„Școala nu este pistă de încercare și nici locul unde ne lăsăm copiii cât suntem la serviciu”
A renunțat la activitatea în domeniul cercetării în educație pentru că a crezut că elevii ei sunt mai importanți, în ciuda salariului de educator în învățământul de stat.
De ce mi-am ales meseria de educator
„Am vrut să mă fac aviator. Dar în anul acela educația din România, ca și acum, se reforma. Liceul de profil s-a transformat în liceu industrial și nu am mai avut de ales. Cum tata mă vroia profesoară, am ajuns la Liceul Pedagogic din Buzău. Vara făceam antrenamente la unitățile militare de aviație în speranța că, după liceu, mă voi duce la școala de aviație de la Bobocu. N-a fost să fie, așa că am urmat visul tatălui meu și pentru că Liceul din Buzău era, cum este și acum, o scoală adevărată de dascăli.
Odată intrată acolo, te prindea pasiunea și nu te mai lăsai de meseria asta. Ei m-au format și m-au făcut să-mi placă să fiu profesor. M-au învățat să înțeleg copiii și să-mi dau seama cât de important este să-i formezi ca oameni. Copiii trebuie să învețe în școală să fie independenți și responsabili cu viața lor.
CITEȘTE ȘI: Șapte capcane în care pică noii lideri
Cele mai interesante erau perioadele când făceam practică la clase de copii cu nevoi speciale
Importantă atunci, ca și acum, a fost practica pedagogică. Cele mai interesante erau perioadele când făceam practică la clase de copii cu nevoi speciale. Acolo am învățat că măiestria unui dascăl este atunci când susține un copil cu nevoie speciale să devină om mare, membru cu drepturi egale al societății. Asta m-a ajutat mai târziu când, fiind deja în alternativa Step by Step, l-am cunoscut pe Adrian. Adrian venise în școala noastră pentru că nimeni nu-l primea în nici o altă școală pentru că avea o tulburare din spectrul autist. Când l-am acceptat la clasă, mama lui mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi și nu-i venea să creadă că Adrian poate să învețe într-o școală obișnuită. Nu știam atunci, dar Adrian avea să devină un copil independent, la fel ca ceilalți. Nu am făcut asta singură, ci cu ajutorul familiei și cu susținerea copiilor din clasă. Pentru că școala nu este doar despre cum transmitem informațiile, ci este și despre cum punem toți umărul, ca o echipă – dascăli, părinți și copii – să creștem și să ne dezvoltăm împreună.
Copiii mei stau mai mult cu mine decât cu propriii lor părinți
Știu că este important să fiu un model pentru cei mici. Învățătorul este modelul copilului și ăsta nu e limbaj de lemn. Chiar așa e. Copiii mei stau mai mult cu mine decât cu propriile lor mame și atunci eu trebuie sa fiu mereu frumoasă, aranjată, decentă, deșteaptă, agreabilă, amuzantă, atotștiutoare, drăgăstoasă, empatică, mămoasă. Și asta mă bucură nespus. Copiii sunt mereu atenți. Mihnea îmi spunea tot timpul: “Ioana, ți-ai mâncat rujul, pune-l din nou pe buze!”.
De ce am ales alternativa step by step
Am cunoscut alternativa Step by Step acum 20 de ani. Era ceva cu totul special pentru vremea aceea, cum este de fapt și acum. Era un sistem a carui filosofie era și este despre copii: fiecare copil lucrează şi învaţă în ritmul propriu, mergând spre cunoaşterea lumii înconjurătoare şi identificarea comportamentelor utile pe căi personale. În Step by Step, metodele abordate respectă personalitatea acestuia, individualizarea fiind facilitată de organizarea clasei pe centre de activităţi.
Copiii învață să lucreze în echipă și nu sunt puși niciodată în situații de competiție sau de inferioritate
În mod natural, copiii acumulează informații și învață să cunoască lumea. Dascălul este acolo ca să-i îndrume în căutarea ei. Unii dintre părinții copiilor din prima generație ne spuneau că nu facem carte. Că doar ne jucăm. Alții chiar și-au retras copiii pentru că le contorizau numarul de pagini cu litere scrise comparativ cu al celor din învățământul tradițional, nu aveau teme și considerau că “erau în urmă cu materia”. În fapt, la Step by Step, totul se întâmplă în clasă, copiii având posibilitatea să se consulte permanent cu colegii în timpul activitatilor, să facă alegeri, lucrand în ritm propriu. Acasă, copiii doar se joacă sau caută împreună cu părinții informatii legate de temele lor de interes pentru studiile tematice ce urmeaza a fi desfășurate în clasă. Ei învață să lucreze în echipă și nu sunt puși niciodată în situații de competiție sau de inferioritate. Asta îi ajută pe copii să fie ei înșiși.
Până în ‘93 –‘94 am avut între 40 și 47 de copii la clasă. Apoi, în alternativă, am avut câte 25 de copii și încă o colegă la clasă, iar acum am din nou peste 30. Spre deosebire de învățământul tradiâional, noi stăm 8 ore la școală, concepem sarcini de lucru specifice astfel încât copiii să exerseze abilităţile ce urmează a fi dobândite sau să le combine cu altele deja asimilate. Evaluăm fiecare copil zilnic, știind în permanență ce nevoi are fiecare și adaptând predarea în consecință deoarece sunt copii care utilizează alte demersuri de lucru decât cele predate, demersuri care nu sunt greșite, ci doar individuale, adecvate minții lor.
