Nu este o poveste seacă: Marian Voicu, pe urmele Tezaurului României de la Moscova
Specializat în inginerie și economie, după căderea regimului comunist, Marian Voicu și-a început cariera de jurnalist la studioul regional TVR Iași, continuând să urce pe treptele carierei timp de mai bine de 20 ani. Atât în studiourile TVR, cât și la radio. Deși a cochetat cu diverse formate media, pasiunea sa pentru documentar l-a purtat din ținuturile românești până în Balcani, Siberia, Uganda și Liban.
De-a lungul anilor a realizat peste 50 de documentare în peste 30 de țări. Aceeași pasiune i-a adus în anul 2015 medalia de aur oferită de Asociația Corespondenților Organizației Națiunilor Unite pentru documentarul „Exodul. O tragedie siriană”–despre situația refugiaților din Liban. Iar acum… abordează o „temă” cu un caracter mai mult decât istoric și mai mult decât aparte. O provocare.
Cel mai ofertant subiect de presă
Mai întâi a fost documentarul „Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani” (2013), ce a presupus muncă sisifică de cercetare a arhivelor , în România existând „o neputinţă organizată de a pune în ordine toate documentele relevante pe acest subiect”, după cum subliniază Marian Voicu. Apoi a urmat cartea, jurnalistul dovedind o perseverență de invidiat în ceea ce privește calea grea a adunării informațiilor care parcă nu se mai termină în cazul unui asemenea subiect, ieșit din tipare. Având în vedere traseul lui jurnalistic, putea să aleagă altceva.
Dar nu, a continuat cu Tezaurul României. De ce? „Este, probabil, cel mai provocator şi ofertant subiect de presă – are toate ingredientele unui viitor blockbuster: cele mai importante personaje publice din România ultimilor o sută de ani, liderii politici din România şi Rusia din toate regimurile, istorii romanţate, poveşti cu spioni… Nu este o poveste seacă. Dacă ridici cortina grea a istoriei, pe scenă îşi fac apariţia actori în carne şi oase, cu momente de cumpănă, trăiri imposibile, lacrimi, sudoare şi sânge. Pe urmă, deşi subiectul are o notorietate uriaşă în societatea românească, se ştie mai mult de aurul BNR.
Avuţiile expediate la Moscova au însemnat însă mult mai mult: românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depozite şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea”, spune Marian Voicu.
„Nu există o dispută similară în lume. Litigiile privind trofeele de război nu pot fi invocate aici, pentru că sunt speţe diferite – aurul, obiectele de artă sau arhivele nu au fost confiscate, ci au fost predate guvernului rus, cu acte în regulă, pentru depozitare”…
A simțit că trebuie să ajungă în Siberia!
Ca un arc peste timp, Marian Voicu a fost primul jurnalist român care a filmat în Siberia şi Uganda. După ce a filmat timp de patru ani reportaje prin Ucraina şi Moldova, a auzit îngrozitor de multe poveşti despre deportarea românilor în Siberia, după cel de-al Doilea Război Mondial. Pleca la filmări o săptămână, cam o dată la două-trei săptămâni. Acum spune că a simţit că trebuie să ajungă în Siberia şi că trebuie „să spună povestea celor care au ajuns acolo în vagoane pentru vite, pentru 5, 15 sau 25 de ani, unii pentru toată viaţa”. „Alţii au plecat la muncă în Siberia, după 1990 – din Moldova, Transcarpatia, Bucovina de Nord, Herța sau Bugeac. Este o lume diferită de Rusia europeană, clădită pe suferinţa deportaţilor, o lume nouă, care se revendică de la înaintaşii lor polonezi, germani, estoni, letoni, finlandezi, etc., etc… Se simt mai aproape de Asia Centrală, de China şi Mongolia, de şamanism şi animism decât de Moscova. Oameni excepţionali, calzi, empatici, pentru care distanţele se măsoară cu zilele iar prietenia este cea mai importantă avere”.
