Cenzura ca efect al excesului de political correctness.
Sursa foto: Unsplash
NORMAL, ~ă [At: Pl: ~i, ~e / E: lat normalis, fr normal, ger normal] 1-2 a, av (Care este) așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească Si: firesc, obișnuit. 3-4 a, av (Care se face, se întâmplă, se întâlnește) în mod regulat Si: firesc, obișnuit. 5 a Comun. 6 sn Valoare încadrată în limitele firești.
NORMALITATE sf [At: DN3 / Pl: ~tăți / E: fr normalité] 1 Stare firească a lucrurilor
Iată două definiții propuse de DEX și care definesc normalul. Sau cel puțin obișnuiau să îl definească.
Invit să stăm pe câteva cuvinte și expresii: normal, firesc, așa cum trebuie să fie, obișnuit, comun.
Tuturor ne sunt familiari acești termeni … întrebarea pe care ar merita să ne-o adresăm, însă, este: ce înseamnă aceste cuvinte azi, în decembrie lui 2019, când lumea este divizată între popoare totalitare în care femeile sunt deprivate de aproape orice atribute firești pe care popoarele normale le-ar considera obligatorii în dezvoltarea uman – socială și alte popoare în care este zdruncinată însăși condiția umană prin inventica medicală de vârf și teorii psihologice care ne zdruncină cele mai intime credințe despre ce mai înseamnă reper?
Trăim o lume a relativității, a diluării multor din normele societale și umane. Majoritatea ancorelor (cel puțin pentru moment nezdruncinate) au rămas cele eminamente biologice. Oricât de mult s-ar adapta, natura este cu mult mai puțin subiectivă decât conștiința și imaginația omului care, mai mult ca niciodată, își testează aproape obsesiv limitele. Literatura de specialitate și mai ales cea de entertainment invită, promovează și proclamă drept rasă superioară pe cei care își împing mereu granițele de azi pentru a atinge noi recorduri personale mâine. E mult. Ni se cere mult, există așteptări mari de la fiecare din noi și noi suntem adesea cei care avem așteptări nerealiste de la propria persoană. Pentru că acesta este modelul pe care ni-l arată societatea azi. Autodepășire, autodeterminare, individualism dus la extrem, fericire obligatorie care scuză orice mijloace ale ajungerii la ea.
Bun, și? Pentru ce toate acestea? Cu ce scop?
Ieri vorbeam cu un lector doctorand la filosofie despre necesitatea plictiselii, care din perspectivă filosofică, reprezintă un spațiu al căutării autentice de sens. În starea de plictis, ajungem să ne punem întrebări esențiale, ajungem să ne vedem noi, pe noi, în oglindă. Pentru că nu mai avem nimic altceva de făcut.
Ei bine, într-o lume în care fuga după absolut, după perfecțiune și vieți instagramabile, după eroi de filme americane sau după performanțe fără suport creativ, ne este aproape imposibil să concepem că plictiseala poate da naștere la ceva, cu atât mai puțin la ceva cu sens. Noi fugim de emotivitate, de melancolie, de nostalgii … păi cum să nu fugim de plictiseală? În unele culturi (ennui – fr.a se plictisi provine din latinescul in + odiare = demn de dispreț) a te plictisi îți atrage oprobiul și desconsiderarea societății. Ai fi, cum s-ar spune, un pierde-vară.
Nu, trebuie să fim eficienți, doar că adesea încurcăm eficiența cu starea de a fi ocupat. Noi, mulți dintre noi, suntem mai degrabă veșnic ocupați decât eficienți în ceea ce facem. Alergăm doar ca să pară că facem … lucruri. Numai că, aceasta fiind o realitate greu de conștientizat și de îngurgitat, alegem să ne uităm în altă direcție. Mai ales “că toți o fac“, deci am scăpat de răspundere. Iar răspunderea colectivă se vede la generațiile copiilor noștri, deci nu ne va durea prea tare.
Standarde nerealiste, spuneam. Norme în redefinire. Spulberarea rigorilor de până acum și intrarea în noi stări ale vieții sociale. Reinventarea continuă a comunității și a prezentului. De ce nimic nu mai este de ajuns și atât de puțin din ce vine din trecut, ne mai place? Nu mai e modern, nu mai e în trend.
Ce mai este normal azi? Care sunt limitele firescului?
Unde a dispărut acel firesc prin care ura, determinarea intolerantă sau revendicările extremiste să nu-și mai găsească oxigenul?
Păi nu știm … pentru că și aceste limite, ca și ale noastre, sunt într-o continuă redefinire. Plăcile tectonice ale moralității, ale valorilor profund umane și ale determinismelor biologice ne-au căzut pe jos și … s-au crăpat. Acum trebuie să le lipim la loc și întrebarea care se pune este: care este baza de la care pornim?
