Piaţa muncii: Unde doare, de ce, care sunt soluţiile

Dacă ne uităm pe statisticile locale, România pare că se ţine departe de criza şomajului din alte state vecine, poziţionându-se sub media europeană de 10,5%, ceea ce pentru unii reprezintă o sursă de optimism. Concret, în perioada septembrie 2011 – septembrie 2012 cea mai ridicată valoare a şomajului BIM (conform standardelor Biroului Internaţional al Muncii –n.r) a fost de 7,7%, rată înregistrată în septembrie 2011 şi mai 2012.

Din păcate însă, ca şi în alte domenii, statisticile nu reflectă realitatea din piaţă, mai ales dacă ne raportăm la „angajările la negru” şi la diferenţa dintre metodologiile de calcul. De exemplu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) are un sistem de calcul diferit de cel al Institutul Naţional de Statistică.

Dincolo de aceste cifre confuze, pe care le vom explica mai jos, România, prin apartenenţa la Uniunea Europeană, nu este străină de efectele măsurilor de austeritate implementate atât la nivel de Uniune, cât şi la nivel naţional, ceea ce înseamnă că semnalele transmise de Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) au un oarecare ecou şi la noi.

Un semnal de alarmă pentru toţi
Criza economică a însemnat pentru multe state adoptarea unor măsuri de austeritate, măsuri care aveau menirea de a redresa lucrurile, astfel încât să trecem peste acest impas social, economic şi politic. Guvernele europene, şi nu numai, au căutat metode de a linişti pieţele financiare, de a reduce deficitele, de a evita alte falimente răsunătoare, de a frâna creditarea.

„Din 2010, şi în pofida declaraţiilor pro-angajabilitate formulate în şedinţele succesive ale G20 şi ale altor forumuri globale, strategia şi-a schimbat direcţia de la crearea de noi locuri de muncă la reducerea cu orice preţ a deficitelor fiscale”, notează Raymond Torres, Directorul International Institute for Labour Studies, în raportul World of Work Report 2012, dezvoltat de OIM.

Acest raport atrage atenţia asupra efectului advers al măsurilor de austeritate, autorii avertizând guvernele că au căzut în capcana austerităţii şi că acţiunile şi reformele adoptate nu au făcut altceva decât să inhibe piaţa muncii.

„În ţările care au preferat, în mare măsură, austeritatea şi liberalizarea, în special cele din Europa de Sud, creşterea economică şi cea a angajărilor a continuat să se deterioreze (…) Motivele pentru care s-a întâmplat acest lucru constă în faptul că aceste politici nu au avut şi nu au capacitatea de a stimula investiţiile private (…) De fapt, austeritatea a dus la o înfrânare a creşterii economice, a crescut volatilitatea şi a înrăutăţit balanţele băncilor, provocând contracţia creditelor, reducerea investiţiilor şi implicit pierderea locurilor de muncă”, se precizează în raportul OIM.

Raymond Torres, unul dintre autorii raportului, atrage atenţia că situaţia ocupării forţei de muncă se deteriorează în Europa şi întârzie să se îmbunătăţească în alte regiuni.
„Este puţin probabil ca economia mondială să crească suficient de repede în următorii doi ani pentru a reduce deficitul de locuri de muncă şi a crea în acelaşi timp loc pentru cei 80 de milioane de oameni care urmează să intre pe piaţa muncii în această perioadă. Situaţia este îngrijorătoare mai ales în Europa, unde rata şomajului a crescut în aproape două treimi din state începând cu 2010”, a menţionat Directorul International Institute for Labour Studies.

O radiografie fiscal-juridică
Pornind de la avertismentele formulate de OIM, ne-am întrebat cum arată de fapt, din punct de vedere fiscal şi juridic, piaţa muncii din România şi care sunt zonele în care mai avem de lucrat pentru o stimula angajabilitatea.

A. Aspectele economice
Raymond Torres notează în „World of Work Report 2012” că încetinirea angajărilor nu este normală şi că în patru ani de criză, dezechilibrele de pe piaţa muncii au devenit mai structurale şi, prin urmare, mai greu de eradicat.

„Deficitul de locuri de muncă merge mână în mână cu deficitul investiţiilor – un alt semn al faptului că am intrat într-o nouă fază a crizei. Sumele neinvestite din conturile marilor firme a atins cote fără precedent, iar în economiile dezvoltate firmele mici au în continuare probleme în accesarea creditelor care le-ar permite să investească şi să creeze locuri de muncă”, punctează Torres.

Probleme şi soluţii fiscale
Privind piaţa muncii din România din punct de vedere fiscal, Suzana Dobre, Executive Director Expert Forum şi Senior Program Officer Romanian American Foundation, identifică trei probleme principale:

1. Distribuţia poverei fiscale generale. Firmele şi persoanele care funcţionează legal, respectă regulile, plătesc taxele şi sunt astfel puternic împovărate, în timp ce pentru alţii este tolerată evaziunea fiscală în varii feluri sau beneficiază de scutiri nejustificate economic sau social. Eliminarea scutirilor nejustificate şi o mai bună colectare a taxelor ar trebui să fie o prioritate pentru orice guvern.

2. Echilibrul între tipurile de taxe. În timp ce taxele pe proprietate pentru persoane fizice sunt foarte mici, taxele pe muncă sunt mari, deşi nu există niciun argument de echitate socială care să justifice acest lucru.

3. Costurile cu pensiile sunt mult prea mari. În 2011, mai mult de jumătate din deficitul bugetului consolidat a fost cauzat de deficitul fondului public de pensii. Echilibrul dintre pensionări şi contribuabili este foarte prost. În plus, luând în considerare că doar circa 4,5 milioane de persoane plătesc (deşi circa 6 milioane au un loc de muncă) este evident dezechilibrul poverii fiscale.

Raluca Bontaş, Director Deloitte Tax, şef al diviziei Global Employer Services, consideră că povara asigurărilor sociale datorate pe veniturile din muncă este mult prea mare atât în raport cu puterea reală a angajatorilor de a-şi dezvolta afacerile într-un ritm suficient de rapid încât să creeze noi locuri de muncă, cât şi în raport cu beneficiile aduse salariaţilor (în definitiv, asigurările sunt impozite cu contraprestaţie, iar aceasta este momentan deficitară). În opinia sa, o plafonare reală a nivelului acestor contribuţii ar permite angajatorilor să scadă ponderea costurilor totale salariale, ceea ce le-ar permite să investească acei bani şi, implicit, să creeze noi locuri de muncă.

Articolul se regăseşte integral în revista HR Manager, nr. 24, noiembrie 2012.