Pavel Šporcl și Alexandru Tomescu înviorează muzica clasică

„Eu, un copil crescut în regimul comunist n-aş fi avut nicio şansă să studiez în străinătate înainte de Revoluţie. Când s-au deschis graniţele, oportunitatea să învăţ în afară a fost una extraordinară. Am fost expus altor puncte de vedere, am învăţat de la profesori diferiţi. Am avut şansa să merg la Julliard School, unde predau Dorothy DeLay şi Itzhak Perlman – ceea ce a prins bine planurilor mele de carieră. Dar sunt mândru de originea mea, de faptul că sunt ceh”, povesteşte Pavel Šporcl.
Alexandru Tomescu a studiat şi el la Southern Methodist University, Dallas, după absolvirea Conservatorului din Bucureşti. „Pentru mine a contat cel mai mult relaţia apropiată pe care am avut-o cu profesorul Eduard Schmieder şi studiul aprofundat de care am beneficiat sub îndrumarea sa, în pregătirea pentru competiţii. Cu siguranţă că studiile în străinătate, mai ales în SUA, îţi impulsionează cariera. Acolo, oportunităţile abundă pentru cei care doresc să profite de ele, iar felul în care lumea muzicală este organizată a constituit o sursă de inspiraţie pentru proiectele pe care le-am dezvoltat ulterior în România.”

Mai aproape de oameni

Ambii interpreţi sunt recunoscuţi pentru dezinvoltura cu care urcă pe scenă şi pentru spaţiile neconvenţionale în care aleg să-şi ţină recitalurile, un tip de abordare cultivat probabil şi prin expunerea la spaţiul muzical nord-american. „În comunism nu aş fi avut nici cea mai mică şansă la libertatea de gândire, aşa că, într-un fel, experienţa americană a contat. Pe de altă parte, nu pot să spun că în SUA a existat cineva care să îmi arate unde şi ce anume ar trebui să cânt. Proiectele pe care le-am ales de când m-am întors în Cehia nu au legătură cu studiile urmate”, povesteşte Pavel.
Alexandru Tomescu e de părere că niciun spaţiu nu poate fi neconvenţional pentru muzica clasică. Dacă interpretul doreşte să-şi împărtăşească muzica, iar oamenii sunt dispuşi să-l asculte – sala de concert poate fi oriunde. Contează să ai mintea deschisă şi să creezi spaţiul de concert.

„În ultimii şase ani s-au făcut paşi importanţi în direcţia aceasta, şi nici orchestrele profesioniste nu mai consideră că e degradant să cânte în aer liber. A devenit ceva obişnuit, atât în SUA, cât şi în Europa sau în alte locuri din lume să aduci muzica clasică mai aproape de oameni. Ea nu mai poate fi restricţionată în spaţiul sălii de concert.” „În plus, de cele mai multe ori, concertele în aer liber, sunt gratuite”, spune Pavel. „La începutul carierei mele în Cehia, am observat că la concerte veneau doar seniorii. Atunci am decis să schimb total modul de prezentare a muzicii mele şi chiar e un sentiment minunat să văd sala plină, şi atât de mulţi tineri sau oameni de aceeaşi vârstă cu mine. Criticilor muzicali, care considerau iniţial că stric şi degradez muzica, le-am explicat în repetate rânduri că ceea ce fac eu este din dragoste pentru muzică. În primul rând vreau să cânt bine, şi cânt bine. Marea satisfacţie a fost că aceşti critici şi-au dat seama, în câţiva ani că felul meu de a interpreta este OK, că vine din inimă şi că sunt foarte serios în ceea ce fac. Acum sunt mulţumiţi.”

