Amnistia fiscală şi colesterolul economic

Printre noile redesenări legislative se numără şi Amnistia Fiscală (Fiscul iartă 100% dintre penalităţi şi 50 % dintre majorări). Nu este prima dată când o astfel de iniţiativă s-a implementat în România. În anii 2000, când ne aflam într-o altfel de criză, a mai avut loc o mini-amnistie fiscală. Atunci, circulaţia energiei vitale prin aortele şi vasele de sânge ale economiei a fost o vreme refluidizată.

Se va întâmpla la fel şi acum? Care vor fi consecinţele acestei decizii în 2011? Cel mai probabil, în 2012, măsura luată va avea o fericită repercusiune la scara actorilor economici care purtau până acum povara datoriilor către stat.

Amnistia fiscală trebuie pusă însă într-un context mai larg, care să ofere nu doar o gură de oxigen unor jucători economici aflaţi între nicovala crizei mondiale şi ciocanul provocărilor unei economii locale crevasate. În plus, deşi e o şansă pentru datornici, Amnistia îi pune pe gânduri pe aceia care fac constant eforturi pentru a fi la zi cu datoriile către stat. Logica primă te duce cu gândul la faptul că o astfel de mişcare îi va revolta pe bunii platnici şi-i va încuraja la o nedorită relaxare.

În aparenţă, dacă premianţii şi corigenţii pot sta pe aceeaşi treaptă pe podium, învăţăm să-i încurajăm pe corigenţi, dar îi descumpănim pe premianţi. În realitate, bunul platnic român are suficiente motivaţii pentru a rămâne în vârful plutonului. Obţinerea unor credite substanţiale, accesarea de fonduri europene, o bună reputaţie la capitolul angajator sau chiar pregătirea unui teren solid pentru vinderea business-ului sunt, toate, suficiente argumente pentru care cei cu plăţile la zi să nu regrete că nu sunt în postura de a beneficia de această măsură legislativă.

Aflat între presiunea de a fluidiza ritmul în care funcţionează economia şi nevoia de lichidităţi, statul optează pentru Amnistie, chiar dacă e o măsură critică. Până la urmă, în perioade critice, deciziile pe măsură fac diferenţa.