Viitorul cu „o să”
În română, avem trei forme pentru viitorul simplu: eu „voi şti” / „o să ştiu” / „am să ştiu”. Vom vorbi acum despre forma a doua.
Ea se formează de la conjunctivul prezent „eu să ştiu”, „tu să ştii”, „el/ea să ştie” etc., adăugându-i în faţa conjuncţiei „să” un ceva. Ce? Un element invariabil. Atenție: „invariabil”!
Elementul invariabil este „o”. Aşadar, „o” rămâne „o” orice s-o întâmpla: „eu o să ştiu”, „tu o să ştii”, „el/ea o să ştie”, „noi o să ştim”, „voi o să ştiţi”, „ei/ele o să ştie”.
„O” din pastila aruncată mai sus („s-o întâmpla”) este altul decât elementul nostru invariabil, el venind de la prezumtivul prezent (prezintă acțiunea ca presupusă, bănuită sau probabilă): „eu oi şti”, „tu oi şti”, „el o şti”, „noi om şti”, „voi oţi şti”, „ei or şti”. Asta, asemănarea cu prima formă de viitor din enumerarea noastră de la început („ei vor şti”) şi hipercorectitudinea care ne ispiteşte să diferenţiem singularul de plural aduc probleme la persoana a treia plural a viitorului cu „o să”.
Ţinem minte, aşadar, că este corect doar „ei o să ştie”.
Citește și: Ce fel de rude sunt „a fi” și „a face”