Niels Schnecker: Ce ne-aduce 2012?

Anul a debutat deja cu o reducere a ratingului pentru o serie de ţări mari din Europa printre care Franţa, Italia şi chiar Germania. Această schimbare de rating va crea un context în care ţările vor avea de suportat o scumpire a creditului şi, prin aceasta, o accentuare a sentimentului de recesiune, adică potenţialul de creştere economică a acestor ţări, mic cât a fost el, va dispărea extrem de repede.

Consolidarea eforturilor pentru o zonă fiscală unică

În general zona euro va fi una cu probleme foarte mari în acest an. Situaţia Greciei nici pe departe nu s-a rezolvat: Grecia începe 2012 sub un mare semn de incertitudine pentru că nu există în acest moment o soluţie pentru incapacitatea de plată a datoriilor sale.

Chiar şi după ce în 2011 s-a reuşit reducerea datoriei, ea nu este încă la nivelul la care să poată fi plătită. În plus, cu toate eforturile aduse de noul guvern nu au fost introduse suficiente reforme pentru a putea într-adevăr să se reducă cheltuiala bugetară, pe de-o parte, şi nici nu există premise că 2012 o să fie un an de creştere a investiţiilor în Grecia, pentru că vorbim de o criză mondială şi deci nu prea există surse – poate doar chinezii şi coreenii să le aibă. Pe de altă parte, Grecia nu prezintă în momentul de faţă un interes foarte mare pentru investitori. Această situaţie va face iarăşi ca situaţia zonei euro să fie pusă la încercare.

Anul acesta se vor face eforturi foarte mari pentru introducerea unei zone fiscale unice sau cât mai omogene. Chiar dacă nu se va ajunge la nivelul de zonă fiscală unică, există premisele să se creeze mai multă omogenitate în zona euro astfel încât predictibilitatea monedei să fie mai mare iar ţările membre să fie mai bine controlate.

Există posibilitatea, ce e drept foarte mică, cu toate că ar fi cea mai ilogică măsură dintre toate– ca această zonă euro să se rupă în 2012 prin excluderea Greciei din sistem. Dacă deja vorbim de ieşirea din sistemul euro, atunci mai degrabă Germania şi Franţa ar putea ieşi pentru a se apăra de catastrofa care ar putea să aibă loc ca rezultat al crizei din Grecia, a crizei din Spania, Portugalia şi cea care urmează în Italia. Deşi, măcar din punct de vedere politic, ţinând cont că este un an electoral în mai multe ţări, e îndoielnic ca tocmai acesta să fie anul când zona euro să se spargă, trebuie păstrată o mică posibilitate pentru aceasta.

Lipsa capitalului

România are probleme de altă natură. Pe de o parte, lipsa banilor care curgeau dinspre ţările europene spre România, sub formă de investiţii. Şi aici mă refer la capitalizarea sau la creşterea capitalurilor societăţilor germane, austriece, franceze care deja sunt pe teritoriul României. Pe lângă acestea, ar fi putut exista societăţi noi care să vină să se dezvolte aici şi să participe chiar în procesul de privatizare, atâta timp cât mai avem încă nişte elemente de privatizat anul acesta. Deci, sursele respective de capitaluri nu vor fi disponibile.

Avantajul pe care-l putem obţine din situaţia actuală din Europa este că noi avem o serie întreagă de produse mai ales în industria alimentară şi agricolă sau în sectorul mobilierului şi a lemnului la preţuri mult mai scăzute decât cele din alte zone. În această perioadă ar trebui să găsim modalităţi prin care să creştem producţiile de resurse şi în special în mineritul necarbonifer. Un subiect destul sensibil pentru că a fost monopolizat de Roşia Montană şi de scandalul ataşat acestui proiect, dar neexploatarea zonelor minere necarbonifire este o mare prostie.

O dată, pentru că ar putea să producă foarte multe locuri de muncă, a doua oară, pentru că este ceva ce putem exporta, ceva căutat atât în zona Europei, cât şi în cea neeuropeană. Şi, în sfârşit, a treia oară pentru că ar aduce taxe şi impozite foarte importante către stat, lucru care ar putea să crească capacitatea acestuia de a oferi servicii sociale de calitate cetăţeanului. Deci ar fi, de asemenea, un element prin care am putea să profităm de criza pe care o traversează Uniunea Europeană.

Anul electoral „va capitona“ efectul crizei

Întotdeauna într-un an electoral în orice ţară, dar în special când vorbeşti de România – unde se practică pomenile şi spăgile electorale – , în această perioadă creşte evident productivitatea şi cantitatea de pomeni electorale, ceea ce va capitona un pic camera în care ne aflăm, o cameră aflată, de altfel, în criză. Cum? Prin investiţiile pe care le va face Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului sau Ministerul Transporturilor, în anumite zone cu proiecte de dezvoltare sau în autostrăzi.

În orice caz, efectul crizei va fi capitonat de aceste măsuri pe care le va lua guvernul, pentru a putea să-şi asigure continuitatea.