Spre deosebire de învățământul tradițional, noi stăm opt ore la școală
Un alt lucru important pentru buna funcționare a acestei alternative într-o școală de stat este ca directorul școlii să înțeleagă cum se desfășoară modelul acesta și să sprijine învățătorii în activitățile lor pentru o buna implementare. La noi așa se întâmplă. Dacă în primii opt ani de altenativă am fost singura clasă Step by Step din școală, de acum patru ani, sunt mai multe clase de Step by Step decât clase tradiționale.
Toți copiii mei au fost speciali. Și cei de atunci și cei de acum.
Andreea, Cosmin, Corvin, Matei, Raluca, Ștefan sunt doar câțiva dintre copiii din prima generație care au învățat în alternativa Step by Step la Școala nr. 5. Știu unde sunt și ce fac pentru că vin la școală când intră o generație nouă și acceptă să le vorbească celor mici despre experiențele lor minunate în școală. Ștefan e doctorand la Politehnică, a fost ziua lui pe 14 septembrie, Cosmin e doctorand la Londra în Computing Research la Imperial College la Londra, Andreea e medic anestezsit La Duke University Medical Center North Carolina – USA, Corvin a terminat medicina la UMF. Raluca a terminat SNSPA și are un blog de fashion. Toți copiii mei au fost speciali. Și cei de atunci și cei de acum. Nu aș putea să spun că mă laud cu ei, dar sunt mândră de ei.
De ce sunt tot mai puțini oamenii care aleg meseria asta, iar despre majoritatea nu se vorbește în termeni laudativi
Poate pentru că celor care au chemare nu le-o descoperă nimeni și sunt educați să caute meserii mai bine plătite și cu o recunoaștere socială mai mare. Meseria asta este privită în societate cu indiferență (în cel mai bun caz), deși nu înțeleg de ce, pentru că cine altcineva este mai prezent în viața unui copil, după familie, decât învățătorul?
Societatea a pierdut din vedere importanța acestei perioade din viața copiilor. Părinții cred că școala trebuie să educe copilul, iar dascălii consideră că acesta trebuie să vină gata educat la școală. Majoritatea membrilor societății cred că la școală trebuie să se „facă doar carte”, însă la școală trebuie să învățăm să devenim oameni, nu doar să acumulăm informații. Informația, în ziua de azi, este în tot locul. Acum 30 de ani, dascălul era singurul furnizor de informații, „Dumnezeu de la catedră” – cum le placea unora să se autointituleze.
Numai crescuți în bunăvoință, copiii învață respectul
Informația este acum la un click distanță, iar rolul învățătorului s-a schimbat. Învățătorii trebuie să fie prieteni și colegi de drum cu copiii și să înțeleagă că rolul lor este de a-i îndruma și nu de a-i înregimenta. Fiecare copil este unic si trebuie respectat pentru asta. Tot ceea ce se întîmplă la clasă trebuie să fie un transfer de respect de la dascăl la copil și invers. Numai crescuți în bunăvoință, copiii învață respectul. Dacă sunt respectați și li se respectă capacitățile și nevoile, copiii învață să-i respecte pe cei din fața lor – familia, comunitatea, natura, viața lor și a altora, munca lor și a altora, propria persoană.
Eu cred că trebuie să schimbăm percepția societății asupra învățătorilor și profesorilor. Cu toții trebuie să înțelegem că școala nu este pistă de încercare și nici locul unde ne lăsăm copiii cât suntem la serviciu. Școala este locul unde copiii se șlefuiesc, învață să fie oameni, iar cei care sunt lângă ei în drumul anevoios al acestei deveniri trebuie să fie parteneri ai copiilor, ai familiei și ai societății și să fie tratați ca atare. Am rămas în școală peste 30 de ani, pe salariul acela „mic”, pentru că am crezut în asta.
Am vrut să renunț la școală în favoarea cercetării. În ultimii ani, doctorandă fiind, am lucrat în paralel cu școala și în calitate de cercetător la Institutul pentru Științele Educației. În timp, am realizat ca pentru a putea face lucrurile temeinic trebuie sa renunț la ceva. S-a dovedit ca dragostea pentru copii este mai puternică. De curând am renunțat la cercetare, rămânând la „dragostea dintâi”- școala! Timpul petrecut în mijlocul copiilor nu se poate compara cu nimic.
CITEȘTE ȘI: Psihiatria, o carieră la care românii nu se înghesuie. Sau, poate nu e cerere
În viață nu mi-a fost dat să am un copil al meu, da’ așa, am avut mulți, mult mai mulți. Ei sunt copiii mei și așa vor rămâne. Toți copiii care au avut şansa să aibă profesori dedicaţi (fie că au urmat învăţământul alternativ sau cel tradiţional) vorbesc şi îşi amintesc cu drag şi respect despre cei ce le-au influenţat viaţa. Toate acestea m-au determinat, în ultimii 20 de ani, să continui!