În Uganda, Voicu a întâlnit o altă provocare. „Am filmat povestea copiilor – este ţara cea mai tânără din lume, cu o medie de vârstă de numai 15 ani. Uganda a fost lovită de nenumărate nenorociri – de la HIV-SIDA, Ebola şi malarie până la dictatura lui Idi Amin Dada şi valuri de foamete. Este una din cele mai încercate ţări din lume, în care jumătate din populaţie trăieşte cu mai puţin de 1 dolar pe zi. Iar copiii trebuie să îşi găsească un rost în această lume fără speranţă: cei mai mulţi dintre ei trebuie să care apă în fiecare zi 10-20 de kilometri, au o singură pereche de haine – uniforma, iar fetiţele sunt retrase din şcoală la 12-13 ani pentru a ajuta în gospodărie şi pentru a se pregăti de măritiş. Este însă o lume în care oamenii continuă să spere, să se bucure, să zâmbească. Când te întorci, te întrebi de ce e atâta amărăciune, frustrare şi intoleranţă în România. Aici e raiul pe pământ…”.
În anul 2015, Voicu a primit medalia de aur oferită de Asociația Corespondenților Organizației Națiunilor Unite pentru documentarul „Exodul. O tragedie siriană”– despre situația refugiaților din Liban, surclasând reprezentanța CNN, Christiane Amanpour. Reportajul a fost realizat cu un mic grant de la Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND). Marius Voicu spune că grantul a fost mic comparativ cu bugetele alocate de televiziunile care acoperă astfel de subiecte – bugete de sute de ori mai mari. „Dar fără acest grant şi fără networkingul colegilor de la FOND nu ar fi fost posibilă realizarea acestui documentar. Faptul că am reuşit să surclasam instituţii mari de presă, cum ar fi CNN, Al Jazeera, Reuters sau TVE, a fost o reală surpriză. Exodul sirienilor este cea mai mare catastrofă umanitară de după cel de-al Doilea Război Mondial. Peste 1 milion dintre ei sunt copii. Situaţia pe care am găsit-o în Liban la mijlocul anului 2014 mi s-a părut o bombă cu ceas – cum va putea această ţară de 4 milioane de locuitori să adăpostească 2-2,5 milioane de refugiaţi? Mai devreme sau mai târziu fluxul de refugiaţi trebuia să se îndrepte către alte zări – Turcia şi Europa. Ceea ce s-a și întâmplat, un an mai târziu. Ipocrizia „geopolitică" a marilor puteri ale lumii şi implicarea criminală a statelor din Orientul Mijlociu au dus la această tragedie care nu avea cum să se consume izolat, regional. Nu poţi ascunde problema achitând ajutoare de milioane de dolari, sperând că totul va rămâne departe de tine. Este imposibil, trăim într-o lume în care solidaritatea trebuie să fie cuantificată nu doar în milioane de dolari. Iar masacrele din trecut şi marile tragedii ale omenirii au arătat că nimeni nu poate rămâne nepăsător”.
„Suntem generațiile care nu au prins războaie”
De-a lungul timpului, realizatorul TV s-a implicat în proiecte privind asistenţa pentru dezvoltare, combaterea traficului de fiinţe umane, asistarea copiilor ai cãror pãrinţi lucreazã în strãinãtate ș.a.m.d. Un lucru despre care nu poți aprecia exact cât de greu este, sau, mai bine zis, dacă greutatea lui se poate măsura. Marian Voicu apreciază că jurnalistul nu poate face altceva decât să pună reflectoarele pe oamenii aflaţi în nevoie, pe cei nedreptăţiţi, umiliţi. Treaba de zi cu zi, cu adevărat importantă o face societatea–ONG-urile, voluntarii. „Cred că jurnaliştii nu trebuie consideraţi salvatori şi nu trebuie să confişte subiectele pentru a-şi face statuie. Solidaritatea şi toleranţa par să fi fost extirpate de comunişti din bagajul genetic al poporului român. Dar eu cred că nu au reuşit”. Atunci, să definim și libertatea presei. Nu numai a presei…”Solidaritate şi toleranţă. Altfel nu putem funcţiona ca stat şi comunitate. Libertăţile individuale nu pot fi agregate decât de solidaritate şi toleranţă, calităţi care se educă”.
Partea proastă, după cum se exprimă jurnalistul, este că presa instigă mai mult la intoleranţă şi egoism. „Unii spun că nu mai avem un plan de ţară după aderarea la UE şi NATO. Avem, cum să nu – să fim mai atenţi la nevoile celorlalţi, mai empatici, solidari şi zâmbitori. Suntem generaţiile care nu au prins războaie, foamete sau puşcării comuniste şi totuşi suntem posomorâţi, intoleranți, radicali. Libertatea adevărată este cea pe care o exerciţi spre folosul celor din jur”.