Egalitatea de șansă este cu totul altceva decât egalitatea de etnie, gen, rasă. La fel cum este normal să avem cu toții aceleași drepturi cetățenești, fără însă a fi normal să ne purtăm identic. Musulmanii văd lumea altfel decât creștinii, femeile sunt diferite de bărbați, asiaticii diferă în comportamente de africani, americanii au specificități față de europeni, negrii au predispoziție spre anumite talente spre deosebire de caucazieni și așa mai departe. Suntem unici și tocmai aceasta aducere împreună a mai multor unicități este (sau ar trebui să fie) un început de conversație autentică. Pentru că, deși trăim în zone diverse ale globului și deși avem biologii diferite, dacă am extrapola oricare din civilizațiile de azi și ne-am imagina Pamântul format doar dintr-un tip de popor, nu ne-ar plăcea foarte tare lumea în care am trăi. Celebrarea diversității ar trebui să fie mai vocală decât oricând.
Însă invit la moderație. Pentru că în colțurile de lume unde există această celebrare, adesea ea a condus la excese comportamentale și regulative.
Cine nu e cu mine e împotriva mea e cel mai la îndemână și vast răspândit exemplu.
Ion Rațiu spunea în 1990 despre democrație că înseamnă “înțelegerea faptului că omul este în centrul societății și că toate instituțiile statului ar trebui să se învârtă în jurul lui. Că îl asculți pe om și pe urmă îi respingi punctul de vedere. Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai drepul să nu fii de acord cu mine”. Sunt cuvinte care ne pot cutremura azi … și care sunt pe cât de adevărate, pe atât de diferite de contextul extremismelor în care ne manifestăm azi drepturile și ne trăim democrațiile.
Intoleranța de astăzi este atât de subtil răspândită, încât ia forma toleranței ultime atunci când minoritățile iau locul majorității prin specularea drepturilor la non-discriminare. Ele au ajuns enclave de totalitarism dezvoltate în interiorul unui sistem democratic. Și ele există pentru că sistemul democratic a permis-o – invers nu s-ar fi putut. Prin segregarea de etnie, religie, gen, rasă, cultură se transmite un mesaj triplu:
- Așa suntem noi și avem dreptul să fim diferiți.
- Dacă nu ne includeți în programele sociale, ne includem singuri cu forța.
- Vrem mai mult decât ne dați, merităm mai mult pentru că suntem speciali.
Haideți să luăm exemplul statelor civilizate în care ai dreptul să locuiești ca expat, indiferent de unde vii, doar dacă respecți câteva reguli: plătești taxe, îți respecți vecinii și comunitatea, păstrezi ordinea, intri în rândul lumii. Sigur că cine nu vrea să respecte acele reguli, e liber să plece înapoi din țara fără reguli de unde a venit. Doar că nu degeaba își dorește să fie acolo … acceptând implicit faptul că regulile corecte sunt cele care pot conduce la progres(ul personal).
Deși la un moment dat era considerat absolut normal, patriotismul a devenit pe nesimțite naționalism. Când? Nu știm, cândva când nu eram atenți. Undeva între îmi respect tradițiile și țara și numai în țara mea se poate trăi cum trebuie. Însăși constructul european, în accepțiunea multora, poate fi considerat o mulțime de identități unificate forțat din rațiuni economice, ele fiind eminamente diferite din punct de vedere cultural.
Libertatea mea se întinde până la libertatea celuilalt. Păi cum vine asta, atunci când citim că se așteaptă de la toți să fim creativi, să ne dorim să ne întrecem pe noi înșine? De ce nu ar avea oamenii dreptul la … a lansa injurii tuturor, sau de a urla pe stradă când au chef? Păi pentru că nu e normal să îi deranjeze pe ceilalți prin alegerile lor. Iar dacă își arogă singuri acest drept, vor fi eliminați de contextele sociale potrivnice comportamentului lor.
Religiile, dogmele nu prea mai sunt negociabile, ci mai degrabă impuse. Nu le mai discutăm, ci ni le băgăm pe gât cu forța. Avem ori adepți, ori detractori, nimic profund între cele două extreme. Politică nu mai discutăm mulți dintre noi, de teama de a nu ne pierde din prieteni. Și atunci, alegem: ori anturaj, ori discuții incomode pe care nu suntem obișnuiți să le purtăm?
Trăim în eu, eu, eu și mult mai puțin în noi. Ne dorim să cream comunitate, discutăm din ce în ce mai mult despre colaborarea ca fratele mai matur al competiției, dar ne luăm deciziile tot pe fondul individualismului.
Puterea individului în 2019 este una fără precedent: prin simplul fapt că putem posta un comentariu negativ la adresa celui mai mare brand din lume și el este obligat să ia act de poziția noastră publică, ne conferă statutul de mici dumnezei, deci și de posibili suspecți ai God’s syndrome. Și fix în aceste contexte de putere ni se vede nivelul de etică personală.
Ne-am polarizat lumile, grupurile de Facebook, prietenii și anturajele de la birou. Bisericuțele de altădată sunt triburile și bulele de azi. Stăm în ele pentru că ne este bine aici, pentru că ne adunăm în jurul oamenilor care gândesc la fel ca noi și fac activități similare cu ale noastre? De ce? Pentru că ne reconfirmăm pe noi, prin ei, chiar dacă din când în când ne găsim în competiție.
