O provocare structurală a României, care ar trebui să pună presiune pe sistemul de educație (II)

Ministerul Educaţiei este o instituţie din ce în ce mai şubredă, care se apără și nu vine cu dorinţa de a promova noul şi de a prelua modele. Părinţii sunt disperaţi pentru că nu mai ştiu unde să îşi dea copiii din teama că aceştia vor fi traumatizaţi. Și multe altele. Ce e de făcut?

Serialul abordează o temă complexă și de actualitate – situația educației în țara noastră, abordată din diverse perspective, cu specialiști care s-au străduit să realizeze o radiografie cât mai precisă a acestui fenomen.

Analiză realizată de Daniela Vișoianu, președintele Federației Coaliția pentru Educație.

Puncte forte

După 2007, dar și anterior în perioada de pre-aderare la Uniunea Europeană, prin programele de călătorii de studii, parteneriate pentru schimburi de experiențe, inclusiv prin proiectele POSDRU, cadrele didactice din România au fost expuse la tot mai multe experiențe de învățare concrete, experiențe care susțin acum curajul de a inova și de a căuta și folosi modele care funcționează, dau rezultate.

Funcționează școlile în care managerul are stabilitate, își asumă că este primul care are de învățat și construiește un spațiu de creștere și învățare pentru profesori, părinți și elevi. Funcționează profesorii tineri, curajoși, care au norocul să se întâlnească cu mentori dedicați și în care părinții au încredere. Produc rezultate vizibile în învățare acei profesori care știu că pot la biologie să acorde timp unui elev cu dificultăți de înțelegere a textului. Produc rezultate vizibile în construirea caracterului acei profesori care nu fac diferențe, nu fac meditații cu elevii cărora le predau la clasă, nu dau note „pe ochi frumoși” și nu predau de dragul evaluării naționale. Iar acești oameni sunt acum în vârful carierei lor – e fundamental critic să poată transmite, degrevați de obligația de a preda, ceea ce știu mai departe.

Puncte slabe

Dacă aș avea o baghetă magică, aș insista pentru înțelegerea faptului că școala este cel mai important spațiu de învățare pentru întreaga comunitate și aproape „aş urla” ca să fie organizată altfel: orar, spațiu fizic, structura anului școlar. Dacă nu i-aș putea transforma pe oamenii din sistem, ca o primă opțiune, aș face toate eforturile necesare pentru reorganizare: aș desființa învățământul de după-amiază:
a) în mediile vulnerabile, sunt frecvent situații cu școli în care programul gimnazial de după-amiază are serioase carențe și b) în mediul urban, schimbarea rutinei de muncă și realizarea unei armonii între viața profesională și viața personală ar fi surse reale de creștere a calității vieții.

CITEȘTE ȘI: Educația în România – o analiză SWOT și posibile soluții (partea I)

Aș desființa catedrele și aș evita aranjarea în bănci unii în fața/spatele celorlalți – am întâlnit recent o școală nou construită cu săli de clasă mici, bănci aranjate regulamentar pe care erau etichete cu numele copiilor. Personal, aș propune modificarea structurii anului școlar, cu examene de final organizate în primăvară și alte tipuri de activități de învățare care să completeze o perioadă anuală mai lungă de relație cu școala.

O presiune fundamentală rămâne cea din zona ocupării – copiii și părinții au nevoie de mai multă încredere în învățământul profesional, în orientarea școlară bine făcută, iar sistemul trebuie să accepte că are nevoie de resursele oferite de parteneriate cu mediul privat pentru a face față provocării de dezvoltare a acestui sistem de educație. Chiar dacă adversarii acestor soluții vorbesc despre „privatizarea învățământului” și riscul e real, poate fi o soluție temporară de intervenție – urgența este mare, doar unul din patru tineri sub 24 de ani figurează ca fiind ocupat în 2017.

Oportunități

Natalitatea în scădere este o provocare structurală a României care ar trebui să pună presiune pe sistemul de educație, în sensul că puținii copii care intră în școală merită/este necesar a dobândi competențe care să le permită accesul în munci cu valoare adăugată mare: cercetare și dezvoltare, inovare, antreprenoriat. Absolvenții de studii superioare, aproximativ 20% dintr-o generație, sunt obligați să devină „creatori de joburi”, nu „căutători”, iar școala va fi spațiul pentru această construcție de dezvățare învățare.

CITEȘTE ȘI: Cui îi e frică de schimbare?

Numărul mic de copii poate fi privit ca o oportunitate: permite o rearanjare a modului de organizare a sistemului: școli care se asociază, chiar dacă fac parte din unități administrative diferite; devine posibilă o selecție a cadrelor didactice cu implementarea unei strategii de „ieșire din sistem” și păstrare și dezvoltare a celor care continuă să învețe; merită sprijinită apariția altor tipuri de cariere în sistem și câteva exemple sunt: director educaţional, director administrativ, consilier școlar – normă întreagă și arondare la o singură școală; mentor care să susțină programele de stagiatură pentru cei nou-intrați în sistem (doi angajați pentru aceeași obligație de predare).

Programul Operațional Capital Uman, exercițiul 2014–2020 este cea mai importantă și irepetabilă resursă de transformare a educației din România. Utilizarea strategică a peste 1 mld. de euro în următorii cinci ani (2018/2022) este ultima șansă majoră de dezvoltare a educației și economiei, în constructul european de forma celui pe care îl știm.

Ameninţări

Frica este principalul motiv pentru care nu reușim să progresăm în educație – parcă toate fricile se-adună în școală. Părinților le este frică, uneori sunt paralizați, că nu vor face cele mai bune alegeri pentru copiii lor: nu aleg cea mai potrivită școală, nu reușesc cu cea mai potrivită învățătoare, își compară copiii cu cei ai colegilor de serviciu, nu știu care este cea mai potrivită alegere profesională de viitor și cel mai bun profesor pentru meditațiile de la chimie (e.g.). Profesorilor le este frică: de schimbare, de director, de inspectorul școlar, de ei înșiși, de colegul de catedră (dacă intră în restrângere de post?), de evaluările naționale, de ziua de mâine și precaritatea financiară în care își defășoară activitatea, de lipsa motivației care le dă târcoale și celor mai buni – sunt plătit la fel chiar dacă intru la ore la timp, ceea ce colega mea nu face… Și elevilor le este frică, o frică ce nu e împărtășită și securizată cu încredere și curaj, e frica de eșec, de risipire și de umilire – de ce să merg la o școală în care nu învăț nimic și sunt certat de fiecare dată când ajung la ore? Frica de a deschide gura și de a greși îi blochează, îi ucide în interior, devin demotivați, le piere lumina din privire, curiozitatea și orice urmă de creativitate.

Cu această frică ne hrănim cu toții neîncrederea: să punem camere de luat vederi, să facem teme acasă și să publicăm pe facebook faptul că învățătoarea nu a explicat corect un anume tip de rezolvare, să comparăm caietele și auxiliarele, să ne apărăm, ca părinte și profesor, cel mai ușor, prin atacarea părții de responsabilitate a celuilalt.

(Va urma)