Despre incredere si profetiile autoimplinite

Un banc destul de cunoscut care a circulat acum ceva vreme povestea despre un trib indian care capata un sef nou. Cum se apropie iarna, indienii merg la el si-l intreaba: "Sefu', ce zici, sa adunam lemne? O sa fie grea iarna?" Seful era insa unul modern, uitase talentele stramosilor. Se uita el la cer, dar degeaba. Acum ce sa zica… "Mergeti dupa lemne!", le spune. Dupa ce oamenii pleaca in padure, fuge la Institutul Meteorologic si le cere prognoza. "Iarna grea", i se raspunde. Fuge acasa si cum se intorc oamenii, ii trimite dupa si mai multe lemne. Nici nu pleaca bine indienii, ca-l suna de la Institutul Meteorologic "Se pare ca o sa avem o iarna si mai grea decat credeam". "Aoleu – zice seful – dar de unde stiti?" "Pai aduna indienii lemne in nestire".

asta e mecanismul profetiei auto-implinite. O echipa de cercetatori a facut un experiment: unor maistri li s-au dat grupe de ucenici. Prin cai de incredere, li s-a spus ca unii dintre ei, alesi la intamplare, sunt foarte buni. Dupa terminarea pregatirii, ucenicii au fost examinati de comisii independente. Cei scosi in evidenta au avut rezultate constant mai bune decat media celorlalti. Efectul a primit numele de "Efectul Pygmalion" si e cunoscut si folosit de toti antrenorii din lume. Cum se explica un astfel de efect sunt sigur ca ati intuit deja. Daca aveti convingerea ca cineva e bun, va veti baza pe acea persoana, ii veti da sarcinile cele mai grele, o veti sustine si-i veti da cea mai multa libertate. Ii veti insufla si incredere in propria persoana, care va deveni mai buna.

Dar fenomenul, din pacate, functioneaza si invers. Daca ii considerati pe toti oamenii hoti, pana la proba contrarie, va veti comporta ca atare. Veti fi reticenti in a aborda directii noi, veti pune in functiune mecanisme de control si verificare, veti controla des si la tot pasul, va veti asigura ca nimeni nu va poate insela in vreun fel. Aceia din jur care nu sunt de fapt necinstiti se vor simti incet-incet personal atacati de aceasta atitudine pana cand, la un moment dat, se vor simti absolviti de datoria morala de deschidere si cinste pe care oricum nu le-o recunoasteti. Unii chiar vor retalia, incercand sa va arate ca redutele de protectie pe care le-ati ridicat pot fi strapunse. Atunci veti zice cu amara satisfactie: "Ti-am spus eu? Am avut dreptate".

In cariera mea de consultant, dar si de manager, am dat de multe ori peste oameni care spun ca daca nu astepti nimic de la ceilalti nu poti fi dezamagit si orice surpriza nu poate fi decat placuta. Desi adevarata, afirmatia e proba unei atitudini complet distructive. Da, e adevarat ca nu poti fi dezamagit, dar ce folos sa ti se confirme asteptari negative? De multe ori acesti oameni isi apara propria instabilitate. E mai bine pentru ei sa aiba multe esecuri asteptate decat putine, dar neasteptate.

In multe dintre grupurile cu care lucram, in calitate de consultanti, folosim un exercitiu celebru care urmareste scoaterea la suprafata a premisei de neincredere. Exercitiul propune o dilema similara cu celebra dilema a detinutului. Echipele au de rezolvat o problema comuna. Daca lucreaza in consens, e foarte usor de gasit o solutie in care toata lumea are de castigat. Daca o echipa triseaza, insa, ea e rasplatita puternic (oarecum ca-n viata, din pacate…). Daca toate triseaza, toate sunt pedepsite. Ei bine, majoritatea grupurilor cu care am lucrat pleaca de la premisa ca cel putin o echipa va trisa, ca atare mai bine triseaza si ei si pierde toata lumea! Cand spun majoritate nu ma refer la 55%. Dintre cele peste 100 de grupe care au abordat acest exercitiu, in experienta noastra de consultanti, nu au fost 10 cele care au plecat de la premisa de incredere. Eu am vazut doar unul. Mai mult decat atat, in modelul nostru de lucru, toate aceste grupe au fost formate din colegi din aceeasi organizatie; adeseori chiar din aceeasi echipa! Cu toate acestea, a parut absolut natural sa consideri ca te vor insela cu prima ocazie. Dintre cele 90% din grupe care au lucrat pe premisa de neincredere, multe nu au facut nici cel mai mic efort ca sa o verifice. Jocul are 10 runde si ar fi putut cu usurinta propune un model bazat pe incredere la inceput; ar fi avut vreme sa-l retraga ulterior. Desigur, asta ar fi insemnat sa recompenseze echipa care ar fi trisat… De mentionat ca aceste echipe erau formate din oameni normali, integri si onesti si ar fi fost foarte simplu sa se construiasca ceva pe onestitatea lor. Toate grupurile (putine) care au abordat problema de la premisa de incredere au obtinut rezultate mult mai bune. Chiar si acelea in care unele echipe pe alocuri au trisat.

