Reîntoarcerea la sectorul privat al afacerilor europene

Mirajul concursurilor EPSO face ravagii la Bruxelles. Oferte care pretind “iluminarea candidaţilor” pentru a penetra “cuşca de aur” a adminstraţiei comunitare sunt la tot pasul. România, ca ţară membră a Uniunii Europene, a intrat în ultimii 5 ani în “mania concursurilor EPSO”, dar hai să fim sinceri nu putem să avem toţi absolvenţii români de facultate angajaţi ai instituţiilor europene. Deja sunt vreo 1000 de funcţionari români la Bruxelles şi nu cred că în viitor vom mai avea nevoie de mai mult de alte câteva sute. Menţionam însă recent că aproximativ 100.000 de oameni îşi desfăşoară activitatea în Bruxelles-ul european şi dintre aceştia doar 50% lucrează în instituţiile europene. Iar dacă la aproape 5 ani de la aderarea la UE cota instituţională a României începe să prindă contur, în sectorul privat – repet, foarte influent la Bruxelles – suntem departe de potenţialul de ţară.

Federaţiile industriale dispun în Bruxelles de aproximativ 3.000 de entităţi juridice. Fiecare structură este coordonată de o persoană purtând fie titlul de Secretar General, Director General sau Head of Office. Sunt oameni foarte influenţi în mecanismul legislaţiei europene, calităţile lor fiind de multe ori determinante pentru ramurile industriale pe care le reprezintă. Să luam un exemplu, foarte la modă în perioada crizei, cel al industriei de automobile europene. Aceasta este reprezentată la Bruxelles de ACEA – Asociaţia Europeană a Producătorilor de Maşini, din care fac parte şi BMW, şi Renault, şi Fiat, dar şi alte mărci binecunoscute. Secretarul General coordonează activitatea unui Secretariat, în acest caz de aproximativ 20 de persoane, luptând pentru interesul industriei auto europene în dinamica legislativă. Salariile acestor persoane sunt excelente, în concordanţă cu reponsabilitatea pe care o au, atingând 5.000 euro sau chiar 10.000 euro pe lună, în funcţie de industria pe care o reprezintă. Lipsa specialiştilor de politici sectoriale în domeniul european, lipsa unei prezenţe industriale româneşti integrate în federaţiile europene şi statutul de nou membru UE pentru România fac ca nici un român să nu ocupe o astfel de poziţie de vârf în Bruxelles-ul european. Şi exemplele pot continua, dacă ne referim la cele aproape 400 de multinaţionale care au şi “o ambasadă UE”, bazată la Bruxelles, cu un staff care poate să cuprindă până la 50 de persoane. Să fiu sincer nu cred că avem mai mult de 10-20 de români angajaţi în acest sector. Firmele de consultanţă, vreo 300 entităţi, unele cu câte 50-60 de consultanţi, nu cred că numără în total decât vreo 25 de români. Iar la organizaţii neguvernamentale, iar stăm prost.

În acest context, câteva sugestii pentru abordarea pieţii, în special pentru cei pasionaţi de drept, politică sau studii economice. Absolventul român “de studii europene” intră pe o piaţă a muncii insuficient dezvoltată în România. La nivel local există câteva locuri pe la Primărie sau Prefectură, şi pe la ceva agenţii descentralizate. La nivel naţional, câteva locuri pe la Executiv şi pe la Parlament. Dacă ar fi să comparăm cu alte ţări europene, nu cred că stăm rău la oferta instituţională pentru experţii comunitari, chiar dacă mai e loc de îmbunătăţit, în special la capitolul remunerare. Alte sectoare însă sunt deficitare în ofertă. Integrarea României în UE nu este doar treaba exclusivă a instituţiilor româneşti, priveşte în egală măsură sectorul privat, organizaţiile guvernamentale, presa şi alţi jucători într-o piesă complexă, în care România are nevoie de resurse. Bruxelles-ul este un oraş deschis şi plin de oportunităţi, asta nu înseamnă că este şi uşor de abordat. Aici este însă „kilometrul zero" al afacerilor europene. Dacă vrei să faci artă, e nevoie să treci prin Paris. Dacă vrei să te ocupi de modă mergi la Milano. Pentru industria cinematografică e Hollywood. Bruxelles-ul este „un Hollywod al afacerilor europene".