Alexandru spune că, indiferent ce profesie ai, trebuie să fii foarte sincer. Să nu faci nimic de dragul de a ieşi în evidenţă, ci doar ceva în care crezi. „În centrul preocupărilor mele este dorinţa de a interpreta muzică de calitate şi felul în care ea este prezentată trebuie să se sincronizeze cu viaţa de azi. Contează felul în care comunici evenimentul, felul în care se desfăşoară. Putem folosi mai mult avantajele tehnologice pe care le avem astăzi, păstrând calitatea muzicii, aşa cum a fost scrisă de marii compozitori. Când vrei să realizezi ceva, trebuie să-ţi asumi riscurile aferente. Întotdeauna vor exista oameni care se vor declara şocaţi; nu mă aştept ca să accepte toţi sau să le placă tuturor ceea ce fac”, declară Alexandru. Tot el spune că noi stăm bine spre deosebire de Olanda, o ţară cu mare tradiţie în muzica clasică, unde realitatea este destul de dură pentru muzicieni. „La mai toate concertele pe care le-am susţinut acolo, în sălile mari de concert, audienţa era formată din oameni peste şaizeci de ani. N-am văzut pe nimeni mai tânăr. Pe termen lung, se poate transforma într-o problemă serioasă. Organizatorii concertelor nu sunt deloc preocupaţi de ce pot face să-i aducă pe tineri în sală, de felul cum comunică, de ce fel de muzică propun. Conservă această stare de inerţie.”

Muzica dă sens vieții

În ţara sa, Pavel ţine concerte educative pentru tineri. Pentru copii e o şansă, fiindcă nu au de unde altundeva să înveţe. „În familii nu se vorbeşte despre muzica clasică, iar şcolile nu au în program decât o oră pe săptămână. Copiilor nu le place. Cei mai mulţi se plâng că nu o înţeleg. Eu le spun că nu au de ce să se teamă de muzica clasică. Şi îi întreb: Muzica pop o înţelegeţi? Aveţi idee ce fac muzicienii acolo? Probabil că nu. Le explic că muzica clasică nu e nici tristă, nici gravă, le exemplific cu o lucrare frumoasă, scurtă, rapidă şi în acest fel caut să îi conving.” Nici el, nici Alex nu sunt genul de artişti care urcă pe scenă fără să schiţeze un zâmbet.

„Muzica stă la baza unei vieţi de calitate. În vremuri de criză tot mai mulţi oameni merg la concert sau la teatru. Muzica ocupă jumătate din viaţa mea, cealaltă jumătate o dedic familiei. Vin dintr-o ţară cu o uriaşă tradiţie muzicală. Nici nu ştiu dacă mai sunt alte lucruri pe care să le putem exporta, în afară de bere”, spune Pavel, iar Alexandru îl completează: „Muzica dă sens vieţii. Realitatea economică ne arată că nu are rost să alergăm după mai mulţi bani, care pot dispărea în câteva secunde. Muzica şi artele, în general, sunt acele dimensiuni care dau un scop spiritual existenţei noastre. Cred că România, după tranziţia de la perioada comunistă la cea capitalistă, se află într-o etapă de adolescenţă rebelă. Am mulţi prieteni care muncesc intens, sunt profesionişti bine pregătiţi, lucrează şase-şapte zile pe săptămână şi de foarte multe ori se întreabă: pentru ce? Dacă îţi umpli sufletul cu experienţa şi fericirea pe care o aduc muzica clasică, arta, teatrul şi expoziţiile, dai un sens nonsensului materialist”.

Armonii muzicale și cromatice

René Kubasek, directorul Centrului Ceh din Bucureşti, le-a propus celor doi violonişti să se reunească într-un turneu în România, cu ocazia Zilei Naţionale a Cehiei, iar ei au acceptat bucuroşi. Şi-au început turneul cu un concert la Ateneul Român, apoi s-au deplasat în fiecare zi într-un alt oraş: la Baia Mare, Cluj-Napoca, Bistriţa şi Timişoara. Fiecare dintre recitaluri s-a bucurat de susţinerea Ambasadei Republicii Cehe în România şi Centrului Ceh din Bucureşti, iar ambasadorul Jiří Šitler i-a însoţit pe artişti peste tot.