Etichetarea pe filosofii de viață (visători, pragmatici), tipologii (hedonist, arogant) genuri (hipster, milleniali, Z), se face în numele unui politically correctness care deși ne separă în viața de zi cu zi, ne unește apoi prin toți avem dreptul la…. Ceea ce ne ține departe prin comportament ne aduce împreună în conversațiile despre valori universale. Și asta e bine, atâta vreme cât nu intrăm în zonele de discriminare care decretează fără drept de apel cine e mai îndreptățit la libertățile fundamentale decât cine.
Cu cât vorbim mai puțin despre discriminarea femeilor în raport cu bărbații (acum, în lumea egalității de șanse), cu atât încurajăm mai puțin fenomenul, feminismul fiind un curent care validează existența misoginismului prin invitația inversă la segregare … însă mai este ceva de adăugat aici: dacă nu ar fi fost niște femei care să se revolte împotriva discriminării în primele ei faze, probabil că lumea ar fi arătat cu totul altfel în lipsa manifestării feminine în lume.
Este nevoie de un catalizator care să înceapă schimbarea în fața oricăror tipuri de nedreptăți, însă până la limita în care produce alte nedreptăți. Și pentru orice nouă formă de nedreptate suntem datori cu toții, azi.
Așa cum este azi folosit termenul de politically correctness, el invită la o profundă discriminare a majorității de către oricare tip de minorități. În timp ce își cer drepturi pe care consideră că nu le au, sunt grupări minoritare (indiferent de factura lor) care incriminează pe toți ceilalți care nu cred în valorile lor. De ce? Pentru că, în numele toleranței și al dreptății, majoritatea le permite libertatea de exprimare. Ce se intâmplă, însă, cu cei care adesea primesc drepturile pe care le au toți ceilalți și pe care nu le-au avut înainte? Mai vor. Și continuă să ceară dintr-un profund complex de autovictimizare care, coroborat cu lipsa de drepturi în trecut și toleranța ridicată azi la rang de politică publică pentru propagandă electorală, invită la exces și nedreptate. Se numește (printr-o inducere în eroare semantică) discriminare pozitivă. Nu este nimic pozitiv în a încuraja din clemență pe cei inferior înzestrați și în fățișul dezavantaj al majorității care pot și știu. De ce? Pentru că este un comportament discriminatoriu și profund nedrept.
Invităm cu voce tare la toleranță și ajungem să dăm tacit putere intoleranței.
De aceea avem nevoie de limite.
A afirma astăzi despre cutare lucru, persoană sau comportament că este sau nu normal a devenit o acțiune care în mod automat cineva este discriminat. Eu, scriind acest articol, inevitabil discriminez pe cineva. Este imposibil să scrii un articol 100% non discriminatoriu, cu excepția cazurilor în care ori nu dai exemple, ori te învârți în jurul cozii și nu spui, de fapt, nimic.
Ancorele sociale, reperele personale, regulile familiale și interumane sunt în aer. Protestele legate de drepturi și non-discriminare pornesc întocmai de la premisele cenzurii, etichetărilor și urii de gen, rasă sau orice altceva nu seamănă cu protestatarul însuși.
E bine că trăim într-o lume în care ne putem exprima liber și în care ne putem opune în fața a orice ni se pare nedrept. Dar oare cât de liber ne putem exprima, de fapt, și cât de des ne opunem normalității doar pentru că ne permite contextul? Pentru că noi trăim acum perioada în care norma înseamnă să fii diferit față de normă cu voce tare.
Ne temem foarte mulți de inteligența artificială și de faptul că ne vor înlocui roboții. Nu doar că nu se va întâmpla asta, dar vor face cu totul altceva, poate neașteptat: vor scoate la iveală acele trăsături profund umane pe care nici nu știam că le deținem.
Nu e deloc întâmplător ca inteligența artificială (AI) este în explozie în 2019, căci avem nevoie ca de aer de ceea ce urmează să catalizeze în noi.
Iluzia toleranței din ziua de azi poartă acest incorect termen de politically correctness și ia forma exterminării normalului despre care aminteam la începutul acestui material, punând la îndoială tot ce credeam că este evident. Definițiile pentru normal si normalitate nu mai sunt întru totul valabile. Propria noastră conștiință știe ce este binele și răul fără a fi nevoie de legi și tot ea ne ridică la fileu derapajele de ordin moral. Cu toții simțim când ceva nu este normal, doar că încă nu există curajul și cunoașterea necesare pentru a se trasa în mod oficial limitele corecte între normal și anormal, între firesc și nefiresc.
Cred că cei care nu pot accepta libertatea ca valoare supremă a individului în societate trebuie să fie ghidați treptat, corect și cumpătat înspre ea. Indiferent de direcțiile pe care le decidem azi, lumea va merge mai departe așa cum a făcut-o de mii de ani, pe fondul atâtor dezbateri și găsiri de numitori comuni în diversitate.
Articol preluat din numărul 263, decembrie 2019/ianuarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.