Inegalitati si nivel de trai

Procesul globalizarii muta problema discrepantelor la scara mondiala. In prezent, intensificarea liberei circulatii a persoanelor, a produselor si a serviciilor intre zone/tari cu pozitii diferite pe axa bunastarii nu inseamna neaparat aplatizarea inegalitatilor, prin cresterea nivelului de trai in tarile mai putin dezvoltate, ci favorizeaza cel putin in aceeasi masura accentuarea inegalitatilor existente, asemenea unui “start” de pe pozitii inegale. La nivelul unei natiuni, importante se dovedesc resursele naturale de care aceasta dispune, dar fara indoiala ca nivelul de dezvoltare economica atins si modul in care este proiectata politica veniturilor populatiei au un cuvant greu de spus in ceea ce priveste inegalitatea distributiei veniturilor. Studiile sociale si economice folosesc frecvent ca masura a inegalitatii indicele Gini, ale carui valori teoretice sunt cuprinse intre 0 (pentru situatia de egalitate perfecta, cand totalitatea veniturilor existente in societate este egal distribuita intre membrii ei – fiecare detine aceeasi suma de bani) si 1 (pentru cea de inegalitate absoluta, cand un individ dintr-o colectivitate detine totalitatea veniturilor existente in cadrul ei). In practica, majoritatea valorilor indicelui se grupeaza in prezent intre 0,25 si 0,50. Cea mai redusa inegalitate se gaseste in tari care au sisteme bine inchegate de protectie sociala (Suedia), pe cand cele mai accentuate inegalitati se regasesc in tari cu nivel redus de dezvoltare economica. Intre acestea, Namibia este tara cu cel mai ridicat nivel de inegalitate.

Intre tarile dezvoltate, este cunoscut faptul ca tari precum SUA, Marea Britanie, Canada sau Elvetia (Gini = 0,60) sunt deschis orientate spre sustinerea ideologiilor de tip liberal. Franta si Germania sunt traditional asociate unor puternice sisteme de asigurari sociale, in timp ce Japonia este considerata o versiune aproape singulara a capitalismului, intalnind intr-o economie de piata un puternic control al veniturilor salariale, o distributie a veniturilor relativ egalitarista si sisteme de asigurari sociale inspirate din modelul german.

Pentru tarile fostului bloc socialist, accentuarea inegalitatilor era de asteptat o data cu orientarea spre economia de piata. Romania a cunoscut o crestere accentuata a inegalitatilor (de la 0,24 in 1989 la 0,35 in 2001), oarecum similare celei din Bulgaria, Ucraina, Letonia si Lituania. Cresteri mai accentuate se regasesc in unele tari din fosta Uniune Sovietica (in care inegalitatea a crescut de la 0,25 – medie – la peste 0,40): Rusia, Republica Moldova, Georgia, Karghistan. Mult mai stabile din perspectiva nivelului de inegalitate au fost tari precum Belarus, Cehia, Slovacia si Ungaria (aceasta din urma avand in prezent unul dintre cele mai mici nivele de inegalitate), cu cresteri intre 0,20 si 0,25. Polonia si Estonia pornesc de la un nivel sensibil mai ridicat – 0,28 – si depasesc 0,35 in urmatorul deceniu. Oarecum atipica, Croatia a ramas la un acelasi nivel de inegalitate, dar sensibil mai ridicat decat al altor tari ale blocului socialist – 0,35. (Sursa datelor – UNICEF)
O masura mai intuitiva a nivelului de inegalitate este determinarea veniturilor de care dispun cei mai saraci, respectiv cei mai bogati 10% indivizi/gospodarii, in cadrul unei comunitati: cu cat veniturile sunt mai inegal distribuite, cu atat cei mai bogati vor detine o parte mai insemnata din totalul veniturilor disponibile in comunitatea respectiva, pe cand cei mai saraci 10% vor detine o parte tot mai mica a acestora. In Namibia, bogatii detin aproape 2/3 din veniturile disponibile la nivel national, in timp ce saracii “controleaza” doar 0,5% dintre acestea. In tari cu inegalitati accentuate (Gini peste 0,50) bogatii detin aproape jumatate din veniturile disponibile, la dispozitia celor mai saraci ramanand mai putin de 2% din total. Japonia si Cehia sunt in prezent printre putinele tari in care cei mai saraci 10% detin peste 4% din totalul veniturilor disponibile.

Din diverse motive, nivelul de inegalitate al distributiei veniturilor a avut, in ultimele decenii, o tendinta de crestere. In ultimii 10-15 ani, teoreticienii au propus un compromis intre “dreapta” (promotoarea libertatilor economice si, implicit, a inegalitatilor) si “stanga” (sustinatoarea egalitatilor), a caror delimitare este oricum in continua redefinire, prin reconsiderarea raportului dintre drepturile si responsabilitatile indivizilor in societate, dar si a echilibrului dintre responsabilitatile indivizilor si cele ale statului, in vederea asigurarii bunastarii lor. Sustinatorii acestor teorii identifica exclusi atat dintre cei saraci – indivizi care, prin excluziunea de pe piata muncii, pierd treptat (ei si copii lor) orice sansa de a se mai integra in societate prin eforturi proprii – cat si dintre cei bogati – persoane care se autoexclud, pentru ca nu “se mai simt” parte a societatii. Este vorba de tendinta de retragere a unui segment de privilegiati din sistemele publice de asigurare si servicii de educatie si sanatate si orientarea spre cele private, o data cu formarea unor grupuri/zone “elitiste”, relativ inchise fata de cei care nu le sunt membri. Ambele forme de excluziune sociala sunt considerate ingrijoratoare si trebuie contracarate.

In acest context, se considera ca statele trebuie sa promoveze o politica a veniturilor de tip incluziv, indiferent de nivelul de venit, care sa reclame, respectiv sa recompenseze (dupa cum este cazul) rolul individului in asigurarea propriei bunastari. Ceea ce se urmareste este nu reducerea inegalitatilor in sine, ci a riscurilor de excluziune, consolidarea unei societati coezive social, careia sa nu-i fie blocate posibilitatile de dezvoltare sociala si economica.