Pictura care vorbește

Valorile pe care m-am bazat în viaţă, şi anume respectul şi onoarea, le datorez tatălui meu, George. Mama, Alexandra (Didi), a fost dovada vie a devotamentului nemărginit faţă de cei dragi. Iar ambii părinţi mi-au acordat o dragoste infinită. Aceste patru valori ‒ respect, onoare, devotament şi dragoste – sunt cele mai de preţ daruri pe care le poate primi cineva vreodată.

Ce vă impresiona cel mai mult la tata?

Răbdarea, tenacitatea şi perseverenţa de care a dat întotdeauna dovadă. Talentul înnăscut de desenator şi colorist mă fascinau de mic copil şi m-au uimit în continuare de-a lungul anilor, dar talentul fără disciplină de viaţă nu i-ar fi permis deosebita creaţie pe care o descoperă acum publicul român.

În ce măsură v-a influenţat? Cât de mult îi datoraţi în alegerea profesiei, dar şi mai târziu, în ce priveşte maniera de expresie artistică?

Tata a fost exemplul viu de bărbat puternic, iubitor şi care îşi protejează familia mai presus de orice. Alegerea profesiei o datorez în totalitate lui şi în continuare îi sunt recunoscător pentru faptul că am devenit architect. Maniera mea de expresie artistică, sub diferitele ei forme, de la proiecte de arhitectură la grafică publicitară, design industrial, pictură şi până la organizarea de evenimente artistice, este datorată anilor trăiţi împreună şi influenţei continue pe care a avut-o asupra mea.

Cum a trecut pictorul prin momentul dificil, după accidentul de pe front, care i-a afectat vederea? Cum şi-a recăpătat optimismul datorită căruia s-a şi reîntors la pictură, zece ani mai târziu?

Sunt convins că tata a primit a doua şansă în viaţă atunci când a întâlnit-o pe Didi, mama mea. Citez dedicaţia din primul exemplar al monografiei „George Ştefănescu”, de Adriana Bobu, apărută în editura Meridiane, seria „Artişti Români”, 1987. Tata a scris: „Cu cea mai mare preţuire, soţiei mele iubite, care toată viaţa nu a ştiut decât să facă în aşa fel încât să nu am altă grijă în afară de aceea de a crea” ‒ George Ştefănescu, 20 decembrie 1987. El a învins traumele cauzate de război, de anii grei care au urmat războiului, prin pictură. A fost un proces îndelungat, dar datorită familiei care i-a redat stabilitatea şi totodată având încă multe de spus prin artă a lăsat în urmă, încetul cu încetul, îngrozitoarea experienţă a frontului.

De unde provine discreţia care a caracterizat întreaga sa existenţă?

Nu ştiu, dar presupun că trebuie să aibă în primul rând legătură cu rădăcinile macedonene din partea tatălui său, Gheorghe. Îmi aduc aminte că îmi povestea despre bărbaţii din familie, despre tatăl şi fraţii acestuia ca despre nişte bărbaţi mai mult încruntaţi, scumpi la vorbă, care îşi alegeau cu grijă cuvintele, cu un deosebit simț al onoarei, de o mare generozitate, dar aprigi la mânie. Cu siguranţă, discreţia s-a născut şi datorită faptului că pictura pe care a făcut-o vorbea de la sine. Se exprima prin culoare mult mai bine decât ar fi făcut-o prin vorbe.

Prin prisma Centenarului pe care l-aţi organizat în 2014, odată cu lansarea albumului monografic şi programului expoziţional „Restitutio”, simţiţi că publicul l-a redescoperit pe George Ştefănescu-Râmnic?

Da, cu toate că nu a trecut încă suficient timp care să ne permită să primim ecoul complet al evenimentelor. Reacţiile spontane, imediat după lansarea albumului şi după vernisaj, au confirmat faptul că avem un public iubitor, dar şi cunoscător de artă, care tânjeşte după evenimente culturale de elită. Aşa cum am spus după ultimul eveniment organizat, şi anume seara muzeală „Nostalgia atelierului”, suntem la început de drum în demersul nostru, iar publicul va fi acela care ne va îndruma mai departe.

Pe ce criterii aţi selectat lucrările din cadrul recentei expoziţii retrospective, „Grădina Zburătorului”?