Piaţa este extrem de fărămiţată, extrem de „regională“, foarte mărunţită, astfel încât holdingurile au desigur un avantaj, dar ele nu pot de exemplu să vândă în zona rurală. De asemenea, exporturile s-ar putea să fie mai scumpe pentru holdingurile mari cu toate că în mod normal, cu cât ai mai mare producţia cu atât costurile sunt mai mici. De data aceasta pentru că producţia ar fi mai mică costurile de regie ar fi aceleaşi, o întreprindere mică poate să-şi micşoreze costurile şi să se moduleze mai mult pe cantitatea mică de export fiind mai eficientă decât o companie mai mare.

De asemenea, dacă vorbim de producţia alimentară şi agricolă, ne trebuie nişte ferme mai măricele, pentru ca fermele mici nu au productivitate, dar pentru piaţa internă produsele alimentare realizate de companiile mici s-ar putea să aibă un succes mai mare decât companiile mari. Nu vor avea acces în supermarketuri, dar vor avea alte posibile puncte de vânzare în târguri, în magazinele generale din zona sătească.

Emigrare versus imigrare

Niels Schneker face parte din cei care spun că nu au plecat destul de mulţi români în străinătate. De ce? Pentru că este unica modalitate prin care mentalitatea şi paradigma românească se vor schimba. Când Silviu Brucan acum mulţi ani, pe la mijlocul anilor 90, vorbea de 20 de ani de tranziţie, Schnecker spunea că este nevoie de trei generaţii. Ca aceste trei generaţii să poată să schimbe România, mulţi trebuie să plece în străinătate mai întâi. Avem o politică de emigrare destul de bună şi destul de activă, nu avem în schimb o politică de imigrare adică de atragere de forţă de muncă mai ieftină decât a noastră şi există forţă de muncă calificată din zonele mai sărace vezi de exemplu centrul Asiei, Africa.

„Doza noastră de naţionalism ne spune că nu e bine să plece lumea, eu spun că de ce să nu plece, să plece cât mai mulţi. Problema noastră este că ne îmbătăm cu apă rece, criza pe care o va traversa Italia anul acesta, care este deja instalată în Spania, va face ca locurile de muncă să fie limitate. Cu alte cuvinte un exod al românilor este extrem de limitat.“

Pieţe şi oportunităţi

Din păcate, în 1990, România a pierdut nişte pieţe tradiţionale de desfacere, printre care, Rusia. Din cauza crizei şi acolo s-a schimbat puţin economia, dar ei nu sunt în criză. Să nu uităm că Rusia face parte din ţările BRICS, dar aceasta nu înseamnă că nu putem acum să profităm că unii dintre exportatorii clasici către Rusia au dureri de burtă şi nu mai reuşesc să producă, ceea ce înseamnă că noi am putea să reintrăm pe această piaţă. O a doua piaţă foarte interesantă este Africa, continent care s-a schimbat foarte mult.

În ultimii trei ani, China a condus un adevărat atac, o adevărată campanie de colonizare a Africii, care aminteşte de vechile perioade coloniale, numai că printr-o metodă mult mai inteligentă: ei nu duc acasă resursele pentru a le prelucra, ci aduc mecanismele de prelucrare cu tot cu oameni în Africa. Le aşază acolo şi produc la faţa locului, ceea ce înseamnă că pieţele africane devin din ce în ce mai mari. „Consumul african – mă refer în zona agricolă, alimentară şi construcţii – devine din ce în ce mai mare. O oportunitate din ce în ce mai mare, pentru că mentalitatea românească şi cea africană – şi nu o spun preiorativ – se cam potrivesc.“

În felul acesta pot să existe empatii, astfel încât s-ar putea să fie mult mai uşor pentru România să exporte în Africa, decât pentru Germania sau SUA, să zicem, şi firmele mici şi mijlocii ar putea să-şi găsească acolo parteneri. Un mare investitor din Timişoara, Ovidiu Tender, din domeniul petrolier a investit acum în Africa şi-i merge nemaipomenit. E doar un exemplu dar ca el pot face şi alţii.

Optimismul în sectorul financiar?

În sectorul financiar, lovit poate cel mai mult în această criză, numărul investitorilor retraşi este foarte mare, numărul tranzacţiilor pozibile este foarte mic, partea de finanţare este aproape imposibilă; trebuie să fii extrem de creativ. Singurul licăr de speranţă vine dinspre fondurile private care încă mai au bani, strânşi la graniţa crizei şi pe care nu şi-i mai pot retrage şi care pot fi investiţi pe perioade medii. Activăm destul de mult în zona fuziunilor şi a achiziţiilor, în special cu fondurile private.

Pe de altă parte, există un licăr de speranţă în China şi Asia Medie, o zonă unde până acum duceam bani. Am putea să începem să descoperim că există investitori în acea zonă pe care îi putem atrage în România. Din păcate însă, politica pe care a dus-o până acum guvernul României a fost împotriva Chinei şi ca atare, face extrem de dificilă vânzarea produsului financiar românesc în acea zonă. De ce? Pentru că nimeni în România nu prea vrea să aibă de-a face cu China.

Dar este una dintre speranţele către care ne-am putea îndrepta. Şi am mai putea spera ca puţinii bani care au rămas în SUA să caute randamente mai mari şi siguranţe mai bune. În România, raportul dintre risc şi profit încă este în favoarea profitului, adică riscul este mai mic decât profitul pe care-l facem. Ca atare, s-ar putea să vedem încă bani din fonduri private care să vină către România, măcar pe partea de investiţii în înteprinderi.