Alexandru a ales lucrările pe care le-au interpretat, pe rând sau împreună, cu muzică aparţinând compozitorilor cehi. Întrucât nu găseau foarte multe piese pentru două viori, Alexandru a cerut sprijinul unui bun prieten, compozitorul Dan Dediu, care a rearanjat fragmentele clasice, cum ar fi Vltava lui Smetana sau Humoresque-ul lui Dvořák, transformându-le în adevărate bijuterii de virtuozitate – în lucrarea Gemini Studies, care i-a cam pus la încercare. „La acestea, am adăugat lucrări de Paganini, Rimsky-Korsakov, Mendelssohn – pe care le-am cântat într-un ritm efervescent, ca pe nişte focuri de artificii. A fost un concert aflat sub semnul prieteniei exprimate prin muzică, iar muzica, se ştie, este un simbol foarte puternic.”

Trebuie să vă spun că dincolo de farmecul muzicii, doamnele din audienţă au fost încântate şi de frumuseţea cromatică a celor două viori, una verde şi cealaltă albastră. „M-am tot întrebat de ce să cânt pe o vioară obişnuită, ca a tuturor, şi de ce nu pe una… diferită. Aşa că vioara mea albastră datează din 2005 şi a fost construită de un celebru lutier ceh, Jan Špidlen. Nu doar culoarea, dar şi componentele sunt uşor modificate. O pot compara cu oricare dintre cele mai bune viori Stradivarius din lume şi uneori mi se pare chiar mai bună. Vreau să arăt tuturor că instrumentele pe care le fac lutierii moderni pot fi la fel de bune ca şi cele vechi. Tototdată vioara albastră face parte din imaginea mea şi cred că l-am inspirat şi pe Alexandru să îşi reîntinerească vioara”, mi-a explicat Pavel. „Da, confirmă Alexandru. Când am stabilit programul, m-am gândit să aşezăm totul sub semnul armoniei, nu doar muzica, şi să creăm o armonie cromatică pe scenă. Nu mi-a fost deloc uşor să-l conving pe lutierul Silvian Rusu să-şi asume riscul de a-mi transforma vioara într-una verde. I-a luat ceva timp până a ales nuanţa potrivită, care să-i dea aspectul artistic. A amestecat opt pigmenţi diferiţi până a ajuns la rezultatul satisfăcător. Până la urmă s-a dovedit că verdele se potriveşte cel mai bine personalităţii mele, pentru că sunt foarte preocupat de temele ecologice. Acum instrumentul nu doar că se diferenţiază de celelalte viori, dar sună şi mai bine decât înainte. Verdele mi se potriveşte perfect!”

Pavel Šporcl, violonistul care abandonează bucuros fracul şi poartă bandane, adoră Sonatele solo, ale lui Bach, aşa încât dacă ar fi să cânte ceva doar pentru sine, ar fi muzică de Bach sau lucările pentru vioară ale compozitorilor cehi.

Muzică totală

„Tradiţia muzicală a violoniştilor cehi e uriaşă şi sunt fericit că descind din această linie.” Ca un omagiu adus lor, programul celui mai recent CD al său se numeşte My Violin Legends şi include o serie de recitaluri pe muzica predecesorilor săi – František Drdla, Jaroslav Kocian, Jan Kubelík, Váša Příhoda. „Jan Kubelík este cotat printre primii 10 violonişti din istoria muzicii. Se spune că în 1901, când a plecat cu vaporul către New York pentru un mare turneu în SUA, au fost mii de oameni care îi strigau numele, cum se întâmpla în contemporaneitate cu Michael Jackson, să zicem.”

Despre Alexandru Tomescu ştiam deja că este un mare admirator al sonatelor şi partiturilor de vioară solo ale lui J.S. Bach. „E o muzică totală, care nu este adresată oamenilor, ci lui Dumnezeu.”

