariția primelor cazuri de corona virus. Aceste modalități de a ne apăra de anxietate sunt specifice atât indivizilor cât și grupurilor. Și toate acestea se întâmplă când nu putem intra în contact cu anxietatea, când nu putem da sens emoțiilor noastre, când nu le putem înțelege deși suntem copleșiți.
În aceste condiții, cum arată întoarcerea la birou? Unii o pot privi ca pe o întoarcere la ce a fost, ca și cum nimic nu s-a schimbat, încercând să o ia de unde au lăsat-o. Puțin probabil. Alții se întorc cu regretul a ceea ce a fost, a ceea ce au pierdut – relațiile de apropiere cu colegii, mesele împreună, poate chiar absența unora care au fost nevoiți să plece din companie. Alții vor fi complet nemulțumiți de noua realitate încercând să găsească nod în papură sau vinovați pentru ceea ce nu merge cum ar trebui. Alții vor recunoaște că le e frică și vor refuza să se întoarcă sau, dacă o vor face, vor încerca constant să se protejeze. Uitându-ne la aceste câteva posibile reacții e lesne de imaginat cum va arăta interacțiunea dintre oameni. Nu vorbim despre reacții bune sau rele. Este modul în care oamenii reușesc să-și gestioneze propriile emoții.
Companiile au făcut demersuri și chiar investiții pentru a asigura condițiile optime reîntoarcerii. Însă acestea sunt necesare, dar nu suficiente. Pentru că, și în acest caz, companiile nu înțeleg că trebuie să existe o aliniere între ceea ce e la suprafață, ceea ce se vede, și ceea ce e mai profund și mai greu accesibil – emoțiile. Oamenii au emoții. Organizațiile sunt formate din oameni, ceea ce înseamnă că organizațiile au emoții. E din categoria pe care o întâlnesc frecvent în consultanță – avem un consultant care ne ajută cu strategia și un altul care îi învață pe oameni inteligența emoțională. Ceea ce nu înțeleg liderii este că acestea nu pot fi separate oricât de frică ne-ar fi de ele. Iar faptul că ne facem că nu le vedem nu înseamnă că nu există. De cele mai multe ori, strategia poate fi construită ca o formă de apărare care să-i împiedice să-și atingă obiectivele tocmai pentru că nu iau în calcul această dinamică mai profundă a emoțiilor. Mă gândesc la rolul HR-ului chemat să aducă împreună strategia și emoțiile vizualizându-l pe Van Damme făcând șpagatul pe cele două camioane în mers.
Este multă anxietate în organizații și cu atât mai mult astăzi. Anxietatea poate avea multe surse – de la însuși obiectul de activitate al organizației (vezi spitalele, în aceasta perioadă și nu numai, chemate să stea față în față cu boala, suferința, moartea) până la confuzii legate de rol. Există o teamă a organizațiilor de a se uita la aceste aspecte mai puțin vizibile, dar care sunt chiar resursa care îi duce înainte sau îi ține pe loc.
Și în această situație, a întoarcerii la birou, este nevoie ca organizațiile să acceseze una dintre cele mai prețioase resurse ale oamenilor – gândirea. Este necesar să aducem la suprafață ceea ce nu se vede pentru a înțelege, pentru a da un sens trăirilor noastre. Oameni fiind, avem acces la vorbire. Toate aceste trăiri trebuie puse în cuvinte, pentru a crea un narativ al realității interne. Organizațiile au nevoie de ”spații” de reflecție. Problemele cu care ne confruntăm nu au un singur răspuns corect. Este nevoie de gândire, de creativitate, de un împreună pentru a găsi soluția potrivită fiecărei situații. E nevoie să creăm împreună această nouă normalitate.
Un lider bun este cel care reușește să conțină emoțiile organizației pentru a permite gândirea. Conținere înseamnă capacitatea liderului de a răspunde la stresul oamenilor, de a-l tolera și de a ajuta la transformarea acestuia.
Există tendința de a căuta soluții în trecut. Nu se poate. E altceva. E complet nou. E nevoie să fim deschiși necunoscutului și să imaginăm viitorul împreună. Un lider bun înțelege că nu poate controla și nu le știe pe toate. Este o poziție de vulnerabilitate.
În condiții de dezastre, grupurile au tendința de a intra într-o stare de dependență, de a aștepta soluția salvatoare de la lider, de a cere protecție. Acesta devine un fel de Dumnezeu. Tentația e mare ca liderul să facă jocul grupului. Cum să nu-i placă să fie atotputernic, atotștiutor că doar e lider?! E o capcană, în mod evident. Astfel, grupul rămâne mic, neputincios și veșnic în așteptarea salvatorului. Dependența poate fi văzută și în aviditatea companiilor de a primi cei ”7 pași”, soluții de tipul ”cum să …”. Adică ”mură în gură” dacă se poate, fără să gândească. Nu știe nimeni. Si dacă cineva are un punct de vedere, îl are pentru că a gândit, nu pentru că a primit de undeva cei 7 pași. Această stare de dependență merge mână în mână și cu lipsa de responsabilitate. ”Spune-mi tu cum sa fac!” Și dacă nu merge? Cine își asumă? Este un fel de a menține cercul vicios al dependenței.
Liderul bun are abilitatea de a tolera faptul ca nu știe. Adică, e important să poată lucra cu necunoscutul. Cu atât mai mult cu cât așteptarea celorlalți este ca el / ea să știe. Este asemenea unui coach / consultant care intră într-o organizație și nu știe, dar are capacitatea de a tolera această stare de a lucra cu necunoscutul pentru a da un sens experienței.
Un lider bun se cunoaște pe sine, face demersuri în acest sens. Cum să poată conține emoțiile organizației dacă ale sale îi sunt necunoscute?! Pentru a putea gândi și imagina împreună această nouă normalitate este nevoie ca emoțiile să fie conținute – să fie recunoscute, să fie puse în cuvinte, să capete un sens.
Un lider bun este uman, își știe limitele, abilitățile și le pune în slujba binelui, a creșterii. Un lider bun comunică pentru că îi pasă și înțelege lucrurile dintr-o perspectivă sistemică pentru că problemele cu care ne confruntăm sunt complexe.
Doar cu un efort colectiv în sensul de mai sus putem vorbi de o organizație care învăță ceva din această experiență. Altfel, este o alta criză prin care am trecut negând, făcând scenarii dintre cele mai persecutorii sau rugându-ne ca cineva să vină cu soluția salvatoare și la final neînțelegând ce s-a întâmplat.
Următoarea ne va găsi la fel.
