Tu ce ai face pentru bani?

În paralel, actorii sătui să fie distribuiţi în diverse figuraţii mai mult sau mai puţin declarate îşi scriau propriile piese şi jucau în spectacole nu foarte sofisticate compoziţional, dar interesante uman, unde, pe o scenă cu trei-patru scaune şi o masă, puteai urmări câteva personaje credibile, în care, în sfârşit, te regăseai şi tu, omul de rând: „Regizorii nu-mi montează textele, pentru că simt nevoia să facă şi-o regie”, îmi declara Lia Bugnar într-un interviu mai vechi.

Acum, cu o nouă generaţie foarte talentată şi foarte tânără de tineri regizori, dintre care i-aş menţiona pe Elena Morar şi Andrei Măjeri, teatrul pare să revină în matca firescului. Spectacolele celor doi, prezente în programul de tinere talente 9G (Noua Generaţie) de la Teatrul Naţional Bucureşti, sunt complet lipsite de nevoia „de a face şi o regie”. Se bazează pe situaţie, conflict, personaje, emoţii. Şi regia lor discretă, subtilă, profund umană, surprinzător de complexă şi de matură pentru doi tineri proaspăt ieşiţi de pe băncile şcolii nu izbeşte nicăieri prin stridenţe egomaniace şi nevoia de a epata.

Fascinează ici şi colo prin dozajul perfect al emoţiilor, eleganţa câte unei soluţii scenice – eleganţă care nu părăseşte nici o clipă matca firescului şi naturaleţii – şi prin arta creării de imagini în mod firesc, din fluxul poveştii. Imagini incontestabil naturale şi nesfârşit umane. Sper ca acest neorealism regizoral să prindă rădăcini cât mai solide în teatrul românesc. Nu mai vreau încă un spectacol de coruri sau încă un delir incoerent de păpuşi dezaxate.

Spectacolul tânărului Andrei Măjeri se intitulează Organic. Titlul a fost ales de artist, pentru că acela original din engleză, Useless, suna forţat în traducere.

Autoarea piesei, Saviana Stănescu, în plină efervescenţă creatoare, e prezentă cu două piese pe scenele bucureştene. Viză de clown, regia Alexandru Mihail, la Teatrul Odeon, şi cel despre care vorbim, la Teatrul Naţional. Ambele piese vorbesc despre marele vis american şi micile lui derapaje, despre emigraţie, integrare, panică; despre întâlnirea dintre un Orient crizat, înfometat, gata să facă orice pentru subzistenţă, mereu ameninţat de întâlnirea cu legea, şi un Occident autosuficient, fixist, hrăpăreţ, dar care rezervă mereu câte o întâlnire revelatorie cu un om bun, gata să întindă o mână caldă şi dezinteresată.

Cred că nu mă hazardez în afirmaţia că, prin aceste două texte, prin împletirea caracteristică a panicii flămânde şi disperate cu umorul de situaţie şi cu invazii onirice prin care duce cu inteligenţă povestea la alte niveluri, Saviana Stănescu, acum la maturitatea deplină a mijloacelor, şi-a (re)câştigat titlul de cel mai bun dramaturg român contemporan. Arta ei, de a contura o poveste ca pe o simfonie, dozată cu grijă de la primul acord şi până la ultima notă, e inegalabilă. Dramaturgii-actori nu-i pot egala tehnica de compoziţie, iar dramaturgii-cărturari nu-i pot egala arta de a naşte oameni vii (şi a-i hrăni mai mult cu băuturi alcoolice).

De ce titlul Organic pentru această piesă, runner-up (locul al doilea) la Yale Drama Winner în 2012? Pentru că vorbim despre o familie de americani care par să adopte un băieţel – când, în realitate, fac parte dintr-o reţea care aduce tineri din Europa de Est pentru traficul de organe. Băiatul oferă un rinichi şi pleacă acasă cu 5000 de dolari – din cei 100.000 pe care-i obţine reţeaua.

Iniţial, este vorba despre o găzduire de o noapte; dar, pentru că băiatul (Lucian Rus) se îmbolnăveşte, cei doi, Chris (Andrei Stehan) şi Cora (Silva Helena Schmidt) îl păstrează mai multe zile. Chris e brutal, ocazional violent, lipsit de tandreţe faţă de soţie – căreia îi reproşează mereu că îmbătrâneşte şi pe care o tratează exact ca pe o menajeră – „Ce-avem la masă?” – întrebare care revine pe un ton agasant – poruncitor, definitoriu pentru relaţie.

Citeşte şi: „Zâmburi.ro” sau cum să-ți faci un business din… povești

Cora tolerează acest ton şi acest tratament pentru că, descoperim pe parcurs, e şi ea emigrantă, i s-a propus să fie balerină în State şi a devenit damă de companie, iar măritişul cu Chris a smuls-o din promiscuitatea scăldată în bani de care îşi aminteşte cu regret într-o confesiune stropită cu mult alcool.

Omy, copilul, e nevorbitor de engleză, aparent mut, panicat, flămând şi, aflăm pe parcurs, epileptic. Vine de la o fermă de porci exterminaţi de autorităţi pentru prevenţia epidemiei de gripă porcină. Tocmai această vulnerabilitate extremă îl face extrem de iubibil pentru Cora, care începe să-l hrănească, să-l spele, să-l menajeze, ca o adevărată mamă fără copii.

Nu voi povesti piesa, pentru că nu vreau să vă stric plăcerea vizionării. Vă dau doar un spoiler. Pentru că puştiul pare dificil de controlat, gaşca de traficanţi pune inclusiv problema inducerii morţii clinice şi a prelevării tuturor organelor. Organic, să nu uităm.

Scriitura Savianei are ca notă definitorie alunecarea neanunţată în secvenţe onirice, care dezvoltă povestea într-o direcţie sau alta. În acest spectacol, secvenţele onirice au fost realizate în alte registre stilistice, musical, film, performance contemporan, rap show, visual, în colaborare cu cinci artişti invitaţi: compozitoarea Ada Milea, coregraful Arcadie Rusu, regizorul de teatru Ioana Păun, regizorul de film Tudor Giurgiu şi artiştii video Les Ateliers Nomad, rezultând cinci minispectacole în spectacol.

Aici se află, cred eu, singurul minus al acestui spectacol. În senzaţia de exhaustiv a şirului de vise succedându-se, de parcă Andrei Măjeri ar fi vrut să demonstreze, într-un singur proiect, că e bun pe toate genurile şi e cel mai versatil artist al tuturor timpurilor. De fapt, e greşeala frecventă a debutanţilor foarte talentaţi.

Spre norocul spectacolului, cei trei actori fac faţă cu brio maratonului de stiluri, trecând printr-o secvenţă dificilă de dans, apoi printr-una de mişcare plastică teribil de dificilă, apoi printr-una solicitantă vocal, apoi printr-una de mare intensitate emoţională, cu o naturaleţe şi o lejeritate absolut admirabile, umplând scena cu o energie şi de un ritm irezistibile. Şi toate acestea, în timp ce personajele lor îşi aprofundează criza morală: poţi tăia un om ca pe un porc, după ce l-ai privit în ochi şi l-ai hrănit?

Poţi desface un om în organe, bucată cu bucată, ca pe un porc? Cât de departe te poţi scufunda în compromis, pentru promisiunea unei vieţi lipsite de griji? Cât de departe poţi merge, pentru a evita acest compromis?

Marile întrebări ale spectacolului se insinuează cutremurător, printre hohote de râs. Iar răspunsurile nu sunt niciodată comode sau uşor de procesat.