Lui Pavel – violonistul care a uimit lumea, de la Praga la Beijing, cu proiectul său „Gipsy way”, care numai în China a adunat un public de peste 120.000 de oameni – îi place să descopere valenţele diferite ale muzicii de vioară şi nu s-a dat în lături să înregistreze cu un ansamblu ţigănesc, Romano Stilo – Gipsy Way: piese clasice (Sarasate, Brahms, Haciaturian) dar şi melodii ţigăneşti, inspirate din folclorul românesc şi maghiar.

Anul trecut, a avut un turneu cu proiectul său intitulat „Sporcelaine” – „crossover pop”, eveniment pentru care a şi compus câteva piese proprii. „Nu ştiu niciodată dacă oamenilor le va plăcea, dar eu întotdeauna mi-am dorit să interpretez muzică ţigănească. Uneori e bine să explorezi dincolo de hotarele muzicii clasice, dacă vrei să atragi altă audienţă în sala de concert. Cu ansamblul ţigănesc cânt şi clasici, iar în celălalt proiect, crossover pop, încerc să arăt cât de important este să cânţi bine la vioară. Nu mă mulţumesc să ţopăi şi să cânt melodii uşurele. Vreau să dau dovada virtuozităţii şi iau lucrurile în serios. Nu o fac în joacă şi nici ca să câştig bani mai uşor.”

Alexandru Tomescu a avut şi el, cu sprijinul Quartz Media, câteva proiecte multimedia pe care cu toţii le-am considerat avangardiste la vremea lor, dar spune că n-a cântat niciodată ceva doar ca să facă pe plac audienţei; ci a căutat să fie onest faţă de sine însuşi. „Dacă publicului îi place, cu atât mai bine. Dacă nu acum, poate că într-o zi va aprecia. Artistul este dator să se exprime sincer, exact în felul în care simte, şi acest lucru va oferi consistenţă artei lui. Gustul publicul se schimbă după cum bate vântul şi, dacă eşti lipsit de verticalitate şi de structură, te poate anula.”

De la momentul în care au debutat cei doi, lumea muzicală s-a schimbat dramatic. Sunt multe motive pentru care s-a întâmplat asta. „Statul nu mai susţine muzica clasică, trebuie să îţi găseşti singur sponsori, iar vremea în care artistul avea doar de studiat şi se putea gândi doar la muzica lui, a trecut. Trebuie să fii proactiv şi să-ţi gândeşti singur proiectele pe care apoi le prezinţi sponsorilor – sunt aşa de multe de făcut în jurul unui astfel de eveniment, încât vremea în care puteai să te dedici studiului a trecut definitiv, explică Pavel o stare de lucruri cu care se confuntă toţi artiştii. „Eu cred că ne întoarcem la ceea ce erau artiştii în vremea Renaşterii, când făceau mai tot ce ţine de arte – erau şi pictori, şi astronomi, fiind activi în mai multe arii. Un muzician de succes al zilelor noastre trebuie să comunice ceea ce face. Calitatea informaţiei pe care reuşeşti să o transmiţi celorlalţi e crucială. Eu însumi văd adesea acte artistice de o mare calitate foarte prost comunicate şi al căror succes, din acest motiv, este redus. Trebuie să dai consistenţă întregului proiect, de la A la Z, nu doar calităţii interpretării, ci şi felului în care îl prezinţi şi îl promovezi. Uneori asta cade în sarcina artiştilor, alteori, a managerilor muzicali.”- comentează Alexandru. „Pavel are norocul să trăiască într-o ţară unde managementul artistic funcţionează. În România, e în fază de pionierat. Eu am şansa să lucrez cu primul manager de muzică clasică din ţară, Oana Drăgulinescu, şi cred că lucrurile vor evolua în viitor.”

„Noi nu ştim nimic despre stele şi astronomie, dar ne descurcăm foarte bine pe Facebook”, conchide Pavel amuzat, dar conştient de importanţa mediilor sociale, pe care ambii muzicieni sunt destul de activi.