La ce duce premisa de neincredere in organizatii? La cateva efecte extrem de neplacute. Printre ele ar fi:

• excesul de control. Desi in organizatii abunda sloganurile umaniste pe pereti, realitatea e adesea imbacsita de micro-management si exces de control;
• conducere prin pedepse. Oamenii sunt anuntati consecvent cand fac ceva rau, dar nu si atunci cand fac ceva bun. Greselile sunt mereu vina cuiva. Cunosc manageri care spun ca e normal ca oamenii sa-si faca treaba bine; de asta sunt platiti. Asta duce la atitudini de evitare a responsabilitatilor, a riscurilor, de pasivitate si subordonare excesiva;
• rezolvarea problemelor prin cautarea vinovatilor. Este intr-un fel corolarul celei de mai sus. Daca stabilim cine e vinovat, problema inceteaza. Ca atare, tot ce ai de facut e sa nu fii de vina. O buna metoda pentru asta e sa fie altul culpabilizat. Se numeste "pasarea pisicii". Ati auzit vreodata de ea?
• primatul proceselor asupra oamenilor. Pentru ca nu poti avea incredere in ei trebuie sa le spui exact ce au de facut. Aceasta se dezvolta gradual intr-o monstruoasa birocratie care devine inoperabila in final. Regulile sfarsesc prin a fi ignorate ceea ce, nu-i asa, confirma faptul ca nu poti avea incredere in oameni;
• primatul politicii asupra actiunii. E mai usor intr-un astfel de climat sa pari ca faci ceva, decat sa faci cu adevarat. "Parutul" se poate face respectand regulile, neiesind din rand, facand ceea ce ti se spune. Organizatiile devin stupi de intrigi si barfe, pozitionari de cariera, in detrimentul scopurilor comune;
• omniprezenta cinismului. Daca tot ma credeti hot, ce rost are sa-mi angajez aici valorile morale. Si, oricum, au ele vreo importanta? Ca le afisati peste tot, dar realitatea e cu totul alta. Cand cineva e entuziast, e un prost si nu intelege cum functioneaza lumea.

Daca vreuna dintre descrierile de mai sus vi se pare familiara, poate ca ati intrat intr-o organizatie in care domneste premisa de neincredere. Avand in vedere statistica de mai sus, nici n-ar fi prea greu.

Dar premisa de neincredere actioneaza si la niveluri mult mai largi, macroeconomice. Prof. Paul Zak, directorul Centrului pentru Studii Neuro-Economice (sic!) de la Universitatea din Claremont, Statele Unite, a facut un studiu despre gradul de incredere al diverselor natiuni in conationalii lor. Din cele 55 de state investigate, Romania se afla (de ce nu ma mir?) pe la coada listei, cu 16%. Lista o deschide Norvegia, cu 65% si o inchide Brazilia, cu 5%. In afara de a studia acest grad de incredere, Zak a facut si multiple corelatii intre el si bunastarea tarii, ritmul ei de crestere, climatul economic. Rezultatul e unul: exista o puternica corelare pozitiva intre gradul de incredere si PIB, crestere economica, climatul de afaceri.

Mark Twain spunea ca exista trei feluri de minciuni: minciuni obisnuite, minciuni nerusinate si statistici. Oricine a avut vreo legatura cu statistica stie: corelatiile nu determina cauzalitate. Altfel spus, nu putem sti daca increderea genereaza cresterea economica sau invers. Paul Zak argumenteaza cauzalitatea directa (increderea genereaza prosperitate) si face asta cu cateva experimente care conduc la urmatoarea idee: increderea stimuleaza investitiile, reduce riscul si costurile si astfel, stimuleaza cresterea economica. Logic si de bun simt! Autorul acestor randuri crede (fara dovezi) ca si cauzalitatea inversa e adevarata. E mai usor sa am incredere in semeni cand traiesc intr-o societate bogata, in care motivatia oamenilor de a se comporta necinstit e mai mica, iar riscul pe care mi-l asum cand am incredere in altii este si el, la randul lui, mai mic. In acest fel, increderea este nu numai un stimulent, dar si amorsa unui cerc virtuos, o profetie autoimplinita la scara macro-economica.

Desigur, nu vreau sa arunc acum pe umerii cititorilor toata povara redresarii Romaniei. Climatul de incredere la scara societatii se poate imbunatati prin actiunea guvernamentala, in principiu. Dar nu vreau nici sa-i absolv. Pentru ca, in ultima instanta, totul se reduce de fapt la atitudinea personala a fiecaruia dintre noi in fata unui semen. Schimbarea lumii incepe cu noi. Pana nu intelegem asta, nu avem dreptul sa ne asteptam nici la prosperitate, nici la fericire personala.