Lucrările au fost selectate de către curatorul Centenarului, criticul de artă Aurelia Mocanu, cu sprijinul meu şi al teamului Fundaţiei. Datorită legăturii sentimentale, m-am temut să nu fiu subiectiv în alegeri. Sarcina mea a fost de manager al evenimentelor, având grijă de buna funcţionare, de păstrarea echilibrului în echipă şi, mai ales, de direcţia principală în acest an de excepţie. Lucrările au fost selectate pe baza legăturii lor cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Două teme din monografie au fost prezentate cu predilecţie, şi anume lucrările din capitolul „Vatra Satelor” şi „Cruce şi Zbor”. Aceste două teme au fost doar reprezentate la expoziţia realizată anterior, cu ocazia lansării monografiei „Discreta Frumuseţe” la Banca Naţională a României. Pentru a da o imagine completă a creaţiei artistului, am adăugat acum lucrări din lumea teatrului, „Lumea Rampei: Măşti şi Spaţii”, din capitolele „Evantaiul Feminităţii”, „Pământuri, Văzduh, Ape” şi „Tihna Miresmelor”. Evident, lucrări din capitolul „Şevalet şi Oglindă: Interogativul”, şi anume autoportrete, nu puteau lipsi.

Dar pe cele prezentate în monografia cu titlul „Discreta frumuseţe”?

Curatorul evenimentelor, criticul de artă Aurelia Mocanu, a făcut o muncă de excepţie. Am dorit să avem nu un album de artă, ci o carte, una care să nu te plictisească, care să te îmbie să o răsfoieşti, apoi să o citeşti, să te bucure şi să te facă să te reîntorci la ea. O poveste interesantă şi frumoasă. Pe măsură ce
vizionam lucrările din patrimoniul Fundaţiei şi ne gândeam atât la carte, cât şi la expoziţie, au început să se concretizeze cele 11 capitole din carte. A fost o muncă intensă, grea, dar care ne-a adus mari bucurii, redescoperind împreună creaţia pictorului George Ştefănescu-Râmnic. A fost un proces asemănător şlefuirii unui diamant. Cu experienţă şi ochiul versat al criticului de artă, Aurelia Mocanu a văzut diamantul brut din creaţia artistului, iar rezultatul se poate observa atât în monografie, cât şi în expoziţia centenară.

Ce au aflat de la întâlnirile organizate la Muzeul Satului, organizate în memoria pictorului cei care nu-l cunoşteau?

Au aflat în primul rând anumite lucruri despre viaţa artistului, părerile criticilor de artă, amintirile colegilor de breaslă, faptul că fundaţia care îi poartă numele a hotărât, cu ocazia Centenarului, să folosească numele de George Ştefănescu-Râmnic pentru pregnanța culturală a acestuia, despre celelalte centenare din acest an, ale pictorilor Aurel Cojan, Alexandru Ţipoia, Eugen Drăguţescu şi Jules Perahim ‒ primii doi, prieteni ai artistului ‒, despre faptul că în anul 1936 se înfiinţa Muzeul Satului şi în acelaşi an pictorul George Ştefănescu expunea pentru prima oară în Bucureşti, despre o inedită culoare „Roşu de Bitolia”, legată de pictura lui George Ştefănescu-Râmnic, şi multe altele.

Care sunt planurile de viitor ale Fundaţiei înfiinţate în memoria sa?

Vor urma evenimente, expoziţii atât în Germania, cât şi în România. În perioada 13-19 decembrie 2014 au avut loc în Lüdinghausen un eveniment organizat de către şi pentru iubitorii de artă din micul şi frumosul oraş din Münsterland, cu sprijinul fundaţiei. Am prezentat 26 de lucrări din colecţia familiei,
albumul „Discreta frumuseţe” şi am lansat în premieră o serie limitată de reproduceri de artă selecţionate dintre lucrările reprezentative ale tatălui meu. În 2015, vom decerna premiul George
Ştefănescu-Râmnic pentru tineri artişti plastici, în Bucureşti. Tot ce pot face mai departe este să vă asigur că, urmând linia „discretă” dată de tatăl meu, vom fi prezenţi în lumea artelor plastice atât din România, cât şi din Germania şi pe viitor.

De fapt, cum ar trebui să rămână pictorul George Ştefănescu-Râmnic în memoria colectivă a românilor?

Aşa cum a fost el, un artist discret, un om generos şi puternic, îndrăgostit de artă, cu o mare putere de expresie şi căruia, aşa cum au spus criticii de artă, „nu i-a fost frică de culoare”. Dovada este faptul că, la 100 de ani de la naştere, specialiştii vorbesc despre o nouă culoare, „Roşu de Bitolia”, şi aceasta în legătură cu pictura lui George Ştefănescu-Râmnic.