Freelancingul: libertatea de a gândi, rigoare pentru a câștiga

În mai 2011, când a demisionat din funcția de redactor-șef la revista Tabu, Cristina Bazavan avea deja blogul personal, care îi aducea bani. Își planificase să fie producător de conținut pentru companii – blogul era doar o platformă unde putea să-și arate skill-urile –, și chiar a făcut asta în primii doi ani, în mod constant. „După care viața m-a purtat înapoi către una dintre direcțiile în care activasem înainte de Tabu: PR & Comunicare”, spune Cristina Bazavan. Așa a reînceput să facă strategii de comunicare pentru cei care activează în zona de entertainment, respectiv cântăreți, actori.

Blogul, care a fost punctul de plecare, a fost lansat în 2006–2007, și, pentru că avea audiență, Cristina a decis să îl mute pe site-ul revistei Tabu, ca să ajute la creșterea site-ului revistei. După o perioadă, deoarece nu-i convenea ce publicitate primea pe blog – produse cu care, personal, nu s-ar fi asociat –, a decis să-și ia domeniul ei: S!MPA.

Deși și pe partea de PR & Comunicare a avut rezultate – Campania Orașul Minunilor pentru Trupa VUNK a obținut o mențiune specială la PR Awards –, Cristina consideră că blogul a fost și rămâne cel mai important. „Scriu de-atât de mulți ani pe blog, încât am luat deja toate premiile din industrie, am fost prima mare premiantă la Digital Divas, am luat premiu la Webstock, la CSR Awards etc. În plus, am deja o miniredacție cu colaboratori permanenți sau ocazionali.”

Reinvestirea profitului

Practic, banii cu care a pornit site-ul au fost 40 de euro pentru prima temă wordpress și 200 de lei pentru domeniu. Primii bani pe domeniul personal i-a făcut după 6 luni. Cristina spune că de la început a avut o regulă pe care încă o respectă: 30% din ce câștigă din blog investește înapoi în dezvoltarea acestuia, fie că este vorba despre dezvoltarea site-ului sau despre dezvoltarea personală (cursuri, conferințe etc).

Ce a ajutat-o să câștige din site? A gândit un plan editorial cu un public-ţintă foarte bine stabilit, pentru că avea notorietate grație multor ani de activitate în presă, i-a fost ușor să își vândă ideile agențiilor de publicitate. „Întotdeauna «am țintit» să am în jurul meu, pentru orice proiect, cei mai buni oameni din domeniu, pentru că șansele sunt mai mari așa.” La început au ajutat-o cu sfaturi Bobby Voicu, Cristian Manafu, Alex Negrea, Alexandru Lapușan, oameni la care încă mai apelează, la nevoie.

"Nu m-a concediat nimeni în cinci ani, în schimb am renunțat eu la clienții cu care nu împărțeam aceleași valori. Cu alte cuvinte, libertatea deciziei și independența minții și a spiritului sunt marile avantaje în a fi freelancer. Nu mi s-a întâmplat în acești cinci ani de independență să am vreun blocaj financiar, probleme de cash flow sau lucruri similare.”, spune Cristina Bazavan .

Dincolo de asta însă, e vorba despre multă disciplină. De asemenea, Cristina spune că nici pentru blog, nici în activitatea de PR, miza nu este să facă mulți bani, ci proiecte frumoase, unice, memorabile. „Banii vin natural, apoi. Ca freelancer e important brandul personal, e important să știe lumea foarte specific la ce ești tu cel mai bun, iar dacă tragi pentru bani, poți să pierzi identitatea asta.”

Doi fotografi, un proiect amplu

Anul 2011 a fost un punct de cotitură și pentru Ioana Cîrlig și Marin Raicu. Cei doi fotografi, care au lucrat pentru diverse ziare și agenții de presă din București, au decis, la începutul lui 2011, să gândească un proiect comun, care să îi intereseze pe amândoi. Mergând și până atunci prin foste colonii muncitorești, s-au gândit să înceapă ceva pe această temă. Așa a început, în octombrie 2012, Postindustrial Stories. „Este primul proiect pe care l-am dezvoltat în echipă și pot spune că a fost câștigător, deoarece am primit feedback bun, ideea a fost de interes mai mult decât ne așteptam, am câștigat premii la concursuri, iar la finalul anului trecut am publicat un album de fotografie”, spune Ioana.

Să găsească banii necesari a fost însă dificil. Fiind un proiect dezvoltat pe termen lung, au avut nevoie de bani pentru a susține perioade mari de documentare. Au primit finanțare de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN), au mai avut câteva expoziții plătite, dar în rest autofinanțare. „Partea cu finanțarea e mereu o provocare.” Ei spun însă că nu fac mari eforturi pentru a-și promova proiectele, preferă să caute colaborări care să le permită libertate de mișcare.

Ioana Cîrlig şi Marin Raica. Cei doi au călătorit 3.000 de kilometri prin 40 de localităţi industriale. România a fost industrializată agresiv în anii comunismului şi fiecare oraş avea cel puţin un centru industrial. Oameni din toată ţara au fost mutaţi în colonii muncitoreşti, iar zonele din jurul minelor au fost urbanizate. Muncitorii şi minerii erau mândria ţării, cei care asigurau dezvoltarea economică. În localităţile monoindustriale, centrul industrial reprezintă nucleul, cheia tuturor interacţiunilor sociale, principala sursă de venit, identitatea comunităţii. Declinul industrial creează un lanţ de efecte negative în aceste zone: şomaj, sărăcie, migraţia populaţiei, degradarea peisajului urban, creşterea infracţionalităţii.

Post-Industrial Stories documentează viaţa comunităţilor din aceste locuri, legătura dintre om şi mediu, personalitatea fiecărei zone, precum şi peisajul industrial propriu-zis, dominant prin însemnătate şi prin statutul de punct de reper.

„Pentru noi libertatea de a gândi și a aborda un subiect potrivit cu ceea ce suntem este marele avantaj. Când ești pe cont propriu și nu are cine să te tragă de mânecă, poate să ți se pară că ai mult timp de desfășurare, dar asta poate să fie și o capcană fără o organizare riguroasă", spune Ioana Cîrlig

Acest material a fost publicat în numărul 228 al Revistei CARIERE, din iunie 2016.