De ce m-am întors în România?

Octavian Făgăraş s-a născut la Bucureşti în 1960. În 1968, la vârsta de 8 ani, a părăsit România cu părinţii şi s-a stabilit în Germania, unde, fiind de etnie germană, au devenit cu toţii cetăţeni germani. Şcoala a absolvit-o acolo, după care a urmat studii de medicină în Italia şi apoi de medicină dentară în Wuerzburg/Germania, de unde în 1988 a primit o licenţă de liberă practică. Până în 1994 a fost titularul propriului cabinet la 40 km de Frankfurt. La finalul lui ’94 a emigrat în Italia.

Cum aţi ajuns din nou în România?

În România am ajuns după mai mult de 35 de ani, iniţial pentru o vizită de agrement. Cineva mi-a arătat o revistă de specialitate românească, iar mie mi-a părut la un nivel destul de scăzut, şi am avut idea de a publica o revistă de renume în medicină dentară. Îl cunoşteam pe editorul celei mai mari edituri de profil din lume în stomatologie, Quintessenz Verlag, în Berlin, m-am urcat în avion şi am zburat la Berlin unde l-am întrebat pe domnul Dr. Wolfgang Haase, proprietarul editurii, dacă pot să public una dintre revistele lor în limba română. Răspunsul sau a fost: Dacă ai curaj, fă-o! Şi aşa a început, în 2005, aventura mea în România, care încă şi azi continuă.

Ce v-a determinat să rămâneţi aici?

Am văzut că este mare nevoie de ajutor pentru a creşte calitatea în medicina dentară, începând cu studenţii şi terminând cu medicii. Sunt dedicat acestei meserii şi pasionat, aşa că am am decis să pornesc această aventură începând cu revista “Quintessence Internaţional România”, continuând cu un centru de educaţie medicală postuniversitară şi închizând cercul cu o clinică de specialitate “Indent – dentistry artists”.

Au fost şi piedici pe care le-aţi avut de întâmpinat?

În afară de greutăţile pe care le întâmpinăm cu toţii la nivel birocratic (din diverse motive, mai mult sau mai puţin justificate) a trebuit să constat, că în România este foarte greu să ajuţi, pentru că lumea ştie deja tot. Oricum îmi era clar de la început că nu va fi un demers uşor.

Să înţelegem că aveţi şi regrete?

Regretul este un lucru pe care de-a lungul anilor am învăţat să nu îl mai simt. A regreta înseamnă a te plânge toată viaţa de lucrurile care au mers altfel decât ne aşteptam şi, dacă regretăm toate eşecurile, ne trezim că nu mai avem loc să ne bucurăm şi de succes. Din cauza aceasta, nu pot să zic că regret deciziile pe care le iau, dar poate că aş face lucrurile altfel şi sigur încerc să transform anumite eşecuri în soluţii funcţionale.

Care este cel mai mare „succes” pe care l-aţi înregistrat (definibil, cuantificabil, indiferent că este de natură materială, profesională etc)?

Aici în România se trăieşte de multe ori din superlative:… cel mai lung cârnat, cea mai mare salată, cei mai bogaţi, cel mai frumos etc. etc,. lista de superlative este infinită. Un lucru remarcabil, şi care m-a impresionat a fost primirea premiului pentru “ Viziune în Medicină” în anul 2010. A fost complet neaşteptat, şi mai ales un motov decisiv pentru a continua ce începusem. În rest, pentru mine contează succesele, mici şi mari, de fiecare zi – o operaţie complicată care se rezolvă bine, tratamentul unui copil pe care nimeni nu-l reuşise înainte, sau pur şi simplu, un zâmbet strălucitor al unui pacient căruia i-am redat sau îmbunătăţit calitatea vieţii.

Care a fost nivelul investiţiilor financiare făcute în România?

Nivelul iniţial al investiţilor a fost în jur de 800.000 de Euro, dar investiţia cea mai mare a fost implicarea personală, care nu poate fi cuantificată în bani.

Cât de mare vi s-a părut riscul în momentul în care aţi luat această decizie?

Riscul era unul calculabil, datorită experienţei profesionale. Sigur că a trebuit să-mi adaptez planul de business la situaţia locală, care a inclus câteodată şi surprize neprevăzute. În momentul de faţă pot să spun că aşteptările au fost îndeplinite, în mare. Adică după o perioadă de 3-5 ani, o clinică stomatologică trebuie să intre în partea de rentabilitate

Dar în câţi ani aţi construit clinica? Ce are unic?