Spunea la un moment dat Marian Voicu, într-un interviu, că jurnaliştii au rămas fără mize majore. Care este, totuși, viitorul mass-media? „Facem prea multă politică. Este inutil şi toxic. În timp ce lumea se prăbuşeşte în jurul nostru noi chibiţăm cu ochii la aceleaşi spectre feseniste din politica românească. Marile investigaţii în sănătate, educaţie, justiţie sunt acoperite de această zgură perversă a comentariului politic. Nu avem bani să documentăm conflictele din Ucraina, Siria, criza imigranţilor, Brexitul, renașterea populismului, a xenofobiei şi a şovinismului, pentru că nu se întâmplă la Bucureşti. Suntem permanent asincroni. În România, iarna vine tot timpul pe nepregătite”.
Ar schimba ceva în România, sau la România?
Poate că este puțină melancolie în ceea ce relatează, dar provocarea rămâne aceeași, chiar și la nivel de…amintiri. „Am redescoperit mirosul tiparului proaspăt când a apărut «Tezaurul…». Mi-a amintit de copilărie. O carte îţi antrenează toate simţurile…”. Tot într-un interviu, din 2005, spunea că a fost pasionat de fotografie și că, „pozam oameni. Colecționam oameni! ” Cum așa? „Păi asta facem toată viaţă, nu? Colecţionăm oameni prin tot ceea ce îi defineşte: gesturi, emoţii, cuvinte, imagini. Câteodată vrei să îi fixezi în imagini, crezi că poţi înfrânge uzura timpului, că poți ieşi din timp. Că poți să îi surprinzi autentici, integrali printr-o fotografie”.
Ne întoarcem iar la Tezaur. Comentând pe marginea faptului că au trecut 100 de ani, două războaie mondiale, revoluţii, lovituri de stat, valuri de foamete şi deportări. Lumea a suferit uriaşe transformări…”Dar chestiunea Tezaurului a rămas axul pe care pivotează în continuare girueta româno-rusă. Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Elţîn, Medvedev şi Putin au fost cu toţii la curent cu problema Tezaurului românesc. Nici unul nu a vrut să închidă definitiv acest litigiu. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. Iată o situaţie fără ieşire. Chestiunea Tezaurului este, alături de cea a Basarabiei, temelia pe care s-a construit neprietenia amară dintre români şi ruşi în ultimii 100 de ani”.
În prezent, ar schimba ceva în România, sau la România? Răspunsul este neașteptat de scurt, dar la obiect: „Parlamentul, desigur”…
Portret: Marian Voicu, realizator, Televiziunea Română
A absolvit Universitatea Politehnică şi Academia de Studii Economice. Lucrează în TVR din 1996 (în prezent realizator al emisiunii „Românii de lângă noi”). A fost reporter, prezentator de ştiri şi moderator de talk-show. A moderat dezbaterile prezidenţiale şi parlamentare din 2004. A filmat peste 50 de reportaje în comunităţile româneşti din jurul României şi din Balcani, a fost primul jurnalist român care a filmat în Siberia şi Uganda.
A primit de 4 ori premiul APTR, precum şi Premiul Clubului Român de Presă pentru talk-show. S-a implicat în proiecte privind asistenţa pentru dezvoltare, combaterea traficului de fiinţe umane, asistarea copiilor ai cãror pãrinţi lucreazã în strãinãtate, sprijinirea jurnaliştilor români din jurul României şi libertatea presei. A urmat cursurile CIFAP Paris. A fost ales de salariaţi membru în Consiliul de Administraţie al SRTV în perioada 2007-2010. Timp de 2 ani a realizat zilnic Interviurile Europa FM şi a fost manager de proiect al unei staţii radio – partener Radio România – din Republica Moldova. La TVR Internaţional, Voicu a prezentat emisiunea Dreptul la Replică, un talk-show în direct.
Marian Voicu este nominalizat la categoria „Rebel pentru o cauză”, în cadrul Galei CARIERE 2016, care se va desfășura pe 14 decembrie, la Hotel Radisson Blu, București.