Românii care renunță la joburile din corporații ca să fie profesori în comunități defavorizate

Dar în textul acesta n-o să citești despre situaţia complexă a învăţământului românesc sau despre motivele pentru care programa nu e încă raportată la realitatea din piața muncii. În schimb, o să vezi câteva exemple care te vor face să exclami: „Uite că se poate să predai din plăcere!”

Am stat de vorbă cu doi români care au renunţat la joburi bine plătite din companii private pentru a deveni profesori în comunităţi defavorizate.

Fost IT-ist în București, actual profesor de matematică în satele din Călărași

Tiberius Hodoroabă a lăsat o carieră în software în Capitală pentru a deveni profesor de matematică în Budeşti şi Plătăreşti, două sate din Călăraşi. Pare curios, la prima vedere, că cineva a vrut să facă un „exit” din IT, un domeniu care oferă salarii mari în România. Tiberiu recunoaşte că munca de IT-ist i-a deschis ochii către lume, prin prisma oamenilor valoroşi cu care a interacţionat, din diverse ţări, dar şi pentru că avea ocazia să lucreze cu tehnologia de mâine.

CITEȘTE ȘI: Mame și antreprenoare în România

Numai că o clipă de reflecţie i-a schimbat percepţia asupra carierei sale. „Într-o zi de iarnă, după ce am văzut animația The Little Prince, ceva s-a declanșat în mine. Sau, mai bine zis, s-a redeclanșat, pentru că era o veche dorință a mea. Am vrut să mă fac profesor. În România. La țară”, îşi aminteşte acesta.

După un mic research pe internet, el a aflat despre Teach for Romania, o organizaţie care „trimite oameni faini unde e cea mai mare nevoie de ei” şi așa a ajuns acolo unde şi-a dorit: la catedră.

Motivul pentru care a hotărât să facă această schimbare? Tiberius Hodoroabă spune că a vrut să treacă dincolo de discuţiile la cafea despre problemele din educaţie şi şi-a dorit chiar să pună umărul la realizarea schimbării. „Am simțit că trebuie să mă implic în modelarea comunității de peste 10, 20, 30 de ani. Iar asta încerc și azi”, povestește el.

„Sancțiuni pozitive” pentru elevi: cupoanele care cumpără zile fără teme

Când ești profesor, înveți că trebuie să ai mare grijă cu așteptările pe care ți le faci în legătură cu copiii în fața cărora ești, susţine Tiberius. „Am învățat că trebuie să te apropii de copii (de toți!) și să le fii model, chiar dacă uneori este greu. Am învățat că pentru ei contează ca tu să le arăți că ești fericit acolo, cu ei. Ce țeluri am? Să învăț eu cât mai multe despre ce înseamnă să fii un mentor bun, să ajung un profesor care să îi inspire măcar într-o decizie din viața lor”, mărturiseşte fostul IT-ist.

CITEȘTE ȘI: Cum arată ziua unui executiv Google: Îşi duce copiii la şcoală, pleacă la 17.30 de la muncă şi ia cina cu familia

Dar ce îl motivează să se ridice din pat zi de zi şi să meargă cu inima deschisă în faţa clasei? „Mă motivează teoria relativității a lui Einstein: timpul se dilată, zilele îmi sunt pline, le trăiesc 2 în 1 (orele de predat – somn – orele de pregătit ziua de mâine)”, spune profesorul.

El are şi o metodă de motivare pentru elevii săi: prin „sancțiuni” pozitive. Spre exemplu, la finalul fiecărei ore, în funcție de nivelul de implicare în activități, copiii primesc câte un cupon ștampilat (care ține loc de monedă de schimb) cu care ei pot „cumpăra” diverse „produse”: o oră asistent de profesor (șase cupoane), o zi fără teme (opt cupoane), o oră pentru a se uita împreună la microscop (30 de cupoane).

Peste toate, Tiberius încearcă să le explice celor mici că materia le e folositoare şi în viaţa de zi cu zi, de la listele de cumpărături până la vopsitul unei camere, de la reducerile de la shopping până la gătit.
Ca stil de lucru, profesorul pune accent pe colaborare în timpul lecţiilor, un aspect neglijat de cei care preferă tehnicile „clasice” de predare. „Cred că mai important pentru copii este să lucreze în echipă, dintr-un motiv simplu: nu știu câți adulți lucrează solitar în joburile pe care le au. Încerc să clădesc în copii această idee de colaborare, care să le arate că, deși nu-i ușoară, este mai umană și de un real folos un pic mai încolo în viață”, explică Tiberius.