Clinica mea este în continuă construcţie. În fiecare zi lucrăm la propria evoluţie profesională, şi la înbunătăţirea tratamentelor. Unică este calitatea oamenilor care lucrează la noi şi pregătirea acestora. Din punct de vedere tehnologic, în ziua de astăzi este destul de greu să mai fi singurul care are un anumit aparat, dar important este cine îl utilizează şi cu câtă experienţă. Am fost printre primii care au introdus sistemul CEREC în România, un sistem computerizat, care dă posibilitatea de a confecţiona şi de a încorpora o coroană integral ceramică în circa o oră şi jumătate. O revoluţie în domeniu. Am fost printre primele clinici din România în care a fost efectuată tehnica implantară „ Fast &Fixed”. Este vorba despre o tehnică chirurgicală care dă posibilitatea unei persoane edentate total de a avea într-o singură şedinţă dinţi ficşi, şi multe altele.

Puteţi face o comparaţie între piaţa străină şi piaţa românească?

Diferenţa între piaţa străină şi piaţa românească constă în primul rând în abordarea tratamentului stomatologic. În străinătate, primul gând este prevenţia, şi în caz de necesitate – reparaţia şi după aceasta, menţinerea. Aici, în cele mai multe cazuri, vorbim predominant de reparaţie. Dacă ne referim la preţuri, ele sunt în România mai mici, dar nici în România tratamentele de calitate înaltă nu pot fi oferite la preţurile de dumping care sunt utilizate de diverse cabinete în ofertele cu vouchere, care de multe ori sunt sub preţul de material. Nu poţi avea un Mercedes la preţul unui Fiat.

Cum ar arăta România la nivel de servicii în 5 ani, dacă-aţi desena-o Dvs?

Este foarte greu de făcut o previziune realistă, care depinde de diversele circumstanţe care ţin de politica generală, de felul cum se vor comporta oamenii unii cu alţii şi dacă se va reuşi o reformă a sistemului educaţional, începând de la grădiniţă.

Învăţământul românesc din domeniu e… bun, slab, şi de ce?

Din păcate, învăţământul din domeniu are încă foarte multe lacune. Cauzele sunt multiple. Pe de o parte, sistemul universitar are o lipsă cronică de finanţe. În consecinţă, studenţii nu pot avea parte de aceeaşi aparatură didactică precum colegii lor în străinătate. În acelaşi timp, şi cadrele didactice suferă de o remunerare mai mult ca insuficientă, lucru care nu-i motivează în mod deosebit. Este greu să trăieşti ca profesor numai din salariul de la stat, dacă ne gândim că un curs de perfecţionare internaţional de câteva zile poate să coste şi câteva mii de Euro sau un congres internaţional să însemne două salarii lunare. Literatura de specialitate studiată de student nu mai este actuală, de multe ori. Învăţatul adevărat începe, pentru cine doreşte, abia după universitate şi depinde numai de dedicaţia personală a medicului şi de voinţa de a investi în propria persoană sub formă de cursuri şi cărţi de specialitate.

Ce apreciaţi la oamenii din România, din perspectiva expatului?

Românii sunt foarte inventivi, lucru care în ziua de astăzi este o necesitate pentru a putea supravieţui şi, în acelaşi timp, dispun de o căldură sufletească – trăsătură care face viaţa mai umană.

La nivel pur uman, simţiţi că a fost şi este România o alegere bună?

România a fost şi este o alegere bună, cu toate că a trebuit să-mi revizuiesc continuu diverse idei şi planuri, dar nu îmi pare rău pentru nimic. Toate experienţele, bune şi rele, mă ajută să cresc. Nu-mi place să stau pe loc şi să treacă timpul aşteptând să se întâmple ceva. Prefer să risc ceva, cu posibilitatea de a da greş, dar cel puţin să simt că trăiesc. Nu sunt o persoană perfectă, dar caut perfecţiunea şi, după cum se ştie, fericirea e drumul, şi nu destinaţia. Încă am viziuni (din punct de vedere profesional şi privat) şi atâta timp cât încerc să le realizez, drumul mai este încă lung.