Școala românească – model de bune practici pentru olimpici cu capetele sparte sau școala progresistă care promovează știința relațiilor?

Școli și grădinițe fără bullying

Cei de la Itsy Bitsy au avut ideea genială de a asocia lansarea filmului în cinematografele din România cu campania antibullying „școli și grădinițe fără bullying”.

Pe scurt, filmul este povestea lui August (Auggie) Pullman, un puști de zece ani, care s-a născut cu o malformație facială de origine genetică. După zeci de operații estetice, fața lui Auggie arată în continuare ca aceea a unei persoane care a suferit arsuri grave. Familia lui încearcă să îl protejeze cât poate de contactul cu colectivitatea, mama lui Auggie renunțând la job și planurile de masterat pentru a-l educa pe August în regim de home schooling.

Dar cum își dau seama că nu îl pot ține sub cloopotul de sticlă o viață întreagă, au curajul de a-și înscrie fiul la un gimnaziu. Filmul se concentrează pe odiseea integrării și adaptării lui August într-o colectivitate de copii care îl privesc consternați, scârbiți și gata să îl respingă ca pe un ciudat de la care s-ar putea molipsi de ciumă.

Înțeleptul director al școlii, domnul Tushman, desemnează un grup de 3-4 copii să îl preia și să îl integreze pe August în clasa lor, fără să îl ridiculizeze sau să îl eticheteze. Lucru care se nu îi reușește din prima pentru că, în astfel de cazuri, cruzimea copiilor răbufnește, mai devreme sau mai târziu.

Bineînțeles, finalul filmului este unul fericit, iar Auggie reușește să se integreze în grup, să își facă prieteni de nădejde, și să devină la finalul anului școlar eroul recunoscut public și medaliat ca fiind elevul cu cel mai mai mare potențial de inspirație pentru colegii lui.

Lecția perfectă de educație civică

Toate bune și frumoase, multă emoție și citate inspiraționale, doar că nu m-am putut abține să nu fac o comparație cu ceea ce se întâmplă în școala românească. Este impresionantă în film preocuparea majoră a sistemelor de educație progresiste de a pune accent pe integrarea copiilor, de a le educa spiritul de colaborare, de a le încuraja spiritul de echipă, de a-i învăța, înainte de toate, știința relațiilor.

În comparație, la clasa a cincea, copiii noștri fac exerciții complicate de matematică, dar își sparg capetele în pauze. Copiii lor fac ore de „precepte” – un fel de dirigenție, cu reguli despre conduită, morală, făcute însă într-un fel atractiv, care implică elevii să spună ceea ce cred și simt, nu să reproducă pe de rost citate sau reguli. La noi, dirigenția se transformă în oră de motivare a absențelor sau, mai rău, în matematică sau română, depinde ce materie predă dirigintele. Deci, în viziunea majorității educatorilor autohtoni, ce contează știința relațiilor, cum să-ți pierzi vremea cu mofturi din astea, când mai putem rezolva niște ecuații din nu știu ce gazetă sau culegere de mate?!

Cum să ne ocupăm de ce simt copiii noștri, când mult mai importante sunt notele, meditațiile pe bandă rulantă și cine e primul în clasă?! Cum să integrezi un copil cu orice fel de dizabilități, când la noi părinții fac petiție să îl excludă din școală, de teamă să nu îi „contamineze” pe copii de cine știe ce comportamente ciudate? Când înșiși mulți dintre educatori nu au habar despre dislexie, autism, ADHD, când încă se mai forțează stângacii să scrie cu dreapta, când se ignoră minime cunoștințe de psihologia relațiilor?! Mult mai importante sunt memorarea comentariilor literare, sutimile de la examene, participarea în turmă la olimpiade, concursuri plătite și alte competiții – nu sportive – care să gâdile orgoliile profesorilor și ale părinților.

O altă realitate care m-a surprins plăcut, dar care pare destul de departe de cea din România, este solidaritatea și soliditatea familiei care are un copil cu dizabilități fizice, în acest caz. Familia rămâne unită, mama își permite să iasă din câmpul muncii ca să se dedice total creșterii, îngrijirii și educării copilului cu nevoi speciale, tatăl suplinește exemplar necesitățile financiare, dar asigură și echilibrul emoțional al familiei traumatizate, sora mai mare acceptă sacrificiul atenției părinților în favoarea fratelui mai mic, asistența socială pare să funcționeze cum trebuie.

La noi, realitatea este dezolantă – de regulă, tații dezertează când au acasă copii cu probleme (mulți fug chiar dacă au copii perfect sănătoși și funcționali, ce să mai zicem de cei cu grave handicapuri fizice sau psihice), iar mamele rămân singure în fața acestei grele încercări.

Muncesc până la epuizare ca să poată achita îngrijirile medicale ale copiilor (care sunt foarte costisitoare și greu de găsit), de multe ori sunt nevoite să renunțe la serviciu sau să accepte job-uri part time, mult mai prost plătite, doar ca să își poată îngriji copilul cu nevoi speciale. Viața este înfiorător de dură pentru aceste familii în România, foarte departe de normalitatea văzută în film, care pare idilică, în comparație cu ce se întâmplă la noi, și, credeți-mă pe cuvânt, cunosc destul de bine această realitate despre care se vorbește puțin.

Revenind, la film, da, e o minune aventura de integrare a lui August în colectivitatea de la școală, dar e și un exemplu de bune practici pentru părinți, educatori, copii despre cum ar trebui să te comporți cu o persoană cu nevoi speciale. Am spus în mai multe rânduri, în conferințe pe probleme de educație, că integrarea a 1-2 copii cu dizabilități fizice în fiecare clasă poate fi lecția perfectă de educație civică, religie, conduită etică pentru copiii noștri. Lecția de viață de care ei au nevoie pentru a învăța compasiunea, colaborarea, empatia, solidaritatea. Cea autentică, nu desprinsă din cărți. Cea care ne face oameni mari. Pentru că vorba filmului „e bine să fim buni, pentru că tuturor ne e greu în viață”.

Degeaba ajung olimpici la matematică, dacă au capul spart.