Așteptări vs realitate pentru o bucureșteancă ajunsă învățătoare la țară

Mihaela Gălii a lăsat în urmă o carieră în multinaţională pentru a deveni învăţătoare în satul Gălbinași, din județul Călăraşi. Sistemul educaţional şi lucrul cu copiii i-au intrat la inimă în perioada facultăţii. La începutul celui de-al treilea an de studii, a avut o scurtă experienţă într-o școală de vară din Ciocănești, Dâmbovița, care s-a dovedit un moment important pentru cariera sa. Pentru început, a abordat subiectul educaţiei în lucrarea sa de licenţă.

CITEȘTE ȘI: Lecția de leadership. Haris Zachariades, CEO SoftOne: „În cele mai multe situații oamenii pleacă din companie pentru că liderul nu reușește să-i inspire”

Ulterior, intrată în câmpul muncii, a căutat mereu portițe de a lucra cu copiii, mai ales că munca de birou o priva de plăcerea de a se simți cu adevărat utilă.

Iar odată intrată mai mult în contact cu realitatea „din teren” a educaţiei rurale, Mihaela Gălii a decis să se alăture echipei Teach for Romania. „Am plecat la drum cu motivația să mut munții, cu convingerea că eu o să-i pun pe toți copiii din clasa mea pe picioare și că toți vor ajunge la nivelul la care trebuie să fie un elev la finalul clasei a II-a. Nu am reușit”, povesteşte aceasta.

Eşecul s-a transformat însă rapid într-o lecţie de viaţă: Mihaela a realizat că noi, ca oameni, trebuie să ne temperăm așteptările, mai ales când rezultatele nu depind numai de noi înşine.

„Țelurile mele pentru copii s-au adaptat pe drum, s-au personalizat pentru fiecare în parte. M-am bucurat că i-am ridicat câte puțin pe fiecare, deși ceea ce visam înainte de a intra în clasă s-a năruit rapid. Dintre cei opt–nouă copii care nu știau să citească, la sfârșitul anului au mai rămas doar doi”, povestește Mihaela Gălii.

Managementul unei clase

Elevii cu care lucrează ea nu au o situaţie materială prea fericită, aşa că şcoala este pentru ei singura oportunitate de dezvoltare socială și profesională, o pârghie care le poate oferi oportunităţi. Copiii de la clasa Mihaelei Gălii trăiesc foarte intens situațiile de acasă – de multe ori grele și dramatice –, dar și pe cele de la școală, care le afectează procesul de învățare. Drept urmare, profesorii trebuie să fie acolo pentru ei.

„Îmi amintesc de D., o elevă care a venit într-o zi să-mi povestească în amănunt cum îl plăcea pe T., un elev de la clasa a II-a B. Am ascultat-o cu atenție – foarte amuzată –, dar m-am bucurat că a simțit că sunt suficient de deschisă cât să-i ascult povestea”, rememorează Mihaela.

În evaluări, atenţia se concentrează în special pe ideea de a nu crea competiție între elevi pe note. De-a lungul întregului an, ea a corectat evaluările și caietele cu verde. A încercat astfel să scoată în evidență reușitele elevilor și a discutat personal cu fiecare dintre ei despre rezultate şi despre ce mai e de făcut pe viitor.

Pe partea de management al clasei, cea mai mare provocare pentru Mihaela Gălii a fost legată de violența dintre elevi, verbală și fizică. „Abia în semestrul al doilea am reușit să impun reguli suficient de clare prin care am scăzut volumul violenței clasei; de la 3–4 bătăi pe zi, am ajuns la 1–2 pe săptămână într-un an de zile”, spune învăţătoarea.

Una dintre reguli este că orele încep cu copiii care strigă în cor: „Pot fi bun singur, dar suntem cei mai buni împreună!” Apoi sunt reamintite regulile clasei:

• „Vin în fiecare zi pregătit să învăț!”
• „Vin la timp la oră și părăsesc clasa doar în pauză”
• „Am grijă de sentimentele colegilor mei”
• „Sunt atent la oră și sarcina o rezolv”

„După cei doi ani de predare, mi-a crescut de un milion de ori respectul pentru profesori. Ceea ce sper să se propage cât mai repede, pentru binele viitorului nostru”, încheie Mihaela Gălii.

Articol preluat din numărul 240/septembrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici