Malaezia, posibil model de dezvoltare

Problema este ca doar vorbind despre modele, nu ajungem nicaieri. In plus, cred ca nu exista cu adevarat modele care pot fi copiate si replicate cu succes, deoarece fiecare dintre aceste modele a functionat NUMAI in anumite momente istorice, in anumite conditii economice, culturale si demografice. E greu sa incercam sa replicam modele ale unor tari mult mai mari (India) sau mult mai mici decat Romania (Estonia sau Irlanda) si este, de fapt, imposibil sa mergem, din toate aceste motive deja mentionate, pe o singura tara ca model.

Daca ar fi insa posibil, atunci eu as alege Malaezia. Poate parea o alegere ciudata, insa voi incerca sa dau niste argumente rezonabile pentru aceasta comparatie: este o tara cu o populatie asemanatoare numeric cu a Romaniei (circa 28 de milioane de locuitori), o suprafata asemanatoare ca dimensiune cu a Romaniei (circa 300 de mii km patrati), un produs intern brut asemanator cu al Romaniei. Si asemanarile pot continua, desi ne despart vreo 10 mii de kilometri si tot ce aduce cu ea aceasta distanta: cultura (Extremul Orient, respectiv Indochina, fata de Europa de Est, adica Balcani), religia (preponderent musulmana, vs. cea crestin-ortodoxa), dar si istoria, nu doar cea indepartata, ci si cea recenta.

In 1991, cand noi ne bucuram fara prea mare responsabilitate de libertatea si democratia instaurate prin rasturnarea comunismului si inca nu credeam in profetiile lui Brucan legate de cei 20 de ani, in Malaezia a fost lansat planul Vision 2020, un proiect national care prevedea ca Malaezia sa devina o tara dezvoltata din punct de vedere economic pana in anul 2020, adica intr-un interval de 30 de ani. Si, cu toate crizele din ultimele decenii (mai intai cea asiatica, chiar in anii ‘90, apoi 9/11 care a afectat foarte mult Malaezia din considerente politice, fiind o tara musulmana, apoi criza economica globala din ultimii ani), aceasta tara pare sa fie in continuare in linie cu planul ambitios de 30 de ani.

Cum au reusit pana acum? Prin consecventa si prin pozitionare. Au reusit sa construiasca, in acesti ani, una dintre cele mai bune retele de autostrazi din Asia, aeroporturi, infrastructura de comunicatii si tot ce este necesar pentru a atrage investitii si pentru a dezvolta industrii cu valoare adaugata (mai ales in zona de IT si alte tipuri de tehnologie). Au dezvoltat Kuala Lumpur, capitala Malaeziei, intr-unul dintre cele mai importante centre economice din Asia, s-au pozitionat excelent ca brand de tara pe piata turistica („Malaezia, truly Asia”), dar si in ceea ce priveste perceptia despre economie (tara fiind considerata unul dintre „tigrii” asiatici).

Evident, nici modelul lor nu este perfect, si la ei exista coruptie, dar, cel putin, ei au un circuit de formula 1 (Marele Premiu al Malaeziei de la Sepang) si da, au turnurile Petronas (cele mai inalte cladiri gemene din lume). Le-am lasat la sfarsit tocmai pentru ca ele nu au decat o valoare simbolica. Dar, asa cum se intampla de obicei, simbolurile sunt cele care ne captiveaza atentia.

Atat de mult ne obsedeaza simbolurile, incat daca un primar de la noi vede o telegondola undeva in Singapore sau in Barcelona, o face si el in orasul pe care il conduce in Romania, in loc sa inteleaga ca atat in Singapore, cat si in Barcelona, aceste proiecte extravagante au venit doar dupa sau, in orice caz, impreuna cu dezvoltarea unei infrastructuri urbane excelente, a unui sistem medical si educational de calitate, si asa mai departe. Iar turnurile Petronas sunt acest simbol al dezvoltarii extraordinare a unei natiuni, in ultimii 20 de ani. Romania ar putea urma acest exemplu, fie si pe un plan mai scurt, de 10 ani, dar care trebuie sa existe. Altfel, vom vorbi si in 2020 despre aceleasi proiecte de infrastructura nerealizate, despre aceeasi dezvoltare ratata pentru Romania, despre aceleasi modele pe care nu le-am urmat…